Uniunea Sovietică produsese, până la startul Operațiunii Barbarossa, mai multe tunuri grele de calibrul 203 mm decât toate celelalte națiuni ale lumii luate la un loc. Producția obuzierului B-4 a început în 1931 și, chiar singur acest exemplu, ridică mari dubii cu privire la sentimentele pașnice pe care Rusia sovietică a pretins că le avea în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial.
Obuzierul B-4, al cărui prototip a intrat în probe în 1931, era o armă de calibru greu al cărui unic scop era cel ofensiv. Proiectilele sale teribile, cântărind 100 de kilograme și care puteau fi trase de la distanța de 18 kilometri, erau destinate distrugerii fortificațiilor unor armate aflate în defensivă.
În 1941, când Germania a atacat URSS, Armata Roșie avea 944 de obuziere grele B-4 M. În toată lumea la un loc, în acel moment, existau doar câteva zeci de tunuri grele cu calibru de 203 mm
B-4 și-a dovedit eficiența până în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial împotriva buncărelor, cazematelor, fortificațiilor, orașelor aflate sub asediu.
În 1941, când Germania a atacat Uniunea Sovietică, Armata Roșie avea în dotare deja 944 astfel de supertunuri. La acea oră, în toate celelalte armate ale lumii luate la un loc nu se găseau decât câteva zeci de exemplare de tunuri cu calibrul între 203 și 305 mm.
Având în vedere că acest obuzier nu putea fi folosit în scopuri defensive, ci numai la asedii (deci în ofensivă), se naște întrebarea logică de ce produsese Stalin, începând cu 1931, aproape 1.000 de obuziere de acest tip, dacă el nu dorea decât să fie pace pe pământ și nu nutrea nici cel mai mic gând de a ataca pe cineva – așa cum afirmă chiar și azi propaganda rusească.
După primele exemplare din obuzierul greu B-4, sovieticii au produs și o variantă îmbunătățită, B-4 M, în care angrenajul era montat pe un șasiu cu 4 roți, șenilat, îmbunătățind astfel mult capacitatea acestui mastodont de a fi deplasat.
Pentru obuzierele de acest tip, folosite în prima linie, au fost fabricate proiectile speciale, cu capacitate de străpungere a zidurilor de beton.
URSS a început planurile pentru construirea acestui tun teribil încă din 1926
Planurile pentru producerea unui astfel de monstru, care cântărea 17 tone, au început încă din 1926. În primele luni ale lui 1931 a fost scos primul prototip, iar după teste intensive a intrat în producție de serie în două uzine. Dar pentru că era un tun foarte complex, până în 1933 la una din fabrici se produsese un singur exemplar. În anul următor s-au fabricat încă 15, apoi s-a luat o pauză până în 1938, pentru că programul de înarmare demarat de Stalin era atât de vast, încât industria sovietică era incapabilă să livreze tot ce i se cerea în ciuda faptului că fabricile importate din Occident, de dimensiuni uriașe, lucrau non-stop, în 3 schimburi. La fabrica „Barrikadi“, producția acestui obuzier greu a fost sistată pentru că venise o nouă comandă, trebuiau produse urgent cît mai multe din noile tunuri de calibrul 122 mm.
La cea de-a doua fabrică alocată producției de obuziere grele B-4, „Bolșevik” din Leningrad, acestea au fost construite în continuare și până în 1936 se făcuseră 104 bucăți, iar în 1937 – alte 42.
Treptat, pe măsură ce planul de industrializare al lui Stalin mergea înainte, și producția de tunuri grele B-4 s-a îmbunătățit, producția s-a reluat și la fabrica „Barrikadi“, din Stalingrad, iar până pe 22 iunie 1941 în Armata Roșie intraseră 944 de exemplare. În total, între 1932 și 1942, Uniunea Sovietică a produs 1.044 de obuziere B-4 și B-4 M.
Germanii au capturat zeci de obuziere grele B-4 M în primele zile ale Operațiunii Barbarossa și le-au folosit cu mare succes până în 1944
Primul conflict armat în care au fost folosite aceste supertunuri a fost Războiul de Iarnă, când Uniunea Sovietică a invadat Finlanda. Pe 1 martie 1940, 142 de obuziere B-4 au fost desfășurate pe front. În scurt timp, tunul și-a căpătat porecla de „Sculptorul din Karelia”, pentru că loviturile sale erau atât de devastatoare, încât transforma în grămezi de moloz cu fiare contorsionate cazematele finlandezilor.
La începutul Operațiunii Barbarossa, o mare parte din aceste tunuri formidabile fuseseră aduse de sovietici la frontieră – un alt semn de întrebare: ce căutau obuzierele de asediu la graniță, dacă nu existau intenții de a ataca? Germanii au capturat 27 din tunurile B-4 M intacte în bătălia de la Dubno, înainte ca sovieticii să aibă timp să le retragă sau să le distrugă.
Nemții au fost șocați să descopere asemenea arme în arsenalul Armatei Roșii, la fel cum au fost absolut năuciți să întâlnească tancurile T-34 și KV sau armele de infanterie ultraperformante pentru vremea respectivă. Au inclus cele 27 de obuziere B-4 și B-4 M în arsenalul lor, rebotezându-le 503/1 (r) și 503/2 (r). Le-au folosit, la rândul lor, cu mult succes împotriva fortificațiilor sovietice, precum cele de la Kiev și Sevastopol.
Până în martie 1944, Wehrmachtul mai avea doar 3 astfel de tunuri, restul fiind pierdute în lupte.
Sovieticii au folosit sute de tunuri de acest fel pe parcursul războiului, inclusiv în ultimele zile, în bătălia pentru Berlin.
Sursa primară a informațiilor: Weapons of World War II, de Alexander Ludeke.