Primul avion de luptă creat de celebra echipă de la Mikoian și Gurevici a fost MiG 140, în anul 1940. Inițial, nimeni nu și-a imaginat însă că seria MiG va face o carieră atât de lungă și, mai important decât atât, se va bucura de un succes atât de mare.
MiG-1 a avut primul său zbor pe 5 aprilie 1940. O caracteristică importantă a sovieticilor a fost rapiditatea cu care aceștia se mișcau în privința producției de armament. Viteza fulgerătoare cu care treceau la producția de serie după ce se puneau la punct prototipurile a reprezentat un mare avantaj față de Germania, care se mișca mult mai încet în această privință (spre exemplu, comanda pentru tancul Panther a fost lansată în 1941, iar primele modele – și acelea cu probleme – au fost trimise în luptă abia în vara lui 1943).
Cel mai rapid avion din lume în vara lui 1940, MiG-1 era însă instabil și prea ușor înarmat
La sovietici, procedurile erau mult scurtate, iar perioada de testări intensive, de asemenea redusă. Așa a fost și cazul avionului de vânătoare MiG-1. De la primul zbor de încercare, în aprilie, și până la sfârșitul lui 1940 se produseseră deja 100 de exemplare.
În mod clar, avionul era rapid – atingea 628 km/oră, un veritabil record mondial pentru vremea aceea, mai ales că viteza era realizată și la altitudine mare (peste 10.000 de metri).
Însă, în același timp, această adevărată „rachetă” a timpului său (MiG-urile și-au păstrat caracteristica vitezei foarte mari și ulterior, inclusiv când s-a trecut la avioanele cu reacție) era prea ușor înarmată. Cu doar două mitraliere de calibrul 7,62 mm, acestea nu se puteau compara cu rivalele Messerschmittt Bf 109 (un tun de calibrul 20 mm și 4 mitraliere cu calibrul 7,92 mm) și Spitfire Supermarine Mark Ia (4 mitraliere Browning calibrul 7,7 mm).
Și mai important decât atât, MiG-1 era foarte instabil și avea o rază de acțiune mult prea mică.
MiG-3, produs într-un interval-record, era și mai rapid, dar Me 109 îl surclasa la altitudini sub 5.000 de metri ca manevrabilitate și armament
Așa că designerii s-au apucat imediat de treabă și în decembrie 1940 intra deja în producție de masă următoarea generație a acestui tip de avion: MiG-3.
Noul aparat avea performanțe mult îmbunătățite. Viteza deja foarte mare la MiG-1 crescuse și mai mult la MiG-3, până la 640 km/oră la altitudinea de 7.800 de metri.
Problemele apăreau la altitudini sub 5.000 de metri, unde performanțele aparatului scădeau clar sub cele ale inamicilor germani de pe Me 109 E.
În plus, în ciuda unei ușoare îmbunătățiri a armamentului, care consta într-o mitralieră grea calibrul 12,7 mm și două mitraliere de 7,62 mm, acesta era mai departe mult sub cerințele momentului și departe de echiparea germanelor Me 109.
La startul Operațiunii Barbarossa (invadarea URSS de către Germania), Armata Roșie dispunea deja de 981 de aparate MiG.
Problema cu acest avion gândit ca interceptor la mare înălțime era că, după cum avea să dovedească situația practică, majoritatea luptelor între avioane pe Frontul de Est se duceau la altitudini joase, unde performanțele MiG-urilor erau mai scăzute, acestea fiind clar întrecute ca manevrabilitate, viteză, stabilitate și armament de Me 109.
Pierderi uriașe accentuate de ideea proastă a comandanților ruși de a folosi un interceptor pe post de avion de vânătoare-bombardament
Situația a fost agravată de conducerea ineptă a armatei sovietice, care a avut „strălucita” idee de a încerca acest interceptor mic și ușor într-un avion de vânătoare-bombardament. În mod clar, MiG-ul nu era construit pentru așa ceva și experimentul a fost un dezastru pe parcursul toamnei lui 1941.
Din aceste motive nu e de mirare că pierderile au fost uriașe – cele mai mari, în procente din totalul aparatelor disponibile – dintre toate avioanele sovietice. Nu mai puțin de 1.432 de MiG-uri 1 și 3 au fost doborâte. Avioanele rămase au fost regrupate în Forțele Aeriene Sovietice de Apărare, fiind retrase din echiparea Forțelor Aeriene Sovietice.
Producția celor două modele de MiG a fost stopată în vara lui 1942, după 3.322 de aparate fabricate. În acel moment, URSS începuse producția de masă a noilor Yak și LaGG (Lavokin), net superioare ca performanțe.
Fabricarea MiG-urilor nu s-a reluat până după sfârșitul războiului. Uzina (Zavod) nr. 1, unde se produceau MiG-urile, a fost convertită pentru a produce bombardierele Iliușin Il-2.
Sursa primară a informațiilor: Weapons of World War II, de Alexander Ludeke.
CITIȚI ȘI:
- Artilerie. Uniunea Sovietică: obuzierul greu B-4 M 1931 (calibru 203 mm)
- Blindate. Uniunea Sovietică: tancul Iosif Stalin 2 (IS-2)
- Blindate. SUA: tancul greu M26 Pershing
- Blindate. Germania: tancul Panzer VI Tiger
- Blindate. Germania: distrugătorul de tancuri Nashorn
- Blindate. Uniunea Sovietică: distrugătorul de tancuri SU-76
- Blindate. SUA: tancul M4 Sherman