Legenda infernalelor legiuni mecanizate ale Wehrmachtului, cărora nimeni și nimic nu le putea sta în cale, a fost alimentată din plin de propagandă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și ulterior, inclusiv de la cel mai înalt nivel. Winston Churchill însuși a pretins, în lucrarea „Al Doilea Război Mondial“, că Germania avea în mai 1940, când a atacat Franța, 1.000 de tancuri grele. Realitatea este că nemții au dus primii trei din cei cinci ani și opt luni ai WW2 fără nici măcar un singur astfel de vehicul. Panzer VI, intrat în legendă sub numele de Tiger, a apărut pe câmpurile de luptă abia la începutul toamnei lui 1942.
Tancul Tiger, un monstru de aproape 55 de tone, a fost deopotrivă expresie a culmii tehnice germane, consecință a insuficientei pregătiri inițiale de război a acestui stat și dovadă a obsesiei pentru gigantism care a marcat regimul nazist.
O bijuterie inginerească a acelei epoci, Tiger s-a dovedit însă nefiabil mecanic din cauza grabei cu care a fost aruncat în luptă, prea dificil de fabricat și mare consumator de resurse prețioase. Finalmente, introducerea sa în luptă n-a putut schimba cursul războiului. Din cauza numărului complet insuficient de exemplare produse: din 1942 până în august 1944 (când a fost oprită producția) s-au fabricat circa 1.350 de tancuri Panzer VI Tiger.
Primul tanc greu german a fost produs abia la 3 ani după începerea războiului. La acea oră, sovieticii produceau deja tancuri grele de 9 ani
Necesitatea unui tanc greu a fost remarcată de germani destul de târziu, la 9 luni după izbucnirea războiului. În mai 1940, când au invadat Franța, aceștia au descoperit că inamicul avea tancuri imune la armele Wehrmachtului. Francezii aveau tancul greu Char B-1 bis, iar britanicii aveau Matilda II.
Peste încă un an venea șocul întâlnirii cu tancul greu KV și tancul mediu T-34 pe frontul rusesc.
În 1941, sovieticii aveau deja KV-ul de doi ani, dar experiența lor în producerea de tancuri grele măsura deja 8 ani – primul tanc T-35 (care cântărea peste 50 de tone) fusese produs încă din 1933.
Germania nu avea nimic măcar pe aproape comparabil cu aceste formidabile mașinării. De aceea, Departamentul de Artilerie al Armatei a angajat companiile Porsche și Henschel să proiecteze și să dezvolte un model de tanc greu care să intre în echiparea Wehrmachtului.
Duelul Porsche – Henschel a fost câștigat de ultima firmă, care a apelat la un design clasic, produs în 1937, fără să mai includă inovatorul blindaj înclinat prezentat de T-34
Ambele firme au scos de la naftalină schițele și proiectele unor astfel de vehicule la care lucrau încă din 1937, dar care stagnaseră din diferite motive.
Modelul propus de Porsche s-a dovedit prea complex din punct de vedere tehnic, așa că s-a optat pentru cel propus de Henschel, cu un design mult mai convențional.
Profesorul Ferdinand Porsche, mult prea încrezător că versiunea sa va fi câștigătoare, apucase să producă deja 90 de bucăți când s-a anunțat câștigătorul, așa că acestea vor fi convertite ulterior în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de distrugătorul de tancuri Elefant.
Modelul Henschel, care a intrat în fabricație, avea un blindaj clasic interbelic, drept, fără să includă inovația blindajului înclinat adusă de T-34. Turela era făcută de Krupp și era echipată cu un formidabil tun de calibrul 88 mm și 56 de calibre – în fapt, o versiune adaptată a legendarului tun antiaerian „8-8“.
Aruncat în luptă prea repede, Tigerul a suferit la început din cauza lipsei de fiabilitate și a tacticilor neadecvate pentru asemenea vehicule
Înzestrat cu o asemenea armă, noul tanc greu, botezat între timp Tiger, avea o putere de foc colosală, fără egal pe câmpurile de luptă. La ora când a intrat în acțiune, Tiger putea penetra blindajul oricărui oponent de la o distanță foarte mare, mult înainte ca inamicul să poată răspunde la rândul său. Sistemul optic de ochire, de o mare calitate, asigura de asemenea o precizie sporită.
Producția a început în 1942, iar primele exemplare Tiger au ajuns pe fronturile din Africa de Nord și Rusia la începutul toamnei. Dar graba în care se făcuse totul nu permisese ca noul tanc greu să fie verificat și testat suficient, așa că vehiculele nu erau fiabile. Se stricau foarte des, ceea ce le restricționa sever eficiența. În plus, nu existau încă tactici de luptă dezvoltate pentru acest colos de aproape 55 de tone.
Dar, după ce aceste probleme au putut fi puse la punct, Tiger s-a transformat, într-adevăr, într-o armă formidabilă, care le trezea fiori inamicilor. Deși armura sa nu era înclinată, grosimea blindajului frontal (100 de milimetri) și a celui lateral (80 de milimetri) făceau din Tiger o țintă foarte greu de penetrat.
Cu tunul său KwK 36 de calibrul 88 mm și atât de lung încât căpătase porecla „stâlpul de telegraf“, un Tiger era capabil să provoace distrugeri masive vehiculelor blindate inamice de la o distanță de 1,5 kilometri, adică mult dincolo de raza de acțiune a acestora.
În condiții optime, Tiger era regele câmpurilor de bătălie. Cu o putere de foc devastatoare și un blindaj greu de străpuns, tancul german își domina inamicii de la mare distanță
În condiții optime de luptă, atacarea unei astfel de unități de tancuri grele putea deveni o misiune sinucigașă, așa cum s-a întâmplat în 12 iulie 1943, la Prokhorovka, unde Regimentul 181 tancuri al Armatei a V-a de gardă sovietice a fost exterminat de Compania 13 tancuri grele a Regimentului 1 Panzer SS, condusă de locotenentul Michael Wittman. Generalul Rotmistrov le-a ordonat tancurilor sale să atace peste câmpia vălurită în direcția companiei de blindate SS. Tancurile Tiger ale lui Wittman au angajat de la mare distanță masa de T-34 și T-70 aruncată în luptă de sovietici, lupta transformându-se într-un carnagiu. Niciun Tiger n-a fost scos din luptă, Regimentul 181 de tancuri sovietic fiind în schimb lichidat în totalitate.
Până la sfârșitul războiului, Tiger a dominat câmpurile de bătălie pretutindeni unde a fost folosit în condiții corespunzătoare indiferent că s-a întâmplat pe Frontul de Est sau pe Frontul de Vest. Spre exemplu, într-un alt caz cunoscut, un singur Tiger a ținut în loc o întreagă divizie blindată aliată, scoțând din luptă 25 de tancuri înainte de a fi lovit la rândul său.
Tancul Tiger n-a fost arma minune așteptată de germani. Un vehicul scump, rar, prea greu, sensibil la noroi și zăpadă înghețată, monstrul de 55 de tone a fost copleșit de puzderia tancurilor inamice
Dar înspăimântătorul Tiger nu era, totuși, arma minune pe care o așteptau germanii. Greutatea sa foarte mare era o sursă de eterne și majore probleme. Multe poduri nu puteau fi traversate pentru că nu suportau 55 de tone. Lățimea sa îl făcea greu de remorcat și de transportat. Încărcarea sa în vagoanele de tren era o operațiune dificilă. Trenul de rulare avea tendința de a se bloca în noroi sau zăpadă înghețată. Motorul său Maybach de 700 de cai putere consuma cantități mari de combustibil.
Nu în ultimul rând, producerea unui astfel de tanc greu consuma mari resurse pe care Reichul oricum nu le avea. Se estimează că în locul unui singur Tiger se puteau produce 3 tancuri Panzer IV. De la un punct încolo, deși spectaculoase și deosebit de eficiente în împrejurări optime, tancurile Tiger s-au dovedit pur și simplu prea puține ca să acopere necesitățile unui front pe care aliații îl inundau, atât în Est, cât și în Vest, cu zeci de mii de tancuri. În cele din urmă, Al Doilea Război Mondial a fost câștigat de cantitate înaintea calității, iar opțiunea Germaniei de a produce vehicule cât mai performante în dauna unei producții mai mari s-a dovedit eronată.
Capacitatea și așa limitată a industriei germane de a produce acest tip de tanc a fost diminuată și mai mult de decizia de a produce diverse variante. Una din acestea era un Tiger transformat în tractor, ca să remorcheze alte tancuri Tiger. La o altă versiune, numită Sturmtiger, turela fusese înlocuită cu o suprastructură blindată în care se montase un mortier de calibrul 38 cm (380 mm) care trăgea cu rachete. S-au produs 18 astfel de Sturmtiger. Mai multe exemplare de tancuri Tiger au fost livrate armatei maghiare.
Producția a încetat în august 1944, când s-a trecut la fabricarea Tiger II – un alt tanc chiar mai mare și mai greu, care s-a dovedit un adevărat fiasco.
Sursa primară a informațiilor: Weapons of World War II, de Alexander Ludeke.
CITIȚI ȘI:
