Banii nu există. Sau, mai bine spus, există, dar au valoare doar în mintea noastră, a oamenilor, și funcționează exclusiv în baza construcției mentale, imaginare și colective a speciei noastre. Iar totul se sprijină pe încredere.
Încercați să vă convingeți cățelul sau pisica de acasă să vă dea bucata de friptură oferindu-i o bancnotă. Puteți face acest lucru, însă probabil că animalul vă va privi ca pe un prieten drag, dar fără toate țiglele pe casă. Exact același lucru s-ar întâmpla dacă, prin absurd, ne-am întâlni cu stră-stră-strămoșul nostru de acum 10.000 de ani.
Asta, pentru că banii sunt, de fapt, o convenție și chiar mai mult decât atât, rezultatul uneia dintre fabuloasele revoluții din istoria umanității: o revoluție mentală relativ recentă.
Banii sunt rezultatul unei revoluții mentale a omenirii: capacitatea de a abstractiza
E vorba despre ridicarea la un nou nivel a unei prorietăți a minții omenești care ne deosebește fundamental de animale: capacitatea de abstractizare.
Apariția banilor a fost unul dintre acele uriașe salturi înainte ale minții omenești prin care noi am găsit o modalitate, o convenție prin care să putem colabora unii cu alții într-o gigantică rețea globală, indiferent că venim din China, Țara de Foc, Europa sau Zanzibar.
Și asta, fără să conteze dacă ne cunoaștem între noi, dacă avem aceleași pasiuni sau aceeași religie, dacă suntem tineri sau bătrâni, bărbați sau femei și fără măcar să aibă importanță dacă vorbim aceeași limbă.
După revoluția limbajului, a scrierii și cea agricolă, revoluția provocată de apariția banilor a schimbat pentru totdeauna condiția și relațiile umane.
De fapt, fiind doar o plăsmuire a minții noastre, banii pot fi orice obiect asupra căruia un număr suficient de oameni cade de acord să fie investit cu o valoare teoretică. Dacă, mâine, toți locuitorii orașului în care locuim se vor înțelege că petalele de trandafir capătă valori concrete și diferite, în funcție de culorile lor, atunci petalele de trandafiri vor deveni bani. Orice alt obiect poate juca acest rol, în funcție de decizia noastră.
Timp de milioane de ani, oamenii n-au avut nevoie de bani. Până la sedentarizarea lor, triburile strămoșilor noștri, vânători-culegători care rătăceau de colo-colo în căutare de hrană și adăpost, nu erau nici bogate, nici sărace. Erau ceea ce erau, nimic în plus, nimic în minus.
Un om avea lucrurile de pe el, eventual alte câteva mărunțișuri (un arc cu niște săgeți, o suliță, o coajă de tărtăcuță în care să țină apa, poate o blană sau două de animale, dacă era norocos). N-avea ce face cu o bucată de metal. Nu putea să o mănânce, nu putea să bea cu ea, nu putea să o îmbrace, să facă focul, să scormonească după rădăcini și nici să-l ajute să ucidă vreun animal. Așadar, banii nu existau pentru că nu-i foloseau la nimic.
Apariția banilor e strâns legată de o altă revoluție: cea agricolă. Sedentarizarea triburilor de vânători și trecerea la cultivarea pământului și a animalelor au creat surplusul de bunuri
Pentru a înțelege ce s-a întâmplat cu mintea omenească și saltul său la o structură mentală de complexitate superioară, trebuie văzută conjunctura în care s-a produs.
Premisele marii schimbări, ale apariției banilor, au venit acum câteva mii de ani, după o altă revoluție în istoria speciei noastre: cea agricolă.
Acum circa 10.000 de ani, oamenii au început treptat să renunțe la viața de vânători-culegători și să se preocupe de domesticirea animalelor și de agricultură.
Deocamdată, dovezile descoperite de arheologi plasează începuturile acestei transformări a stilului nostru de viață în zonele din centrul Asiei: sud-estul Turciei de azi, vestul Iranului și Levantul (coasta Mării Mediterane din Egipt, Israel, Liban, Siria).
Odată cu sedentarizarea, apariția localităților și întărirea relațiilor între comunități, agricultura și creșterea animalelor au adus și o sporire numărului de bunuri pe care le aveau strămoșii noștri: acestea erau primele semne ale bogăției. Surplusul de bunuri și extinderea relațiilor dintre colectivitățile umane pe distanțe din ce în ce mai mari a dus, în final, la apariția banilor.
Precursorul banilor a apărut acum 5.000 de ani, în actualul Irak: sila de orz, o cantitate standardizată de cereale de aproximativ un kilogram
Primii bani din istorie despre care se știe până acum au apărut în Sumer (zonă dintre fluviile Tigru și Eufrat din actualul Irak), acum aproximativ 5.000 de ani.
Trecerea de la concret la abstract nu s-a făcut brusc. Inițial, rolul banilor l-au jucat lucruri cu valoare universală, utile în viața oricărui om.
Primul „ban” a fost orzul – o cereală care poate fi consumată. Transformată în mâncare, ea capătă, deci, o valoare concretă, palpabilă. Această monedă de schimb a apărut în același loc și în același timp cu scrisul, iar asta nu este deloc o coincidență.
Banii au apărut ca o consecință a creșterii activității economice în viața comunităților umane.
Primii bani, apăruți în Sumer, erau așadar, pur și simplu, diverse cantități de orz. Se stabiliseră prin convenție cantități fixe de boabe de orz transformate în unități de măsură universal acceptate în regiune, cu care se puteau schimba sau cumpăra toate celelalte servicii.
Unitatea de bază a primilor bani era sila, o cantitate de orz echivalentă cu aproximativ un kilogram. Sumerienii țineau orzul în vase de lut standardizate, de o sila, pe care le-au fabricat în număr foarte mare.
Aceasta a fost prima “masă monetară” din istorie. Vasele de lut de o sila erau prezente oriunde se desfășurau activități economice și chiar în casele oamenilor, care-și puteau astfel măsura avutul.
Salariile se plăteau tot în sila. Un muncitor necalificat din vechiul Sumer câștiga 60 de sila pe lună, o muncitoare – 30 de sila. Un șef de echipă lua între 1.200-5.000 de sila pe lună.
Aceasta era, deja, o cantitate mare de orz. O familie, oricât de numeroasă și de mâncăcioasă, nu poate consuma, totuși, 5 tone de orz pe lună! Astfel că șeful de echipă respectiv, bine plătit, rămânea cu un surplus lunar care se acumula.
Dar, în mod evident, orzul nu poate fi, totuși, păstrat la infinit, pentru că putrezește. Astfel că respectivul om era obligat, vrând-nevrând, să cumpere diverse alte lucruri.
Cu orzul rămas, el își putea mări proprietățile. Putea achiziționa, de exemplu, unelte noi, sclavi, haine, animale, alte mâncăruri.
De ce n-am rămas la nivelul silei de orz ca monedă de schimb
Dar această primă formă de “bani” a fost doar una intermediară. Din rațiuni ușor de înțeles, folosirea orzului ca monedă de schimb avea limitările ei. În primul rând, așa cum am scris mai sus, era biodegradabil. Nu puteai face stocuri de orz timp îndelungat pentru că, la un moment dat, “banii” putrezeau. Sau îi mâncau șoarecii.
În al doilea rând, imaginați-vă că trebuia să mergeți până în capătul celălalt al orașului, sau până în satul vecin, ca să cumpărați două vaci. Să spunem că v-ar fi costat 200 de sila. Ca să măsori și să transporți 200 de kilograme de orz câțiva kilometri nu e deloc ușor și simplu.
Mai mult decât atât: comerțul între primele orașe apărute în istoria omenirii era dificil, din acest motiv. Neguțătorii erau obligați să care orzul (banii) în saci grei, cu numeroase animale de povară, micșorând astfel capacitatea de a transporta produsele pe care le vindeau dintr-un loc într-altul.
Marele pas spre abstractizarea valorii banilor: trecerea de la sila de orz la siclii de argint
Marea și adevărata trecere la bani în accepțiunea modernă a cuvântului s-a produs atunci când oamenii au înlocuit hrana cu obiectele fără valoare concretă, ca mijloc de schimb universal acceptat.
Această schimbare a apărut acum circa 4.500 de ani, în Mesopotamia (aproximativ aceeași zonă unde începuse folosirea orzului ca monedă de schimb, cu 500 de ani mai devreme).
Primii bani cunoscuți au fost siclii de argint.
Siclii nu erau monede în sensul clasic al cuvântului, ci o cantitate de argint în greutate de 8,33 grame.
N-a fost o trecere ușoară, pentru că trebuia ca oamenii să capete încredere în acest metal care, la urma-urmei, nu le era de mare folos. Ce poți face concret cu argintul? Nu se poate mânca, nu se poate bea, nu te poți înveli cu el și nici măcar face arme eficiente, pentru că e prea moale. Cel mult, poți prelucra niște bijuterii.
Dar argintul a devenit un simbol.
Tranziția de la orz la argint, ca unitate-etalon de schimb universal, a însemnat, de fapt, revoluția mentală. Oamenii au învățat să lucreze și să se încreadă astfel în simboluri abstracte. Orzul se putea mânca, argintul nu. Dar acesta din urmă era mult mai ușor de transportat și nu era biodegradabil.
A fost un salt extraordinar. Un negustor care vindea vite și sclavi în Uruk punea într-un săculeț siclii obținuți și mergea fără griji până în Sippar, unde urma să cumpere, să spunem, cereale. Dispărea dificultatea de a traversa ținuturi întregi cu caravane încărcate de saci cu orz.
Omenirea avea să mai aștepte încă 2.000 de ani până la apariția banilor în accepțiunea modernă a cuvântului
Pasul următor, în evoluția banilor spre ceea ce știm că sunt ei azi, a fost apariția monedelor. Omenirea avea să mai aștepte 2.000 de ani până la acest nou pas.
Primele monede despre care știm că s-au fabricat în istorie au fost cele bătute de regele Alyattes al Lydiei (partea asiatică a Turciei) în 640 î. Hr. (așadar, acum 2.660 de ani).
A fost și prima organizare și sistematizare, sub control central, a banilor. Dacă, până atunci, fusese îndeajuns să cultivi un pogon de pământ ca să obții “masă monetară” (câteva sila de orz) și, mai târziu, să dai cu târnăcopul într-o carieră de argint ca să-ți îndeși în desagă niște sicli, de data aceasta lucrurile erau mai complicate.
Regele Alyattes a standardizat greutatea monedelor, le-a fabricat din aur și argint și a dispus să fie ștanțate cu un însemn.
Semnele de pe monedele lydiene aveau două rosturi: 1) arătau cât metal prețios conțineau și 2) serveau ca garanție. Erau, practic, garantate de stăpânul regatului.
Modelul brevetat de regele Alyattes al Lydiei a fost atât de genial, încât și azi, la peste 2.500 de ani distanță, întreaga lume folosește aceleași principii în emiterea banilor.
Un sistem bazat pe încrederea colectivă în niște simboluri. Banii au început să fie asumați de autorități, iar monedele – garantate de cei care le emiteau
Ștanțarea banilor cu însemnul autorității centrale a fost de natură să sporească puternic încrederea oamenilor.
Până în acel moment, sistemul cantităților de argint folosite pe post de monedă de schimb, deși mult mai bun decât cel care folosea orzul, avea încă neajunsuri semnificative.
În primul rând, pentru o tranzacție corectă aveai nevoie de cântar cu care să măsori mereu cât argint dai sau primești în schimbul mărfurilor.
În al doilea rând, escrocii au existat de la începutul lumii și vor exista, probabil, până la sfârșitul ei. Nu toți oamenii erau specializați în identificarea corectă a metalelor. În boțul de argint pe care-l primeai în schimbul caprei tale era posibil ca să fi topit cineva și ceva plumb sau alte metale. Dacă nu erai îndeajuns de abil să sesizezi neregulile, puteai fi lesne fraierit.
Dar în momentul apariției monedelor ștanțate și garantate de rege, lucrurile s-au schimbat. Semnul de pe monedă indică valoarea acesteia și dispare necesitatea de a merge cu cântarul după tine.
Apoi, sigur că pericolul de a fi păcălit rămâne în continuare, dar de-acum escrocul riscă, dacă e descoperit, să suporte mânia regelui, iar în acele vremuri asta însemna descăpățânarea.
Aici ajungem la un alt punct important în povestea banilor. Fiind niște unități de măsură și schimb fără valoare concretă, încrederea oamenilor că le pot folosi e vitală. De aceea, încă de la bun început, pedepsirea celor prinși că falsifică banii a fost cât se poate de aspră.
Banii au făcut posibile imperiile. Fără ei, nicio construcție statală cât de cât complexă n-ar fi fost realizabilă
Regii, începând cu cei antici, au luat problema asta cât se poate de personal. Ei le garantau locuitorilor că pot folosi cu încredere banii emiși. Cine falsifica monedele le submina puterea.
Nu era doar o chestiune de orgoliu. Dacă încrederea în moneda emisă de rege se prăbușea, se alegea praful și de comerț.
Cel mai rău lucru posibil era ca oamenii să evite folosirea banilor și să revină la troc. Se producea un efect de domino. Asta însemna că și colectarea taxelor devenea mai dificilă, iar recrutarea de oșteni pentru războaie și comandarea de armament, de exemplu, nu mai erau posibile pentru că soldații n-ar fi acceptat să fie plătiți într-o monedă fără valoare, iar fierarii care fabricau săbiile – la fel.
Așadar, e ușor de înțeles că falsificatorii își riscau la propriu căpățâna dacă erau prinși.
Prin rețeaua invizibilă a simbolului cunoscut, acceptat și creditat de mințile oamenilor, indiferent unde ar fi trăit aceștia, banii au jucat un rol capital în creșterea și consolidarea regatelor, iar apoi – a imperiilor.
“Puterea împăratului se baza pe denar (n.r. – mică monedă de argint emisă în Imperiul Roman). Gândiți-vă numai cât de dificil ar fi fost de menținut Imperiul Roman fără monede – dacă împăratul ar fi trebuit să strângă impozitele și să plătească salariile în orz și grâu. Ar fi fost imposibil să fie colectate impozite în orz din Siria, să fie transportate fondurile la vistieria centrală din Roma și apoi să fie transportate din nou în Britania, pentru a plăti soldele legiunilor de acolo. Ar fi fost la fel de dificil să se mențină imperiul dacă locuitorii Romei ar fi crezut în monedele de aur, dar populațiile supuse ar fi respins această credință, punându-și în schimb toată nădejdea în cochilii, mărgele de fildeș și suluri de țesături”, explică Yuval Noah Harari în „Sapiens – scurtă istorie a omenirii”.
Așa cum am spus deja, odată cu apariția monedelor lydiene, lucrurile s-au schimbat pentru totdeauna, iar mari modificări în principiile de funcționare ale banilor n-au mai apărut în cele peste două milenii și jumătate scurse de atunci.
Euro și dolarii de acum 2.000 de ani
Exact ca și acum, în urmă cu 2.000 de ani credibilitatea banilor era proporțională cu cea a autorității care-i emitea.
A avut și antichitatea euro și dolarii săi. Roma era supraputerea acelor vremuri atât militar, cât și economic. Așa că banii emiși sub egida împăratului aveau o forță nemaipomenită.
Denarii circulau mult peste granițele fizice ale imperiului. Erau acceptați chiar și în India, la o distanță colosală de cel mai estic punct în care reușiseră să ajungă legiunile.
De fapt, conducătorii locali indieni au fost atât de tare influențați de denarii romani, încât atunci când au decis să treacă și ei la sistemul monedelor, au copiat mimetic denarul roman, inclusiv efigia acestuia de pe una din fețele banului!
Până la urmă, numele “denar” (denarius în latină) s-a transformat într-un substantiv comun care desemna banii la modul general. Califii arabi le-au copiat numele, botezând banii emiși de ei “dinari”.
Chiar și azi moneda națională din numeroase țări se numește “dinar”.
Monedele de schimb universale, aurul și argintul, au dus la globalizare
Puterea nemaipomenită a banilor, facilitățile pe care le aduce folosirea lor, au fost atât de mari încât au fost preluate și adoptate foarte repede de aproape întreaga omenire, chiar și de triburile primitive abia sedentarizate care au intrat în contact cu conceptul.
Așa se face că, în doar câteva sute de ani, sistemul de plată cu acest simbol care este moneda, cu valoare abstractă, s-a extins pretutindeni. Singurele locuri unde banii nu au fost înțeleși și adoptați încă de la început au fost teritoriile locuite încă de triburi de vânători-culegători. Pentru nomazii care n-au acumulări de bunuri, banii sunt, într-adevăr, ceva inutil.
La nivel mondial, omenirea a folosit mai întâi argintul și aurul ca mijloace de stocare a averilor și ca monede de schimb. Metalele prețioase și-au păstrat acest rol până în zilele noastre, dar de la un moment dat oamenii au început să folosească în paralel și banii de hârtie emiși și garantați de mari puteri: lira britanică, francul francez, dolarul american – mai nou, euro emis de Uniunea Europeană.
Banii au creat astfel primul imperiu mondial: cel al comerțului. Fără bani, fără convenția unanim acceptată și fără încrederea în simbolul pe care-l reprezintă, nu am putea azi să-i convingem, de exemplu, pe niște chinezi aflați la 10.000 de kilometri depărtare, pe care nu i-am văzut niciodată și a căror limbă ne e străină, să ne vândă jucării pentru copii sau trotinete electrice. Și nici să cumpărăm de pe Amazon cărți tipărite în SUA sau Marea Britanie.
Asta se întâmplă exclusiv pentru că și noi, și chinezii și americanii credem în același lucru: în bani, sau mai bine zis în valoarea cu care îi creditează mințile noastre.
Așadar, când mai auziți teoriile conspirației despre monstruoasa Ocultă Mondială care pune la cale globalizarea, veți ști că aceste planuri diabolice au fost puse la cale încă de acum 5.000 de ani, începând cu primul neguțător pe care l-a dus mintea să folosească sila de orz ca unitate de schimb.
Ficțiunea colectivă a omenirii la nivelul următor: plata cu ceva care nu există fizic
La un moment dat, statele au încetat să mai emită monede de aur și de argint și au trecut la tipărirea de bani din hârtie. O lungă perioadă de timp, aceștia aveau însă acoperire în aur. Adică un stat nu tipărea în neștire bani de hârtie, pentru că astfel s-ar fi produs devalorizarea acestora. Guvernul stabilea o anumită valoare a monedei naționale și tipărea un număr de bancnote pentru fiecare kilogram de aur pe care-l avea în vistierie. Aurul nu mai circula, dar era reprezentat de bancnotele emise. În cele din urmă, s-a renunțat și la acest etalon.
Astăzi, omenirea e pe punctul de a trece într-o nouă fază de abstractizare a banilor – chiar dacă principiile inițiale, de acum 2.600 de ani, se respectă în continuare. După ce și-au pierdut valoarea absolută (aceea de a putea fi mâncați) în favoarea uneia simbolice, banii își pierd și consistența fizică, devenind pur și simplu virtuali. Masa monetară reală se reduce, “mutându-se” în servere.
În acest moment, 90% din totalul banilor aflați în circulație la nivel mondial sunt virtuali. Adică nu există fizic. Majoritatea covârșitoare a tranzacțiilor se face doar electronic. Încasăm banii în cont. Poate că mergem la bancomat și convertim în bancnote o mică parte din ei, dar grosul rămâne la nivel virtual, într-un server al băncii. La supermarket și la Mall, la benzinărie și pe site-ul de haine accesat de acasă facem plățile tot virtual, folosind niște coduri dintr-un program electronic.
Până la urmă, totul se petrece doar în mintea noastră – iar asta e adevărata revoluție adusă de bani. Avem încredere să fim plătiți în coduri pe care le putem accesa prin aplicație și care ne înșiră niște cifre pe ecranul telefonului mobil doar pentru că, la rândul lor, și alți oameni au încredere în acest sistem. Rețeaua este extinsă la nivel mondial: toată lumea are încredere în aceste coduri.
De fapt, realitatea e că suntem plătiți și plătim cu o ficțiune a minților noastre omenești. Întreaga noastră civilizație funcționează pe baza unei plăsmuiri.
CITIȚI ȘI:
