În 1941, când a început Operațiunea Barbarossa, forțele aeriene ale Uniunii Sovietice aveau în dotare nu mai puțin de 6.000 de avioane de bombardament Tupolev SB-2, mai multe decât toate armatele lumii luate la un loc. Această informație, singură, ar trebui să dea de gândit pentru cei care cred în versiunea conform căreia URSS era o țară pașnică și neînarmată atunci când a fost atacată de Germania.
Toată povestea bombardierului Tupolev SB-2 vorbește despre ambițiile și planurile reale ale lui Stalin, mai ales că această armă nu era un caz singular. În 1941, URSS avea de asemenea avioane de vânătoare, tancuri și tunuri grele mai multe decât restul armatelor lumii luate împreună.
În 1934, când a fost lansat, Tupolev SB-2 era printre cele mai performante bombardiere din lume. Putea ajunge până la centrele industriale din inima Europei și până în India
Tupolev SB-2, cunoscut și sub indicativul ANT-40, era în 1934, când a fost lansat în fabricație, unul dintre cele mai moderne – dacă nu cumva chiar cel mai modern – avioane de bombardament din lume. La acea oră, Germania nu avea deloc aviație de război, iar în Franța și Marea Britanie încă erau la modă biplanele construite parțial sau total din lemn și pânză.
Această bizarerie, a unor arme ultraperformante într-o țară cu o populație extrem de săracă (în URSS tocmai avusese loc Holodomorul, uciderea prin înfometare a milioane de țărani din Ucraina, Caucaz, Kazahstan), era explicabilă prin faptul că Stalin direcționa toate resursele disponibile către industrializare. Dar nu era orice fel de industrializare, ci una destinată fabricării de armament cu precădere. Giganticele uzine importate din America, tehnologia cumpărată din Occident nu vizau producerea de bunuri de consum pentru ridicarea nivelului de trai al oamenilor, ci construirea unei armate cum nu se mai văzuse până atunci în istorie.
Dezvoltarea avionului de bombardament Tupolev SB-2 a început în 1933, proiectanții săi având fixată ca obiectiv, de către conducerea de la Moscova, realizarea unui aparat cât mai rapid, cu rază lungă de acțiune, capabil să ajungă de la granița vestică a Rusiei comuniste până la malul Atlanticului și de la granița sudică a imperiului până în India aflată, în acel moment, sub control britanic.
Testat în numeroase războaie până la începutul invaziei germane
Ca de obicei, specialiștii ruși s-au mișcat foarte rapid și primul zbor al noului avion de bombardament sovietic a avut loc la 7 octombrie 1934, un an după ce se începuse lucrul la el.
A doua versiune a acestui aparat a fost introdusă în producția de serie în decembrie 1934, două luni după zborul inaugural – de aici și denumirea de SB-2. În acel moment, Tupolev SB-2 era unul dintre cele mai rapide avioane de bombardament din lume, având o viteză de 400 de kilometri/oră.
Primul test real în condiții de luptă a venit în 1936, când URSS le-a livrat forțelor republicane din Spania 210 aparate Tupolev SB-2, pentru a lupta cu naționaliștii în războiul civil.
A doua testare a venit în 1939, când bombardierul a fost folosit în conflictul de graniță ruso-japonez din zona Mongoliei.
A treia probă combatantă a fost dată în războiul ruso-finlandez din 1939-1940. De asemenea, un număr de aparate le-a fost trimis chinezilor care se aflau în război cu Japonia.
Raza de acțiune a acestui avion de bombardament era uriașă pentru acele timpuri, mult peste ce fabricau germanii, britanicii ori francezii în Europa – peste 2.100 de kilometri.
Totuși, la ora declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial, Tupolev SB-2 nu mai era un avion în pas cu timpurile, el rămânând totuși o concepție de pionierat de la începutul anilor 1930. În același timp, nu se poate spune nici că era inutil sau total depășit. În fond, germanii au folosit cu maxim succes avioanele în picaj Junkers Ju 87 Stuka de-a lungul primilor 3 ani de război, deși acestea fuseseră proiectate tot în 1934, aveau viteză semnificativ mai mică și erau mai slab înarmate defensiv decât Tupolev SB-2.
Eșecul acestui bombardier a fost cauzat, în primul rând, de conducerea militară rusă, care nu a știut cum să-l folosească
Spre deosebire însă de Stuka, bombardierul sovietic nu a fost prea eficient în războaiele în care a fost testat și în timpul Operațiunii Barbarossa a avut, de asemenea, un succes foarte limitat.
Motivul principal pentru acest eșec operațional al Tupolev SB-2 a fost de natură umană. Ca și în celelalte cazuri (aviația de vânătoare, diviziile de blindate), generalii sovietici nu au știut ce să facă și cum să folosească optim uriașul număr de bombardiere din acest model. Pentru că trebuie menționat că, pe lângă Tupolev SB-2, URSS mai avea, în 1941, și alte tipuri de avioane de bombardament.
Multe aparate Tupolev SB-2 au fost capturate de germani în primele săptămâni de război, fiindu-le livrate aliaților din Bulgaria și Finlanda. Câteva au fost folosite și de Luftwaffe, dar acest lucru a fost cu totul marginal.
În total, între 1934 și 1941 s-au produs 6.466 de avioane Tupolev SB-2. Acestea au fost folosite de Armata Roșie pe front până în 1943, moment după care au fost retrase, fiind utilizate doar pentru antrenament sau pentru curierat.
După război, un mic număr de avioane Tupolev SB-2 a fost construit și de compania cehă Avia, sub numele de B.71.
Principalele informații despre avionul Tupolev SB-2 provin din volumul „Weapons of World War II“, scris de Alexander Ludeke.