Tancul sovietic T-35 a fost unul dintre numeroasele experimente făcute de regimul lui Stalin în scop militar cu mult înainte ca oricare alt stat din lume să se fi gândit măcar la reluarea cursei înarmărilor.
În 1940-1941 și ulterior, înzestrarea Armatei Roșii cu arme excelente precum mitralierele Degtiarev, lansatoarele Katiușa sau tancurile indestructibile T-34 și KV, precum și capacitatea industriei sovietice de a produce cantități de armament cu care a copleșit Germania au provocat uluire și admirație.
T-35, unul din numeroasele experimente ale uriașei industrii de armament construite de Stalin începând cu a doua parte a anilor 1920
S-a vorbit îndelung (și se mai vorbește și azi) despre nemaipomenita mobilizare a poporului sovietic, care într-un răstimp extrem de scurt, după invazia germană, ar fi reușit să construiască linii de producție și să fabrice armamentul necesar.
În realitate, n-a fost niciun miracol și această versiune a țării pașnice care a început să se înarmeze după ce a fost atacată e o manufactură a propagandei sovietice.
Până să se ajungă la formidabilul arsenal admirat, temut sau respectat de întreaga lume, regimul lui Stalin a cheltuit resurse enorme, iar industria sovietică nou-creată a fost gândită de la bun început să producă armament, nu bunuri de consum pentru popor. T-35 este una din dovezile în acest sens. Modelul în sine a fost un eșec, dar inginerii sovietici au tras concluziile potrivite, ajutându-i în final să ajungă la producerea celor mai bune tancuri din lume la startul WW2.
În 1940, când în Armata Roșie începeau să apară tancurile T-34 și KV déjà celebre, industria sovietică avea în spate un deceniu de eforturi colosale, încercări, teste, verificări și reproiectări ale diverselor versiuni de blindate. Iar toată această flotă nu era concepută în scopuri defensive.
T-35 era, la mijlocul anilor 1930, cel mai greu tanc din lume. Avea 55 de tone, 5 turele, 3 tunuri și un echipaj de 10 oameni plus comandantul
Primul prototip al tancului T-35 a apărut în URSS în 1933, pe când în Occident încă se țineau conferințe de dezarmare, iar Marea Britanie și SUA făceau presiuni asupra Franței să-și caseze arsenalul și să-și reducă drastic cheltuielile militare.
La fel ca și T-28, tancul T-35 a fost conceput ca o mașină blindată grea destinată distrugerii și străpungerii fortificațiilor inamice. Avea 5 turele, 3 tunuri, 6 mitraliere și era uriaș, semănând mai degrabă cu o navă de luptă decât cu o mașinărie de uscat.
Dar, spre deosebire de T-28, noul T-35 a fost un eșec. Acest tanc era impresionat doar ca apariție. Practica a arătat numeroasele sale slăbiciuni. Era prea lent și prea complex pentru capacitatea tehnică a industriei sovietice, din acest motiv fiind nefiabil (se strica des). În plus, avea un blindaj prea subțire.
Tot practica a arătat că numărul de oameni (10) pe care comandanții de echipaj trebuiau să-l coordoneze era prea mare și nu se putea realiza o eficientizare a activității.
Deficiențele tancului T-35 au devenit evidente în timpul Războiului de Iarnă cu Finlanda, din 1939-1940.
Mult prea complex pentru nivelul industriei sovietice, tancul T-35 era nefiabil. Majoritatea vehiculelor s-au defectat, în 1941, înainte să ajungă pe linia frontului
Din motivele expuse mai sus, la debutul Operațiunii Barbarossa, tancurile T-35 nu reprezentau decât o parte neînsemnată din flota de blindate a Uniunii Sovietice (s-au construit în total doar circa 60 de bucăți, iar în vara lui 1941 URSS avea 24.000 de tancuri).
Majoritatea tancurilor T-35 nici măcar n-au reușit să ajungă pe linia frontului, defectându-se pe drum. Cele câteva intrate în luptă au fost foarte repede distruse de germani.
Ultima încleștare la care au participat aceste mașinării uriașe și ineficiente a fost Bătălia pentru Moscova, de la sfârșitul lui 1941.
Sursa primară a informațiilor: Weapons of World War II, de Alexander Ludeke.
CITIȚI ȘI:
