Probabil că tunurile antiaeriene germane Flak 18 și Flak 36, de calibrul 88 mm, sunt cele mai cunoscute arme de artilerie din Al Doilea Război Mondial, cu o reputație care le-a făcut legendare, dar nu pentru scopul inițial. „Opt-opt“ a fost arma pe care trupele germane au desfășurat-o, încă din 1940, atunci când s-au confruntat cu tancurile inamice invulnerabile la armamentul antitanc pe care-l aveau. Până la sfârșitul războiului tunul de calibrul 88 mm a fost o sperietoare pentru inamici și a stat la baza unor tunuri antitanc montate pe tancurile grele germane.
Totul a plecat de la una dintre erorile comise de planificatorii și conducătorii armatei germane, care n-au anticipat înainte de război la ce nivel ajunseseră alte țări în privința blindatelor. În 1940, când s-a dat bătălia pentru Franța, s-a descoperit că tunurile antitanc standard ale armatei germane, de calibrul 45 mm, nu erau capabile să străpungă blindajul frontal al tancurilor medii și grele franceze și britanice.
Situația a devenit de-a dreptul critică după invazia URSS, când Wehrmachtul s-a confruntat cu mii de tancuri KV și T-34 pur și simplu invulnerabile. Ceea ce fusese o găselniță de moment în Franța – folosirea improvizată a masivelor tunuri antiaeriene Flak 18 pentru ambuscade ocazionale împotriva tancurilor inamice – s-a transformat într-o soluție folosită pe scară largă în Rusia.
Celebrul „88“ a fost proiectat în Suedia, la uzinele de armament Bofors
Istoria lui Flak 18 începe în 1933, odată cu ascensiunea la puterea a regimului nazist. Germania nu avusese voie, începând din 1919, să-și mai fabrice propriile tunuri antiaeriene grele, așa că n-avea expertiza necesară. Au fost contactați suedezii de la compania de armament Bofors, unde ingineri de la Krupp s-au dus să fie specializați. Așa că primele schițe ale tunului antiaerian Flak 18 de calibrul 88 mm au fost realizate în Suedia.
Din rațiuni de securitate, tunul n-a primit terminologia specifică folosită de armata germană, care adăuga în coada armei anul fabricației. Pentru că Germaniei i s-a interzis să fabrice tunuri prin Tratatul de la Versailles, noul tun a primit indicativul 18 de la 1918, ca să sugereze că ar fi fost fabricat înainte de semnarea tratatului. Astfel a apărut Flak 18.
Inițial, Flak 18 avea o țeavă făcută dintr-o singură bucată, dar curând s-a constatat că aceasta se uza în particular în apropierea compartimentului de încărcare, așa că s-a operat o modificare, introducându-se o țeavă din trei bucăți care se îmbinau. Fiecare parte dintre ele putea fi înlocuită doar cu aceeași piesă specifică, neputând fi inversate între ele. Ulterior s-au adus și alte îmbunătățiri, noul model fiind botezat Flak 36.
Deși era foarte eficient ca armă antiaeriană, Flak 18 și-a căpătat reputația legendară în luptele la sol, cu tancurile inamice. Era capabil să distrugă orice blindat de la 1.800 de metri distanță, chiar dacă acesta avea blindaj înclinat
Primul test pentru noul „88“ a fost în războiul civil din Spania. Tunul a avut un mare succes ca armă antiaeriană, fiind rapid extinsă folosirea sa în toate armele și pe toate fronturile armatei germane.
Deși era eficient în rolul său inițial, Flak 18 de calibrul 88 mm a devenit celebru pentru luptele la sol, contra valurilor de tancuri sovietice și anglo-americane.
În special în primii ani de război, Flak 18 a fost singura armă pe care trupele germane o puteau folosi cu succes contra tancurilor grele inamice. Flak 18 putea distruge cu ușurință orice blindat aliat de la 1.800 de metri distanță.
Totuși, acest tun antiaerian nu era o armă minune și prezenta multe inconveniente. Cel mai mare dintre ele era greutatea sa uriașă. Flak 18 nu fusese conceput pentru lupte la sol cu tancurile inamice, ci pentru a trage din poziții fixe, la mare înălțime, după avioane. Dacă era folosit în acest scop, greutatea sa cu mult peste 4 tone nu era o problemă.
Însă contra blindatelor inamice acest lucru devenea un mare handicap. Flak 18 era, practic, imobil pe câmpul de luptă. El putea fi folosit doar în anumite condiții, plasat în poziții bine pregătite dinainte și folosit în ambuscade. Rommel a avut un succes uriaș cu tunurile Flak 18 de calibrul 88 mm în Africa de Nord, acolo unde tancurile britanice n-aveau nicio scăpare în deșert.
Un alt dezavantaj era profilul înalt al tunului. Acesta era nu doar greu de manevrat, dar și greu de camuflat.
Germania a produs masiv acest tun multifuncțional. În vara lui 1944 existau în funcțiune, în toate ramurile armatei germane, peste 10.000 de exemplare din Flak 18 și Flak 36 de calibrul 88 mm. Doar în luna octombrie a acelui an s-au tras peste 3,1 milioane de proiectile ale acestui tun! De fapt, în 1944 o treime dintre toate țevile de tun fabricate în Germania au fost pentru „88“!
În total, s-au produs 20.754 de tunuri antiaeriene Flak 18 și 36 de calibrul 88 mm.
Principalele informații despre tunul antiaerian Flak de 88 mm provin din volumul „Weapons of World War II“, scris de Alexander Ludeke.
CITIȚI ȘI:
- Avioane. Germania: Junkers 87 Stuka
- Blindate. Germania: tunul autopropulsat Hummel
- Avioane. Germania: Messerschmitt Bf 109
- Avioane. Uniunea Sovietică: bomardierul Tupolev SB-2
- Blindate. Germania: tancul King Tiger (Tiger II)
- Avioane. Japonia: Mitsubishi A6M Rei-Sen (Zero/Zeke)
- Avioane. Italia: Fiat G.55 Centauro (Centaur)
- Avioane. Uniunea Sovietică: Mikoian-Gurevici MiG-1 și MiG-3
- Artilerie. Uniunea Sovietică: obuzierul greu B-4 M 1931 (calibru 203 mm)
- Blindate. Uniunea Sovietică: tancul Iosif Stalin 2 (IS-2)
- Blindate. SUA: tancul greu M26 Pershing
- Blindate. Germania: tancul Panzer VI Tiger
- Blindate. Germania: distrugătorul de tancuri Nashorn
- Blindate. Uniunea Sovietică: distrugătorul de tancuri SU-76
- Blindate. SUA: tancul M4 Sherman
