Connect with us

Hi, what are you looking for?

Colecționarul de Istorie

Arme din Al Doilea Război Mondial

Blindate. Uniunea Sovietică: tancul T-34

T-34 este, fără dubii, unul dintre cele mai cunoscute și mai de succes tancuri din toate timpurile. Este primul tanc modern care a îmbinat la parametri înalți cele trei caracteristici importante ale acestei arme: puterea de foc, blindajul și mobilitatea. Fără a-i exagera cu nimic valoarea, se poate spune că acest vehicul blindat a jucat un rol capital în victoria Uniunii Sovietice asupra Germaniei în Al Doilea Război Mondial.

Contrar legendelor fabricate de propaganda sovietică, tancul T-34 n-a apărut nici peste noapte, nici întâmplător în arsenalul armatelor lui Stalin. Acest vehicul revoluționar a fost rodul unor investiții și eforturi colosale pe care Guvernul comunist de la Moscova le-a făcut începând cu anii 1920, pentru a dezvolta o industrie de armament fără egal în lume.

T-34 este urmașul firesc al lungii serii de tancuri BT

Tancurile T-34 au jucat un rol major în rezultatul luptei de pe Frontul de Est

T-34 s-a conturat în 1937 și este un model izvorât din lunga serie a tancurilor BT, pe care sovieticii le-au fabricat începând cu 1932. După experiența căpătată cu acele “tancuri rapide” s-a născut, oarecum natural, următoarea generație, al cărei exponent a fost T-34.

Noul tanc a apărut în primăvara lui 1940, prin prototipul A-20  și T-32. Avea șenile late, care-i asigurau opresiune mai scăzută pe sol, ceea ce-l ajuta să manevreze bine în condiții grele, de noroi sau zăpadă. Un excelent motor Diesel de 500 cai putere și o suspensie Christie îmbunătățită îi confereau o mobilitate foarte bună, viteză și reduceau riscul să ia foc.

La noul model a fost scoasă opțiunea de la seria BT, de a putea fi trecut pe roți, și s-a instalat un blindaj înclinat.

Blindajul înclinat: avantaje și dezavantaje

Germanii au capturat, în primele luni de război, un mare număr de tancuri T-34. Au evitat să le încorporeze masiv însă în diviziile lor, deși nu aveau la acel moment o armă pe măsură

Această variantă avea avantaje și dezavantaje față de cea clasică.

Pe de o parte, șansele ca proiectilele trase de inamic să străpungă blindajul erau mai mici, adesea acestea ricoșând dacă loveau caroseria. Cel puțin în primii ani de război, acest blindaj înclinat a devenit coșmarul germanilor, care au descoperit îngroziți, în 1941, că pur și simplu nu pot străpunge cu aproape nicio armă tancurile T-34.

Nimic nu poate fi mai grăitor, în această privință, decât documentul emis la 26 mai 1942 de Comandamentul Trupelor Mobile ale Wehrmachtului (Schnellen Truppen) și intitulat “Instrucțiuni pentru toate unitățile Frontului de Est privind lupta tancurilor noastre cu tancurile rusești”. Textul era realmente descurajator: “(…) Tancul T-34 este mai rapid, mai manevrabil, are o mai bună capacitate de deplasare pe teren fără drumuri decât tancurile noastre Pz-III și Pz-IV. Blindajul lui este mai puternic. Capacitatea perforantă a tunului său de 7,62 cm (n.r. – calibru) depășește tunurile noastre de 5 și 7,5 cm (n.r. – calibru). Dispunerea eficientă a plăcilor înclinate ale bindajului mărește posibilitatea ricoșeului. Tunul nostru KwK-38 are posibilitatea de a lovi un T-34 numai trăgând lateral sau în spate, de la distanțe foarte mici. (…) Este necesar să tragă astfel încât proiectilul să cadă perpendicular pe suprafața blindajului (…)“.

Pe de altă parte, șansa crescută de a evita penetrarea blindajului se obținea prin scăderea spațiului din habitaclu, care devenea foarte strâmt pentru echipajul de 4 (ulterior 5) oameni. Acesta nu era un simplu moft. Experții americani care l-au testat în 1942 la Aberdeen au concluzionat că echipajele lor n-ar accepta să urce într-un asemenea vehicul unde iarna, de exemplu, n-ar putea să îmbrace șubele lor îmblănite din cauza spațiului prea strâmt. Studiile făcute de americani în timpul Războiului din Coreea (1950-1953) au relevat că, din cauza spațiului intern prea mic, un proiectil care străpungea blindajul unui T-34 ducea, de cele mai multe ori, la distrugerea tancului și pierderea a 75% din echipaj.

Prin comparație, la Sherman, în aceleași condiții se pierdea doar 18% din echipaj.

Primele vehicule construite în 1940 aveau un tun L-11 de calibrul 76,2 mm scurt, de 30,5 calibre. S-a renunțat însă repede la el și în 1941 era montat deja tunul F-34 cu același calibru, dar mai lung, de 41 de calibre.

Rămâne un mister până azi cum a putut Germania să nu cunoască existența acestui tanc în arsenalul Armatei Roșii înainte de atacul din iunie 1941. Când au trecut granița și au dat peste tancurile T-34, soldații germani au avut un șoc uriaș. Cu excepția masivelor tunuri antiaeriene de 88 mm, nicio altă armă nu era capabilă să penetreze blindajul noilor tancuri sovietice. Toate tancurile și tunurile antitanc ale Wehrmachtului erau inutile în fața acestor blindate.

Slăbiciunile tancului reflectau stadiul încă rudimentar al execuției în industria sovietică

Construită pentru a produce armament încă de la sfârșitul anilor 1920, industria sovietică a reușit să producă un număr colosal de tancuri T-34 în timpul războiului. Imagine din Uzina de Tractoare de la Celiabinsk, în 1943

Totuși, trebuie menționat că, deși erau fără dubiu cele mai bune din lume la acel moment, tancurile T-34 aveau slăbiciunile lor, provocate în special de lipsei de calitate a produselor industriei sovietice.

În tanc intra apă, la propriu, prin acoperiș când ploua și prin podea când traversa cursuri de apă.

Instrumentele optice de ochire aveau o calitate mult sub cele produse de Germania, Marea Britania, SUA sau Franța.

Transmisia era deosebit de proastă și provoca mereu defecțiuni mecanice.

Motoarele nu erau protejate cum trebuie și din acest motiv, îmbâcsite cu praf și noroi, aveau o perioadă de viață scurtă.

Cutia de viteze era greoaie și necesita o forță excesivă din partea șoferului ca să poată schimba, pe teren greu, dintr-a 2-a într-a 3-a.

Semnificativ este faptul că, în 1941, marea majoritate a celor 2.300 de tancuri T-34 pierdute de Armata Roșie n-au fost scoase din luptă de germani, ci abandonate din cauza defecțiunilor. Prin urmare, Wehrmachtul a capturat un număr mare de T-34 în 1941.

Începând cu mijlocul anului 1942, T-34 a fost depășit, ca putere de foc, de Panzer IV

T-34 a fost conceput cu o turelă pentru doi oameni care și așa stăteau destul de înghesuiți. Acest lucru a scăzut eficiența echipajului. La început, nu toate T-34 aveau instalată stație radio, ceea ce le conferea un serios dezavantaj tactic față de tancurile germane.

Pe parcursul războiului, T-34 a suferit numeroase modificări și adaptări. În timp, s-a reușit creșterea producției și scăderea costurilor. Calitatea tancurilor diferea însă foarte mult, în funcție de fabricile unde erau produse, oțelul folosit, priceperea muncitorilor etc.

Începând cu mijlocul anului 1942, instalarea tunului antitanc cu țeavă lungă de calibrul 75 mm pe Panzer IV a inversat raportul de forțe. În curând, sovieticii au sesizat acest lucru, stabilind în urma testelor că, raportat la Pz. III, T-34 avea un coeficient de 1,16, pe când Pz. IV obținea un coeficient de 1,27.

Apariția tancului greu Tiger (toamna lui 1942) a făcut situația și mai grea. T-34/76 nu-l putea scoate din luptă, indiferent de la ce distanță ar fi tras, nici din față, nici din lateral.

Acestea au dus la decizia de a face un upgrade. Începând din ianuarie 1944 s-a instalat un nou tun, mult mai puternic, de calibrul 85 de milimetri și cu țeavă lungă de 51 de calibre, pe o nouă turelă mai mare, în care încăpeau (în condiții aproape imposibile) 3 oameni.

După instalarea unui nou tun de calibrul 85 mm, T-34/85 a devenit capabil să distrugă un Tiger de la un kilometru distanță

Noul tun de calibrul 85 mm, instalat pe T-34 începând din 1944, avea capacitatea să scoată din luptă un Tiger de la un kilometru distanță

Noua versiune, T-34/85, era capabilă să scoată din luptă un Tiger sau un Panther, lucru de care vechiul T-34/76 nu mai era în stare. Tunul D-5T, adaptat după un tun antiaerian, putea străpunge un blindaj de 10 centimetri de la o distanță de 1.100 de metri.

De asemenea, noul T-34 avea un blindaj mai gros.

T-34 a fost tancul mediu standard al Armatei Roșii pe parcursul războiului și a fost produs în cele mai mari cantități dintre toate vehiculele de acest fel: 57.224 din 1941 până în 1945. Dintre acestea, circa 20.000 au fost T-34/85.

Wehrmachtul a capturat, în primele luni de război, un număr foarte mare de tancuri T-34. Acest lucru s-a mai întâmplat și ulterior, dar mult mai rar.

Deși la acea oră T-34 era cel mai bun tanc din lume, iar Wehrmachtul n-avea nimic comparabil cu el, totuși, contrar obiceiului lor, germanii n-au încorporat acest vehicul în unitățile lor în mod masiv. Ei l-au folosit, dar nu așa cum făcuseră cu tancurile cehe sau franceze, pe care le-au inclus, pur și simplu, în diviziile lor de blindate. Asta, pentru că spaima soldaților germani de T-34 era atât de mare, încât aceștia aveau tendința să tragă mai întâi când apărea la orizont un astfel de tanc, și abia apoi să se uite dacă avea pe el desenată crucea germană sau steaua sovietică.

De multe ori, turela acestor T-34 capturate a fost înlăturată, iar vehiculele erau folosite pentru a tracta alte tancuri defecte.

T-34 a suferit pierderi cumplite în război – aproape 80% din exemplarele produse au fost distruse în lupte

78% din tancurile T-34 produse în intervalul 1941-1945 au fost pierdute pe Frontul de Est

Producția de T-34 a continuat și după încheierea războiului. Acest tanc, cu modificările și modernizările de rigoare, a rămas pentru multă vreme în arsenalul a numeroase armate – inclusiv cea română. Uniunea Sovietică l-a exportat aliaților săi, dar și țărilor din lumea a treia.

Așa a ajuns T-34 să participe la luptele din Coreea (anii ’50), Vietnam (anii ’60-’70), războaiele israeliano-arabe din Orientul Mijlociu și la diverse bătălii dintre state sau tabere rivale în Africa. T-34 a fost folosit chiar și în războiul civil din Iugoslavia, în anii 1990.

Concluzionând, celebrul tanc T-34 își merită faima și, în perioada 1940-1942, a fost cel mai bun din lume. Chiar și după aceea a rămas o armă foarte redutabilă, care s-a potrivit perfect cu doctrina sovietică. Produs în cantități gigantice, el a copleșit numeric inamicul. Totuși, statutul de armă-minune, atribuit de propaganda sovietică, e departe de realitate. T-34 n-ar fi fost posibil în niciuna din armatele occidentale, pierderile suferite în luptă – 44.900 din cele 57.224 de bucăți produse între 1941 și 1945 (aproape 80%!) – fiind cutremurătoare, practic de neacceptat pentru oricare din puterile occidentale.

Sursa primară a informațiilor: Weapons of World War II, de Alexander Ludeke.

CITIȚI ȘI:

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Istoria României

100 de ani de propagandă ascund poporului nostru faptul că România a pierdut, de fapt, Primul Război Mondial. Acesta este unul dintre cazurile în...

Istoria lumii

Marea epidemie de ciumă care a răvășit Rusia între 1770 și 1772, pornită de la Focșani și răspândită în tot Estul Europei, arată că,...

Miturile celui de-Al Doilea Război Mondial

„La 12 iulie 1943, Corpul Panzer SS a ajuns într-un marş greoi la gara Prohorovka, la 34 km dincolo de punctul iniţial de atac....

Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate