SU-122 a fost primul tun de asalt al Uniunii Sovietice. La intrarea în Al Doilea Război Mondial, URSS avea un număr copleșitor de tancuri, dar nu și alte tipuri de blindate. Văzând succesul tunurilor de asalt germane precum StuG III, sovieticii au început să caute soluții similare. Așa a început, în vara lui 1942, dezvoltarea unui nou tip de blindat botezat inițial SU-35, apoi SU-122.
O suprastructură foarte solidă, de forma unei cutii cu toate laturile blindajului înclinate, a fost sudată pe șasiul unui T-34. Forma era rudimentară, dar nu era timp de finisaje (pe care oricum industria sovietică nu era capabilă să le execute).
Principalul armament al acestui tun de asalt era un obuzier cu calibrul uriaș de 12,2 cm, pe o traversă care-i permitea o foarte limitată mișcare.
Obuzierul cu calibru mare și viteză mică a proiectilului făcea SU-122 neindicat pentru lupta cu tancuri, dar foarte util în bătăliile cu infanteria și bombardamentul fortificațiilor
Pentru că obuzierele au viteză inițială mică a proiectilului, SU-122 nu era destinat și nici foarte potrivit luptei cu tancurile inamice. Sovieticii au încercat să rezolve problema dezvoltând muniție specială pentru obuzier, dar nici aceasta n-a dat rezultate.
În schimb, vehiculul era foarte eficace în rolul de suport pentru infanterie și pentru a bombarda fortificațiile.
Spre sfârșitul lui 1943, SU-122 a fost treptat înlocuit cu mult mai eficientul SU-152. Armata Roșie căuta cu precădere să aibă pe câmpul de luptă distrugătoare de tancuri, așa că în locul lui SU-122 au fost dezvoltate SU-85 și SU-100.
Până în martie 1945, fuseseră fabricate deja 1.148 de SU-122 – relativ puține, ținând cont de cantitățile uriașe de vehicule blindate pe care le-a produs URSS.
Sursa primară a informațiilor: Weapons of World War II, de Alexander Ludeke.
CITIȚI ȘI:
