Tancul Churchill, desemnat sub indicativul A22, a apărut mai întâi în schițele proiectanților de la Vauxhall la mijlocul anului 1940. Marea Britanie era rămasă catastrofal în urmă, la capitolul armament, față de Germania și URSS, cei doi giganți care făceau legea în Europa în acel moment. Majoritatea tancurilor britanice fuseseră pierdute în Bătălia pentru Franța. Și mai tragic era că Imperiul, adormit în perioada interbelică, neglijase complet producția de armament, iar acum căuta disperat soluții.
În aceste împrejurări dramatice, când armata britanică era neechipată, recruții neinstruiți, iar industria abia se străduia să treacă la producția de război, e de înțeles că n-a fost timp prea mult la dispoziție pentru a se lucra la designul noului tanc.
Un tanc făcut în pripă, din compromis și nevoia disperată de a fabrica rapid ceva, armata britanică fiind surprinsă de război complet neechipată
Așa că Vauxhall a făcut un compromis și s-a întors la schițele tancului greu A20, care fuseseră realizate de Harland și Wolff, cu un an înainte, plecând de la premisa (falsă) că războiul pe cale să înceapă va fi asemănător cu cel din 1914-1918: unul de poziții, cu trupe îngropate în tranșee și fortificații.
Din acest motiv, tancul Churchill (A22) are caracteristica, atipică pentru blindatele din Al Doilea Război Mondial, unui tren de rulare mare, plasat în lateralul fuselajului, cât corpul tancului, și nu sub el. Trenul de rulare a fost conceput în ideea că va trebui să traverseze tranșee late.
Dar, în ciuda compromisului făcut la design, primul prototip al tancului Churchill avea să părăsească porțile fabricii abia un an mai târziu, în iulie 1941. Guvernul a biciuit cât a putut de mult producătorii, astfel că producția de serie a început în scurt timp după aceea.
Graba în care a fost produs a făcut ca tancul Churchill să fie trimit pe front, inițial, cu o mulțime de probleme: motor nefiabil, direcție și cutie de viteze nepotrivite, tun subdimensionat
Criza de timp în care se lucra, britanicii fiind disperați să recupereze decalajul față de celelalte puteri, a însemnat însă că scurtarea perioadei de probe a atras inerente probleme tehnice.
Netestat suficient, tancul Churchill era nefiabil. Motorul – de fapt, două motoare Bedford de camion puse la un loc – dădea rateuri pe bandă rulantă. Direcția și cutia de viteze erau, de asemenea, nepotrivite.
O altă deficiență majoră era calibrul tunului montat – doar 40 mm. Pe lângă mărimea insuficientă, acesta nu putea trage decât cu proiectile antitanc, nu și cu proiectile explozive destinate luptei cu infanteria.
În ciuda tuturor acestor inconveniente, britanicii n-au avut încotro și au aruncat tancul Churchill în luptă. Deși poate părea incredibil, Imperiul Britanic nu avea, pur și simplu, altceva mai bun în acel moment.
Într-o încercare de a mai suplini din probleme, unele dintre modelele timpurii ale tancului Churchill au fost echipate cu un tun suplimentar de calibrul 7,62 cm montat în caroserie. Aceasta însă era o soluție improvizată și nu întotdeauna eficientă, pentru că tunul din caroserie avea o rază de acțiune foarte limitată, iar pentru a-l poziționa către inamic tancul trebuia să-și schimbe poziția cu totul.
Tunul a fost schimbat ulterior, problema subcalibrării rezolvându-se. Blindajul foarte gros și trenul de rulare solid au menținut tancul Churchill pe front până la sfârșit
Treptat, tancul Churchill a suferit însă îmbunătățiri. Începând cu Mark III (a treia variantă), a fost instalat pe el un nou tun, calibrul 57 mm, mult mai eficient, care i-a îmbunătățit substanțial capacitatea combativă.
Mai mult decât atât, în bătăliile din Africa de Nord, un număr de tancuri Churchill Mark IV au primit tunul de pe tancurile americane Sherman, de calibrul 75 mm (Mk. IV NA 75).
De la versiunea Mark IV înainte, tancurile Churchill au fost echipate standard cu tunul de 75 mm.
Prima oară când a fost aruncat în luptă acest vehicul s-a întâmplat la Dieppe, în august 1942. De asemenea, a fost folosit masiv, cu succes, în Africa de Nord, Italia și în Franța.
În ciuda neajunsurilor, Churchill era totuși un tanc foarte robust, cu un blindaj deosebit de gros și un tren de rulare solid, care îl ajutau să supraviețuiască unor lovituri grele și să străbată teren deosebit de accidentat, nisipos sau mlăștinos.
Până în 1945, Marea Britanie a produs 5.460 de tancuri Churchill și diverse variante ale acestuia.
Structura acestui vehicul a permis numeroase modificări în întrebuințări.
Un număr de tancuri Churchill le-a fost livrat sovieticilor, care le-au folosit din plin și le-au apreciat, chiar dacă ulterior au pretins altceva.
Sursa primară a informațiilor: Weapons of World War II, de Alexander Ludeke.