Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”

„La 12 iulie 1943, Corpul Panzer SS a ajuns într-un marş greoi la gara Prohorovka, la 34 km dincolo de punctul iniţial de atac. Era o pătrundere periculoasă, astfel că mareşalul Jukov (n.r. – şeful Marelui Stat Major sovietic) a autorizat un contraatac executat de Armata a V-a de gardă, comandată de P.A.Rotmistrov.

Ciocnirea care a rezultat s-a transformat în cea mai mare luptă de tancuri din istorie. Corpul 15 Panzer avea aproximativ 400 de tancuri, iar ruşii, de două ori mai multe. Tancurile Tiger şi Panther rămase, cu tunurile lor de 88 mm şi blindajul gros, puteau să lupte cu tancurile ruseşti de la o distanţă mai mare decât raza de acţiune a tunurilor acestora.

Pentru a micşora distanţa într-atât încât tancurile T-34 să poată acţiona eficient, ruşii au lansat o şarjă aproape sinucigaşă pe un teren deschis, vălurit. În teribila încăierare învăluită în praf ce a urmat, germanii au pierdut avantajul razei mari de acţiune, iar blindatele lor şi cele ruseşti s-au înfruntat aproape faţă-n faţă. Rotmistrov a pierdut peste 400 de tancuri, dar germanii au pierdut 320.

La sfârşitul zilei de 12 iulie, Prohorovka era un cimitir de tancuri mistuite de flăcări, dar ruşii reuşiseră să oprească ofensiva germană. Pierderile artileriei erau uluitoare. Nu numai tancurile Tiger, create de Porsche, eşuaseră, ci şi cele Panther cedau din cauza problemelor de direcţie şi a uşurinţei cu care luau foc, în virtutea insuficientei protejări a sistemelor de alimentare cu petrol şi cu benzină. Din cele 80 de tancuri Panther de la începutul operaţiunii rămăseseră doar câteva.

La 13 iulie, Hitler i-a convocat pe Manstein (n.r. – comandantul grupului de Armate Sud) şi pe Kluge (n.r. – comandantul grupului de Armate Centru) la cartierul său general din Estul Prusiei şi le-a cerut să suspende imediat atacul. Aliaţii debarcaseră în Sicilia şi era nevoie să se transfere în Mediterană trupe din Rusia.

Marele Stat Major rus făcuse o treabă excepţională, cedând teren, slăbind forţa atacurilor germane prin câmpuri minate şi sisteme de apărare antitanc. Deşi ruşii pierduseră mult mai multe tancuri decât germanii, îşi păstraseră superioritatea în blindate, astfel că la 23 iulie au împins Armata a IV-a Panzer înapoi până la linia de pornire.“

(Bevin Alexander, „Cum ar fi putut câştiga Hitler Al Doilea Război Mondial“, pag. 286).

O minciună cu picioare lungi de tot. Şi două arhive care, la mii de kilometri şi zeci de ani depărtare, fac lumină

În linii mari, aceasta este povestea știută de decenii.

Având la bază memoriile semnate cu numele generalului Rotmistrov la începutul anilor 1960, descrierea înfruntării de lângă localitatea rusă Prohorovka, dintre sovietici şi germani, din 12 iulie 1943, devenită legendă sub numele de Bătălia de la Kursk, a fost decretată oficial drept cea mai mare luptă cu tancuri din istorie.

Istoricii au preluat-o şi transcris-o, generaţie după generaţie, aproape la fel. S-au făcut filme, s-au scris cărţi, a intrat în folclor, Discovery o difuzează – exact în termenii istoricului militar american citat la început – măcar o dată, de două ori pe an în documentare pline cu imagini de arhivă.
Filmul difuzat de Discovery poate fi urmărit aici: https://www.youtube.com/watch?v=22xpNBJCS4U

Doar că aproape tot ceea ce se ştia e un fals. Bătălia de la Kursk a fost, într-adevăr, o strălucită victorie sovietică, dar în plan propagandistic şi nu pe câmpul de luptă, acolo unde lucrurile au stat altfel.

Jurnalele de luptă ale diviziilor germane și cercetările istoricului rus Zamulin arată același lucru: bătălia a fost câștigată de nemți

Jurnalele de luptă ale diviziilor germane capturate de americani în 1945 au fost desecretizate în 1978 din Arhivele Naţionale ale SUA de la Washington, dar – surprinzător – au trecut decenii până când cercetătorii le-au dat atenţie.

Abia în 2011 lucrarea „Sânge, oţel şi legendă. Corpul II SS Panzer şi drumul spre Prohorovka, iulie 1943“, a lui George N. Nipe, bazată pe jurnalele diviziilor germane implicate în luptă, avea să provoace senzaţie.

Documentele Wehrmachtului desecretizate în America au venit în întâmpinarea descoperirilor făcute de istoricul rus Valeri Zamulin, directorul departamentului de cercetare din Muzeul Bătăliei de la Prohorovka între 1996 şi 2009.

Lucrarea „Distrugerea unui mit. Bătălia de tancuri de la Prohorovka“, a lui Zamulin, ajungea – după analiza documentelor din arhivele sovietice – la exact aceeaşi concluzie ca şi istoricul de dincolo de Ocean: bătălia de la Prohorovka fusese, de fapt, câștigată de nemţi.

În fapt, versiunea „oficială“ ventilată decenii la rând în istoriografia celui de-Al Doilea Război Mondial e una dintre cele mai mari măsluiri propagandistice din toate timpurile.

Orwell, comunistul pocăit, a descris perfect esenţa regimului comunist în cartea „1984“ – inspirată exact din realitățile Uniunii Sovietice ale anilor 1930-1950. Un Minister al Adevărului din URSS s-a ocupat, după bătălia de la Kursk, cu modificarea trecutului.

Într-atât de convingător şi de spectaculos au reconstruit specialiştii sovietici în dezinformare noua desfăşurare a marii bătălii, încât aceasta se bucură şi azi de o copleşitoare notorietate, deşi au trecut ani, deja, de când s-a aflat adevărul.

Propaganda sovietică a falsificat totul, mai puțin data și locul luptei de la Prohorovka

Cu excepţia cadrului istoric, aproape nimic din „cea mai mare bătălie cu tancuri din istorie“ nu a corespuns cu ce s-a scris în cărţi, decenii la rând.

În realitate, nemţii au avut mult mai puţine tancuri decât s-a pretins ulterior. În luptă n-au fost implicate tancuri Panther, ci doar câteva tancuri Tiger. Diviziile SS ajunse la Prohorovka au câştigat bătălia prin KO și și-au oprit înaintarea din cu totul alte cauze decât „pierderile grele“ suferite în acea luptă.

Dealtfel, la finalul confruntării, toate cele trei divizii ale Corpului 2 SS implicate au rămas perfect operaţionale, ele continuând până la sfârşitul toamnei să provoace pierderi teribile armatelor sovietice.

În sfârşit, evenimentele de la Prohorovka nu au fost cea mai mare bătălie cu blindate. Acest titlu revene unei alte încleştări germano-sovietice: lupta de la Dubno-Brody, din iunie 1941.

Din rațiuni propagandistice (ciocnirea de la Dubno s-a terminat catastrofal pentru sovietici), regimul comunist a ascuns opiniei publice și istoricilor externi acea confruntare, camuflând-o prin comasarea cu toate operațiunile militare din startul campaniei Barbarossa, sub denumirea generică „bătăliile de la frontiere”.

Timp de aproape 50 de ani, bătălia de la Dubno-Brody, cea mai mare luptă cu tancuri din istorie, a rămas, astfel, necunoscută la nivel mondial.

Cum s-a ajuns la Operaţiunea Citadela: obsesiile l-au oprit pe Hitler să vadă avantajele unui alt plan genial

Revenind la bătălia de la Kursk:

După înfrângerea de la Stalingrad (noiembrie 1942 – ianuarie 1943) şi victoria de la Harkov (martie 1943), Germania întreprindea pe 5 iulie 1943 ceea ce avea să devină ultima mare încercare de a prelua inițiativa strategică pe Frontul de Est.

În esenţă, planul era simplu (avea să se dovească ulterior şi simplist): două grupuri armate urmau să alcătuiască braţele unui cleşte care, venind dinspre Sud şi dinspre Nord, ar fi trebuit să reteze un intrând al liniei frontului în zona Kursk, capturând în imensa „pungă” cel puțin 5 armate sovietice. Dacă reușea, planul aducea beneficii multiple: rușii sufereau pierderi grele, linia frontului era scurtată cu sute de kilometri, ceea ce le permitea germanilor să retragă un număr însemnat de divizii din prima linie, creând astfel o rezervă de care în acel moment nu mai dispuneau.

Planul a fost dezavuat de generalii germani de pe front, care l-au avertizat pe Hitler că direcţia atacului e prea evidentă şi că există riscul unor confruntări directe cu armatele sovietice mult mai numeroase. Operațiunea „Citadela”, așa cum era numit planul de mai sus, reprezenta o abatere masivă de la strategia câștigătoare a Germaniei în primii ani de război, care a constat mereu din surprinderea inamicului prin lovirea acestuia în punctele slabe.

Armata germană nu deținuse niciodată superioritatea numerică sau tehnică în luptele cu inamicii, dar capacitatea de a găsi soluții surprinzătoare, calitatea corpului de comandă și buna instruire a soldaților îi aduseseră victorii care șocaseră pe toată lumea.

În primăvara lui 1943, ca alternativă la Operațiunea „Citadela” preferată de Hitler, generalul Von Manstein, comandantul Grupului de Armate Sud, care opera în Ucraina, îi propusese dictatorului german o altă soluţie cu potenţial fantastic.

Ideea era ca germanii să dea o momeală, retrăgându-se treptat în flancul sudic şi încurajându-i pe sovieticii deja luaţi de valul succesului de la Stalingrad să se extindă mai mult decât ar fi trebuit.

În acest timp, Wehrmachtul ar fi concentrat la nord de Harkov toate forţele blindate pe care le putea strânge. Apoi, la momentul oportun, această concentrare blindată ar fi lovit înspre sud, în spatele grosului trupelor sovietice aflate în ofensivă (Bevin Alexander, „Cum ar fi putut Hitler…“).

Planul implica riscuri, dar avea un potenţial uriaș şi reale şanse, ţinând cont că timp de doi ani germanii realizaseră astfel de manevre cu mult succes în faţa sovieticilor, net inferiori la nivelul corpului de comandă, al instruirii trupelor şi al capacităţii de manevră.

Ţinta lui Manstein era fabuloasă: nimicirea întregului flanc sudic al armatei sovietice, ceea ce ar fi schimbat, foarte probabil, complet datele problemei pe Frontul de Est.

Hitler a refuzat însă planul, fidel ideii sale fixe de a nu ceda nicio palmă de pământ. Planul lui Manstein tocmai în asta consta: cedarea deliberată a unor teritorii, pentru crearea spaţiului necesar capcanei. Până la urmă, feldmareşalul a obţinut aprobarea unei operaţiuni de învăluire, dar de mult mai mică amploare, reuşind în martie-aprilie 1943 o victorie strălucită la Harkov, cu care a şi stabilizat, dealtfel, frontul. Dar ocazia de a distruge complet flancul sudic al sovieticilor a fost irosită.

Marea bătălie avea să se dea, conform deciziei lui Hitler, în intrândul de la Kursk.

Din nou, Manstein şi Guderian, cei mai buni generali pe care-i avea Germania pe Frontul de Est, au avertizat că această periculoasă ofensivă trebuie declanşată cât mai repede, cel târziu în luna mai, pentru a nu le lăsa timp sovieticilor să se refacă şi să se fortifice după bătăliile sângeroase din iarna 1942-1943.

Dornic să arunce în luptă noile arme-minune, tancurile Panther, Hitler a amânat însă data ofensivei, succesiv, până la începutul lui iulie. Aceasta a fost greşeala fatală, pentru că tancurile Panther n-au fost gata la timp nici așa, ele fiind trimise în luptă netestate suficient. Majoritatea au suferit defecțiuni mecanice și n-au avut impactul așteptat. Iar întârzierea de două luni a dat timp Uniunii Sovietice să afle, prin intermediul spionilor, locul viitorului atac german.

Forţele celor două tabere şi planurile de luptă

Ofensiva din 5 iulie 1943 a început de la un raport de forţe net defavorabil Germaniei în zona Kursk, comparativ cu Uniunea Sovietică. Wehrmachtul strânsese aproape 900.000 de oameni, 2.000 de tancuri (majoritatea Panzer III și Panzer IV), 2.000 de avioane şi 10.000 de tunuri şi mortiere. Armata Roşie avea aproape 2.000.000 de oameni, peste 5.000 de tancuri, mai bine de 25.000 de tunuri şi mortiere şi 2.000 de avioane (Hellmuth Gunther Dahms, „Die Geschichte des Zweiten Weltkrieges“, 1983).

Conform planului german, Armata a IV-a de tancuri, comandată de Hermann Hoth şi având ca vârfuri de lance Corpul II SS de tancuri şi Corpul 48 de tancuri, urma să plece dinspre Sud înspre Nord. Acesta era unul din brațele cleștelui.

În întâmpinarea sa, din sens invers, dinspre Nord spre Sud, urma să înainteze Armata a IX-a, condusă de Walter Model – celălalt braț al cleștelui.

Fiecare dintre cele două armate dispunea de aproximativ 800 de tancuri. Locul de întâlnire trebuia să fie la est de Kursk, peste 100 de kilometri în spatele liniei frontului sovietic.

Armata Roşie, baricadată în spatele câmpurilor de mine, al barajelor antitanc și îngropată în tranşee, plănuia să epuizeze forţele germanilor, apoi să iniţieze contraatacuri care să încercuiască armatele inamice implicate în ofensivă.

Cum s-a ajuns ca lupta să se dea la Prohorovka, în apropiere de Kursk

Bătălia de la Prohorovka a avut loc pe 12 iulie 1943, la o săptămână după începerea ofensivei, şi a implicat cele trei divizii de blindate care compuneau Corpul II SS de tancuri, pe de o parte, şi Armata a V-a tancuri de gardă sovietică.

Începând cu 11 iulie, Armata a IV-a de tancuri a lui Hoth ajunsese, după lupte grele, aproape de oraşul Prohorovka şi reuşise să stabilească un cap de pod peste râul Psel, ultimul obstacol natural înainte de Kursk.

Vârful de lance al ofensivei dinspre Sud îl reprezentau cele trei divizii ale Corpului II SS de tancuri, condus de generalul Paul Hausser: Divizia 1 SS Leibstandarte Adolf Hitler, Divizia 2 SS Das Reich şi Divizia 3 SS Totenkopf.

În total, cele trei divizii aveau pe 4 iulie, cu o zi înainte de începerea Operaţiunii Citadela, 327 de tancuri. Niciunul dintre aceste tancuri nu era Panther – așa cum a susținut ulterior propaganda sovietică, dezinformarea fiind crezută și preluată, timp de decenii, și de istoricii occidentali.

Pe 11 iulie, la o săptămână după începerea ofensivei, în structura celor trei divizii SS se mai găseau puţin peste 200 de tancuri funcţionale.

În faţa lor, STAVKA (Marele Stat Major sovietic) scosese ultima rezervă importantă pe care o mai avea în Sud: Armata a V-a tancuri de gardă, o unitate de elită comandată de general locotenent Pavel A. Rotmistrov.

Armata a V-a tancuri de gardă dispunea de peste 650 de tancuri, cele mai multe dintre ele fiind temutele T-34.

Armata a V-a sosea pe front într-un moment greu. STAVKA aruncase deja în luptă cealaltă forţă blindată din rezervă, Armata I de tancuri a lui Mihail E. Katukov, care fusese deja puternic zdruncinată în zilele anterioare.

Corpul VI de tancuri al Armatei I de tancuri sovietică rămăsese pe 11 iulie cu circa 50 de tancuri din cele peste 200 avute iniţial, fără a fi capabil să oprească înaintarea nemţilor.

Oştile stau faţă-n faţă: Corpul II SS – 211 tancuri, Armata a V-a tancuri de gardă – peste 850

Ziua de 11 iulie 1943 a fost una în care ambele tabere s-au pregătit intens de ofensivă.

Generalul Hausser fixa ca obiectiv imediat oraşul Prohorovka, după ce Divizia 3 Totenkopf securizase un cap de pod pe celălalt mal al râului Psel, în flancul stâng.

În centrul frontului german se afla Divizia 1 Leibstandarte, iar în dreapta se găsea Divizia 2 Das Reich.

După o săptămână de lupte, în seara zilei de 11 iulie cele trei divizii germane dispuneau, în total, de 211 tancuri în stare de funcţionare: Totenkopf – 94, Leibstandarte – 56 şi Das Reich – 61.

Dintre acestea, numai 15 erau Tiger, restul fiind tancuri model Panzer IV şi deja depăşitele Panzer III.

Aşadar, nici vorbă de cele 400 de tancuri despre care se vorbea şi cu atât mai puţin de 70 de tancuri Tiger şi Panther pomenite în memoriile lui Rotmistrov şi citate apoi de toţi istoricii, până de curând.

Tot în ajunul bătăliei, pe 11 iulie, celor circa 650 de tancuri ale Armatei a V-a tancuri de gardă sovietice li s-au alăturat rămășițele Corpului II tancuri şi Corpului II tancuri de gardă, însumând alte circa 200 de tancuri.

Din totalul de peste 850 de tancuri sovietice, mai bine de 500 erau T-34.

Obiectivul Armatei a V-a tancuri de gardă sovietice fusese iniţial acela de a susţine Operaţiunea „Rumanţiev”, aşa cum fusese botezată de STAVKA plănuita contraofensivă după ce nemţii îşi vor fi epuizat forţele.

Numai că situaţia din teren a făcut ca Armata a V-a să fie aruncată în luptă, în cele din urmă, cu misiunea de a stabiliza frontul pe râul Psel şi a stopa pătrunderea Corpului II SS.

Cronica reală a bătăliei de la Prohorovka

În zorii zilei de 12 iulie, posturile avansate ale Diviziei Leibstandarte, situată în centrul frontului german, au semnalat că se aude un puternic zgomot de motoare, ceea ce indica mişcări importante ale blindatelor sovietice.

La scurt timp după ora 5.00, sute de tancuri sovietice, încărcate cu infanterişti, s-au năpustit dinspre Prohorovka, grupate în mase compacte de câte 40-50.

Era stilul de luptă preferat de comandanţii Armatei Roşii, bazat pe atacul direct şi pe folosirea forţei brute: inamicul urma să fie strivit de o lovitură de ciocan şi nu străpuns cu o împunsătură de floretă.

Acelaşi tip de ofensivă nimicise Armatele a 3-a şi a 4-a română pe flancurile oraşului Stalingrad în zorii zilei de 21 noiembrie 1942.

Numai că, în dimineața de 12 iulie 1943, în faţa valului de blindate sovietice nu se afla linia frontului românesc, subţire ca aţa de papiotă, lipsită de armament antitanc şi de artilerie, ci elita armatei germane.

Diviziile SS au întâmpinat grupate în cele mai bune poziţii de tragere valurile de T-34 şi T-70 care înaintau în mare viteză.

A fost un masacru. Infanteria de pe tancurile sovietice a fost lichidată cu mitralierele, în timp ce asupra blindatelor s-a concentrat artileria de câmp, dar şi focul tunurilor antitanc şi al tancurilor.

În ciuda evidenţei că pierderile erau uriaşe, sovieticii au continuat să înainteze până când aproape toate tancurile primului val au fost nimicite.

Finalul atacului sovietic a adus punerea în mişcare a Diviziei Leibstandarte, care a început să împingă linia frontului spre Prohorovka.

A fost momentul coliziunii cu rezervele pe care le mai avea Rotmistrov. Un atac al Regimentului 181 de tancuri sovietic a fost zdrobit de câteva tancuri Tiger din Compania 13 tancuri grele a Regimentului 1 Panzer SS, conduse de legendarul locotenent Michael Wittman, cel mai bun comandant de tanc din istoria luptelor cu blindate.

Bătălia dintre compania lui Wittmann şi Regimentul 181 tancuri al Armatei a V-a de gardă este emblematică pentru felul în care au decurs ostilităţile în acea zi de 12 iulie 1943.

Wittmann şi tancurile sale Tiger înaintau acoperind flancul atacului principal al Diviziei Leibstandarte când au fost angajaţi, de la mare distanţă, de regimentul sovietic de tancuri.

Atacul ordonat de comandanţii Armatei Roşii, în câmp deschis, a fost sinucigaş, pentru că blindajul frontal al Tiger-urilor era invulnerabil la loviturile de la mare distanţă ale tunurilor de 76 mm existente atunci pe tancurile medii T-34 şi inexpugnabil de la orice distanţă pentru tancurile uşoare T-70.

În schimb, tunurile calibrul 88 mm şi sistemul optic de ochire existente pe Tiger permiteau nimicirea adversarilor de la kilometri depărtare.

În scurt timp, câmpul s-a umplut, literalmente, cu tancuri T-34 şi T-70 în flăcări.

Niciunul dintre tancurile Tiger n-a fost scos din luptă. În schimb, Regimentul 181 sovietic de tancuri a fost lichidat în totalitate.

Ceva mai târziu, în după-amiaza zilei de 12 iulie, Rotmistrov a aruncat în luptă ultimele sale rezerve din Corpul V Mecanizat, reuşind în sfârşit să oprească înaintarea Diviziei Leibstandarte.

În dreapta frontului german, Divizia Das Reich şi-a început atacul la câţiva kilometri sud-vest de Prohorovka.

Sovieticii au replicat prin contraatacul Corpului II tancuri şi Corpului II tancuri de gardă. Rotmistrov a folosit aceeaşi tactică aplicată şi în centru: grupuri de luptă de 20-40 de tancuri, încărcate cu infanterişti şi susţinute de avioane de asalt zburând la mică înălţime.

Lupta a continuat pe parcursul întregii zile în acest fel, cu pierderi cumplite pentru sovietici, în timp ce Das Reich a continuat să înainteze încet, dar inexorabil către est, înregistrând pierderi relativ uşoare.

Pe flancul stâng al germanilor, Armata I de tancuri sovietică a încercat zadarnic, toată ziua, să elimine capul de pod stabilit de Divizia Totenkopf peste râul Psel.

În acest flanc, nemţii au luptat împotriva Corpurilor XXXI şi X de tancuri sovietice, care erau sprijinite de Corpul de puşcaşi XXXIII.

În ciuda asalturilor disperate ale Armatei Roșii, grupurile de tancuri germane au continuat să înainteze de-a lungul unui drum care pornea din satul Krartaşcevka și ducea spre Prohorovka.

Bilanţul zilei de 12 iulie 1943: nemţii au pierdut 48 de tancuri, sovieticii – peste 650

Contrar variantei clasice a deznodământului, așa cum a fost ea construită de sovietici (și care spune că lupta s-ar fi încheiat pe 12 iulie cu înfrângerea decisivă a germanilor, distrugerea a sute de tancuri şi capturarea punctelor de reparaţii ale blindatelor din spatele frontului), bătălia de la Prohorovka a continuat şi zilele următoare, cu diviziile SS în ofensivă.

Pe 13 iulie, a doua zi după Bătălia de la Prohorovka, Armata a IV-a de tancuri raporta menţinerea în stare operaţională a 163 din cele 211 tancuri pe care le avusese Corpul II tancuri SS pe 11 iulie seara. Aşadar, o pierdere irecuperabilă de 48 de tancuri.

Cercetătorii care au studiat microfilmele cu jurnalele de luptă ale nemţilor aflate în arhivele americane subliniază că pierderile au fost mai mari, de aproximativ 70 de tancuri, însă Wehrmachtul avea un sistem special, foarte eficient, de recuperare a tancurilor, care erau tractate rapid în spatele liniilor, reparate şi retrimise în luptă. În statisticile germane, un tanc era socotit pierdut doar dacă era definitiv scos din luptă.

Aşadar, pe 12 iulie 1943, cele trei divizii SS ale Corpului II care au înfruntat contraatacul sovietic au pierdut 70 de tancuri din totalul de 211, însă 22 au fost reparate şi recuperate, astfel că la sfârşitul zilei pierderile irecuperabile se cifrau la 48 de tancuri.

După „victorie“, Stalin l-a criticat pe comandant şi a cerut o anchetă

În schimb, pierderile sovietice de tancuri în ziua de 12 iulie 1943 nu au fost moderate şi oarecum apropiate ca număr de cele germane, aşa cum au „construit” sovieticii istoria, ci literalmente catastrofale.

În 1984, Rotmistrov avansa cifra de 400 de tancuri avariate, dar care fuseseră reparate. Comandantul sovietic nu pomenea nimic de tacurile pierdute definitiv.

Sursele germane vorbesc însă de un veritabil cimitir de tancuri pe câmpul de lângă Prohorovka.

La sfârşitul zilei de 12 iulie, generalul Hausser a fost nevoit să utilizeze cretă pentru a marca, la numărătoare, cele 93 de tancuri sovietice distruse doar în zona de acţiune a Diviziei Leibstandarte.

Surse documentare sovietice descoperite în arhivele Muzeului bătăliei de la Prohorovka menţionează că, pe 13 iulie, Rotmistrov mai dispunea de circa 150-200 de tancuri în stare de funcţionare, ceea ce indică pierderi, pe 12 iulie, de circa 650 de tancuri.

Acest bilanţ înspăimântător al contraofensivei sovietice a generat un mesaj de mustrare pe un ton caustic din partea lui Stalin, care a ordonat o anchetă.

În zilele următoare, resturile Armatei a V-a tancuri de gardă n-au mai întreprins nicio acţiune ofensivă, Rotmistrov ordonând ca blindatele rămase să fortifice liniile de apărare ale infanteriei.

Cele 3 divizii SS au continuat să dea bătăi de cap armatei sovietice şi după ce propaganda le-a declarat „distruse“ la Prohorovka

Ofensiva germană a continuat în zilele următoare.

Ca rezultat al avansului, pe 14 iulie Corpul al III-lea de tancuri a făcut joncţiunea cu diviziile SS, încercuind mai multe divizii de infanterie sovietice la sud de Prohorovka. Divizia SS Totenkopf a cucerit mai multe dealuri importante din zonă.

În acest moment a sosit ordinul lui Hitler de anulare a Operaţiunii Citadela.

Principalele motive pentru care dictatorul a contramandat acţiunea au fost debarcarea trupelor anglo-americane în Sicilia, petrecută pe 10 iulie, şi atacurile diversioniste declanşate de sovietici în alte sectoare de front.

Manstein s-a opus, cerând să fie lăsat măcar să lichideze cele două armate de tancuri sovietice prinse la Prohorovka. În acel moment, generalul german mai avea rezerve nefolosite importante, 3 divizii de tancuri din Corpul XXIV pe care le putea introduce rapid în luptă. Manstein intenţiona să arunce Corpul XXIV în flancul Armatei V tancuri de gardă sovietice, să străpungă dincolo de capul de pod stabilit și lărgit peste râul Psel sau să traverseze cursul de apă la est.

La data când se purta această discuţie dintre Hitler şi Manstein, toate forţele blindate sovietice disponibile în sud fuseseră deja aruncate în luptă şi nu puteau fi redislocate fără a provoca prăbuşirea frontului.

Hitler a fost însă de neclintit. A dispus sistarea atacului şi a dispersat diviziile Corpului II tancuri SS pentru a bloca alte atacuri ale sovieticilor în zona de front Belgorod-Harkov.

În noaptea de 17-18 iulie, Corpul II SS s-a retras. La acea oră, Hausser mai avea circa 200 de tancuri operaţionale.

Contrar mitului fabricat de sovietici în anii ’60 şi încă puternic în mentalul colectiv, diviziile SS nu erau la acea dată nici pe departe distruse, ba chiar se aflau încă în perfectă stare de luptă.

Divizia SS Leibstandarte a fost trimisă urgent în Italia, pentru a bloca înaintarea aliaţilor.

Diviziile SS Das Reich şi Totenkopf au rămas pe Frontul de Est, unde au fost folosite pe post de pompieri. Alături de Divizia a 3-a de tancuri, au fost mutate în Sud, în zona Armatei a 6-a, unde au lansat, între 31 iulie şi 2 august 1943, contraatacul care a lichidat capul de pod sovietic de peste râul Mius.

Apoi au fost mutate în zona Bogoduhov, unde, alături de Divizia a 5-a panzergrenadier SS Wiking, au stopat contraofensiva pornită de sovietici după oprirea Operaţiunii Citadela.

Lângă Bogoduhov, în august, Das Reich şi Totenkopf s-au reîntâlnit cu vechile lor cunoştinţe, Armata V sovietică tancuri de gardă condusă de Rotmistrov, reconstruită şi numărând acum 503 tancuri, dar şi cu Armata I tancuri, care fusese de asemenea completată şi adusă la 542 de tancuri.

După noua bătălie sfârşitul lunii august 1943, Rotmistrov mai avea 100 de tancuri în stare de funcţionare în Armata V tancuri de gardă, în timp ce Katukov, comandantul Armatei I de tancuri, mai dispunea de 120 de tancuri.

În tot acest timp, Totenkopf şi Das Reich n-au avut nicio clipă mai mult de 55 de tancuri în luptă.

O concluzie şi o întrebare: care a fost, totuși, „cea mai mare bătălie cu tancuri“?

Aceasta a fost desfăşurarea reală a bătăliei de la Prohorovka, din 12 iulie 1943, şi continuarea sa imediată.

Cele trei divizii SS implicate în lupte au avut pierderi moderate, cauzându-le sovieticilor, în schimb, pierderi foarte grele.

Cele două armate sovietice de tancuri trimise împotriva Corpului II de tancuri SS au fost salvate de la nimicirea completă de indecizia lui Hitler, care s-a răzgândit în momentul-cheie, aşa cum o mai făcuse şi în alte ocazii.

Operaţiunea Citadela a fost stopată de debarcarea aliaţilor în Italia, de contraatacurile sovieticilor în alte sectoare ale imensului front (peste 1.500 de kilometri) şi de descurajarea care l-a cuprins pe dictatorul german văzând că înaintarea spre Kursk nu se desfăşoară conform planului.

În niciun caz n-a fost vorba de „pierderi catastrofale“ suferite de trupele germane în bătălia de la Prohorovka – una dintre cele mai mari confruntări cu blindate din istorie, dar nu cea mai mare.

Titlul de „regină” a bătăliilor cu tancuri îi revine în continuare luptei de la Dubno-Brody, din 23-30 iunie 1941, operaţiune în care trei divizii blindate germane, însumând circa 450 de tancuri, au respins contraatacul a patru Corpuri Mecanizate sovietice din Frontul de Sud-Vest, însumând circa 2.500 de tancuri.

Ca şi la Kursk, bătălia de la Dubno-Brody s-a încheiat cu pierderi moderate de partea germană şi cu nimicirea aproape completă a celor opt divizii de tancuri şi patru divizii mecanizate ale Armatei Roşii, grupate în cele 4 Corpuri Mecanizate implicate în contraatac.

P.S. În afara lucrărilor citate mai sus, alte două articole bogate în informaţii şi date, scrise de autori consacraţi, au constituit sursa primordială a acestui text.

La adresa http://www.historynet.com/battle-of-kursk-germanys-lost-victory-in-world-war-ii.htm puteţi citi articolul scris de George M. Nipe Jr, istoricul american care a studiat documentele diviziilor germane implicate în bătălia de la Prohorovka. Articolul a apărut în numărul din februarie 1998 al revistei „World War II“.
De asemenea, în limba română puteţi citi analiza istoricului militar Manuel Stănescu, publicată în revista „Historia“ şi disponibilă în format electronic la adresa http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/un-mit-al-propagandei-sovietice-kursk-1943-cea-mai-mare-b-t-lie-tancuri

CITIȚI ȘI:

• Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou

• Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918

• Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917

• Mărirea și decăderea primului mare partid anticorupție din România. Cum au îngropat jocurile de culise lupta pentru justiție

• Istoria pe care nu o știm: povestea omenirii scrisă de epidemii