Panzerjager I (în traducere, Vânătorul de tancuri I), primul dintr-o foarte lungă serie de autotunuri fabricate de combatantele celui de-Al Doilea Război Mondial special pentru luptele cu tancuri, a apărut ca soluție improvizată a germanilor.
Reichul lui Hitler a intrat în război mult mai devreme decât era programat. În ciuda tuturor eforturilor, a investițiilor uriașe în armament și în dezvoltarea armatei, Germania nu avea cum să ajungă la parametrii optimi în doar 4-5 ani, după ce plecase, practic, de la zero (sau aproape de la zero). Estimările specialiștilor arătaseră că industria și armata vor fi gata de marea răfuială cu anglo-francezii în 1944. Lucrurile s-au precipitat însă din cauza erorilor de calcul politic ale lui Hitler și războiul a început cu 5 ani mai devreme.
Panzerjager I a apărut din criză de timp: s-a constatat că Panzer I era ineficient pe câmpul de luptă, dar nu mai era timp să se schimbe liniile de producție
Dar, în 1939, forțele blindate ale Germaniei erau, în cel mai bun caz, mediocre. Campania din Polonia a arătat, așa cum se aștepta, dealtfel, toată lumea, că Panzer I – o tanchetă de câteva tone cu blindaj antiglonț și doar două mitraliere pe turelă – nu avea aproape nicio valoare combativă.
Fabricată inițial cu scopul de a servi pentru instruirea soldaților, tancheta Panzer I fusese apreciată de Gurderian la momentul apariției sale, în 1934, ca un pas înainte de la modelele de carton cu care se antrenau trupele.
Dar de aici și până la a furniza puterea de foc așteptată pe câmpurile de luptă mai era drum lung. Însă războiul începuse, era criză de timp și totul trebuia făcut contracronometru.
Așa că, în 1939, constrânși de situație, specialiștii germani au căutat o soluție ca să poată produce în continuare vehicule de luptă mai eficiente pe liniile de producție existente deja ale șasiului de Panzer I.
În locul turelei cu mitraliere de pe Panzer I a fost instalat un tun antitanc de producție cehă protejat de o foaie de oțel groasă de 14,5 mm
Soluția găsită a fost montarea tunului antitanc ceh de calibrul 47 mm în locul turelei cu mitraliere a tanchetei Panzer I Ausf. B. La momentul respectiv (1939-1940), tunul ceh de 47 mm era unul foarte performant, așa că soluția găsită a fost deosebit de eficientă.
Tunul montat pe șasiul de Panzer I era protejat de o suprastructură de oțel cu grosimea de 14,5 mm, dar numai în partea din față și în lateral. În spate și deasupra nu exista protecție. Echipajul era de 3 oameni.
Compania Alkett, din Berlin, a modificat 132 de Panzer I Ausf. B. Transformându-le în distrugătoare de tancuri. S-a încercat și modificarea tanchetelor Panzer I Ausf. A (primul model de Panzer I), dar tentativa n-a fost reușită pentru că motorul era prea slab și vehiculul prea mic.
În orice caz, acești vânători de tancuri improvizați botezați Panzerjager I s-au dovedit foarte eficienți pe câmpurile de luptă din Franța, Africa de Nord și în prima parte a campaniei de pe Frontul de Est.
Retras în 1942 de pe Frontul de Est, Panzerjager I a fost folosit cu mult succes în Africa de Nord până în 1943
Totuși, în războiul cu Uniunea Sovietică, Panzerjager I și-a arătat limitele. Bun să scoată din luptă tancurile rapide BT, și tancurile ușoare T-26, precum și celelalte vehicule blindate sovietice, tunul ceh de calibrul 47 mm era prea slab ca să străpungă armura tancurilor medii T-34 și a tancurilor grele KV-1 și KV-2. Cum numărul acestora tot sporea pe măsură ce se înainta în campanie, și importanța Panzerjager I pe câmpul de luptă a scăzut.
Începând din 1942, armata germană a început să retragă de pe Frontul de Est acest prim tun autopropulsat vânător de tancuri.
În schimb, Panzerjager I a continuat să dea un randament foarte bun și să fie utilizat cu mult succes pe frontul din Africa de Nord, unde a fost menținut în luptă până în 1943.
În total, s-au produs circa 200 de bucăți din acest model.
Sursa primară a informațiilor: Weapons of World War II, de Alexander Ludeke.