T-26 poate fi considerat cel mai firav tanc cu care a intrat Uniunea Sovietică în Al Doilea Război Mondial. Chiar și așa, era un vehicul net superior, ca putere de foc, majorității tancurilor de care dispunea Germania la momentul 22 iunie 1941.
Tancul T-26 a fost dezvoltat de sovietici pornind de la două tanchete Vickers de 6 tone achiziționate laolaltă cu dreptul de a le fabrica sub licență.
URSS a început producția de T-26 A în 1931, iar prima versiune avea, la fel ca și modelele britanice, doar două mitraliere, fără tun.
Imediat s-a trecut însă la experimente și, după ce s-a încercat un tun de calibrul 3,7 centimetri, versiunea T-26 B, introdusă în 1933, avea un tun de calibrul 45 mm L/46.
Este foarte important să menționăm că acest tun montat pe T-26 era unul antitanc, cu țeavă lungă și conceput special pentru a străpunge armura altor vehicule blindate. Această precizare trebuie făcută pentru că, în 1941, la momentul invaziei URSS, germanii aveau în dotarea armatei, cu excepția câteva tancuri Panzer III echipate cu tun de calibrul 5 centimetri, numai tancuri inferioare ca putere de foc. Era vorba de tanchete cu mitraliere (Pz. I), tunuri de 20 mm (Pz. II), de 37 mm (Pz. III, Panzer 35 t și Panzer 38 t) și de 75 mm (Pz. IV), dar cu țeava scurtă, destinate luptelor cu infanteria și nu penetrării blindajului.
T-26 avea o putere de foc net superioară majorității tancurilor germane și a fost produs în cantități uriașe
În 1937, URSS a făcut o nouă modernizare a tancului T-26, care odată cu modelul C a fost echipat cu stații radio, destinate comunicării și coordonării cu celelalte unități.
De asemenea, s-au dezvoltat, pornind de la același vehicul, două tipuri de tancuri aruncătoare de flăcări, OT-130 și OT-133, care au fost produse în număr mare.
S-au construit, în număr mai mic, și alte versiuni ale T-26: tancuri purtătoare de pod mobil, tancuri de comandă, tunuri autopropulsate.
Scopul principal al T-26 era de susținere a infanteriei cu foc și ca vehicul de recunoaștere. El a și fost distribuit masiv în diviziile de pușcași, dar și în cele motorizate și de tancuri care au înfruntat Germania în primele luni de război. La acea dată, pe baza experienței acumulate în conflictele anterioare (Finlanda, Polonia, Mongolia), foarte multe T-26 fuseseră înzestrate cu blindaj suplimentar.
În momentul invaziei germane, flota de T-26 era deja îmbătrânită și cu blindaj inadecvat, dar păstra o putere de foc net superioară majorității tancurilor inamice.
Cu toate acestea, în primele săptămâni, mii de T-26 au fost distruse sau abandonate de echipajele lor pe marginea drumurilor, într-o “epidemie a tancurilor” fără precedent în istorie.
Germanii au recuperat o parte din tancurile părăsite de soldații sovietici, le-au rebotezat PzKpfw T-26 (r) și le-au utilizat în spatele frontului, pentru menținerea ordinii sau în luptele cu partizanii.
Între 1931-1941, circa 14.000 de T-26 din toate modelele au fost fabricate.
CITIȚI ȘI:
