Tratatul de vasalitate față de Rusia negociat în 1994 de Ion Iliescu și Adrian Năstase în numele României. Bucureștiul se obliga să nu semneze alianțe, tratate ori acorduri cu alte țări și organizații fără acordul Kremlinului

România a fost cât pe ce să semneze, în perioada 1994-1995, un tratat de vasalitate față de Rusia care ar fi echivalat cu blocarea țării noastre, vreme de zeci de ani, într-o zonă gri asemănătoare celei în care se află Moldova, Belarus, Ucraina, Armenia și alți vecini ai puterii de la Kremlin. Moscova a impus, iar Bucureștiul a acceptat, o formulă prin care primea dreptul de veto asupra politicii externe a României, inclusiv asupra dreptului de a semna acorduri, tratate și alianțe cu alte țări. Tratatul a fost negociat din partea României de Adrian Năstase (până la alegerile din 1992) și Teodor Meleșcanu (după 1992), în calitate de miniștri de Externe, sub directa coordonare a președintelui de atunci al țării, Ion Iliescu, dar în final documentul n-a mai fost semnat, în urma scandalului izbucnit în țară și a protestelor vehemente din partea opoziției.

România fusese ultima țară din Europa care încheiase un tratat bilateral de prietenie cu Uniunea Sovietică, pe 5 aprilie 1991, în condiții la fel de nefavorabile, avându-i ca negociatori pe aceiași Ion Iliescu și Adrian Năstase. Prin respectivul tratat, țara noastră renunța la absolut toate problemele istorice, de la condamnarea tratatului Ribbentropp-Molotov până la restituirea tezaurului și a părților sociale reprezentând contribuția la CAER. Acest document n-a fost însă niciodată ratificat de Parlament, grupul pro-rus al lui Ion Iliescu întâlnind o opoziție vehementă inclusiv în interiorul FSN după ce s-a aflat conținutul tratatului.

Pe contrasensul istoriei: România s-a întors după 1989 către URSS/Rusia, fiind ultima țară din Europa de Est care a abandonat această direcție

Negocierile au durat din decembrie 1991 până în octombrie 1994, așa cum am scris mai sus, de Adrian Năstase și apoi Teodor Meleșcanu, sub supravegherea lui Ion Iliescu.

Cazul merită atenție, fiind unul emblematic și definitoriu pentru natura regimului venit la putere în România după decembrie 1989. În contratimp cu toate celelalte țări ale fostului bloc comunist, care după ieșirea de sub controlul Moscovei au dat imediat drumul reformelor interne către economia de piață și s-au grăbit să angajeze negocieri cu Occidentul pentru a se apropia de NATO și Uniunea Europeană, regimul de la București parcursese un traseu în sens invers. După înlocuirea lui Ceaușescu cu Iliescu a urmat perioada „de reintrare a României, fără rezervele pe care le avusese regimul Ceaușescu, în sfera de interese sovietice de până la desființarea URSS“, după cum sintetizează istoricul Alex Mihai Stoenescu în cartea „România în perioada Administrației Emil Constantinescu“.

Destrămarea URSS a însemnat pentru liderul instalat la București în decembrie 1989 o anumită eliberare, deoarece „contactele și înțelegerile pe spațiul sovietic ale lui Ion Iliescu au fost cu Mihail Gorbaciov, nu cu Elțîn!“, așa cum remarca politologul și consilierul prezidențial Iulian Fota în 2018.

Rusia a impus în textul Tratatului prevederea prin care apărea dreptul de veto asupra politicii externe duse de România. În 1998, MAE îi semnala președintelui Constantinescu pericolul

Însă acest lucru nu a însemnat că pericolul trecuse. În lucrarea menționată mai sus (România în perioada Administrației Emil Constantinescu), istoricul Alex Mihai Stoenescu citează un raport pe care Ministerul Afacerilor Externe (MAE) i l-a înaintat președintelui Emil Constantinescu la sfârșitul anului 1998, în care se semnala pericolul ascuns în paginile documentului negociat de Iliescu și Năstase cu rușii.

Între 1991 și 1994 „s-a convenit cea mai mare parte a Tratatului, cu excepția prevederii pentru care a insistat partea română, referitoare la condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov“. Partea rusă a impus românilor – iar Iliescu și Năstase au acceptat – în formula finală a Tratatului, la Articolul 4, următorul text: „În cazul apari­ţiei unor situaţii care, după părerea uneia dintre Părţile Contractante creează o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale sau lezează interesele sale de securitate, ele vor intra imediat în contact cu scopul de a proceda la un schimb de păreri cu privire la acţiunile potri­vite care ar putea fi întreprinse pentru diminuarea tensiunii şi soluţio­narea unor asemenea situaţii“.

Comentând acest paragraf, istoricul Alex Stoenescu scrie că, ulterior, Adrian Năstase a încercat să mistifice realitatea: „Argumentăm poziţia de inferioritate a României şi de impunere a Rusiei prin faptul că ministrul de Externe Adrian Năstase, un diplomat încercat şi un expert al relaţiilor interna­ţionale, cedează realităţii şi afirmă: «S‑a pus problema Articolului 4. O problemă falsă. Articolul 4 spunea că cele două părţi se angajau să nu participe în acţiuni ostile uneia dintre ele, adică să nu intre în alianţe ofensive, ceea ce este absolut conform cu dreptul internaţional, în spe­cial Carta de la Paris. Alianţele ofensive nu sunt permise de dreptul internaţional». Or, Ministerul de Externe arăta că tocmai afirmaţia lui Adrian Năstase era eronată“.

Dreptul la veto al Rusiei asupra politicii externe a României „intro­ducea, ca între stat suzeran şi un stat subordonat, «o dimensiune naţională», «preferenţială» într‑un Tratat internaţional, adică de restricţionare a dreptului suveran al unei părţi, adică de împiedicare a României de a intra în NATO“

Formularea pe care o acceptaseră românii era fără precedent în diplomația europeană contemporană – așa cum am scris mai sus, consfințea o relație de vasalitate, țara noastră devenind dependentă de aprobarea Kremlinului în politica sa externă. Același istoric menționat mai sus explică: „Menţionarea colaborării între state în cazuri de ameninţare a securităţii şi păcii era firească în tratatele bilate­rale, însă formularea din Tratatul cu URSS/Rusia: «situaţii care, după părerea uneia dintre Părţile Contractante, …lezează interesele sale de securitate», nu figura în niciun tratat semnat de România cu alte state – se dădeau exemplele Tratatelor România-RFG şi Polonia-RFG –, iar «nimic analog (nu se găseşte) în celelalte tratate». Prevederea intro­ducea, ca între stat suzeran şi un stat subordonat, «o dimensiune naţională», «preferenţială» într‑un Tratat internaţional, adică de restricţionare a dreptului suveran al unei părţi, adică de împiedicare a României de a intra în NATO. Nu există dubii“.

Rusia a împins însă acest comportament, de suzeran față de vasal, mult mai departe de atât, sfidând realitatea și evidențele. În negocierile cu românii, Moscova a pretins că „Rusia nu poate fi făcută răspunză­toare de un act săvârşit de fosta URSS“, refuzând astfel orice discuție despre condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, din 1939, în baza căruia Uniunea Sovietică acționase anexând un an mai târziu, ilegal, Basarabia și Bucovina de Nord.

Refuzul pe linie din partea Moscovei la toate cererile românilor: nu se accepta discutarea problemei Tezaurului, recuperarea contribuției române la CAER, promovarea exporturilor românești și se menținea opoziția la aderarea României la NATO

Comportamentul rușilor era de-a dreptul sfidător, pentru că Rusia voia, practic, să preia doar beneficiile de mare putere ale URSS, nu și problemele lăsase în urmă de aceasta. La acea oră, Rusia ceruse și primise deja locul Uniunii Sovietice în Consiliul de Securitate al ONU și în toate organizațiile mondiale, revendicând în numele URSS sfera de influență asupra țărilor care făcuseră parte din acest imperiu.

În consecință, Rusia a încercat să trateze România într-o manieră similară celei de la 1878, „ca de la Mare Putere la un stat inferior și dependent“ (Alex Mihai Stoenescu), și a refuzat toate subiectele de negociere propuse de București:

– retrocedarea Tezaurului,

– recuperarea părții revenind României din patrimoniul fostului CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc),

– promovarea exporturilor românești,

– renunțarea la opoziția față de aderarea României la NATO,

– renunțarea la ostilitatea față de relațiile privilegiate ale României cu Republica Moldova.

Reacția violentă a Kremlinului în problema Moldovei – România era avertizată că relațiile sale cu Chișinăul „contravin direct intereselor Rusiei“

La acest ultim punct, rușii au avut o poziție de-a dreptul violentă, spunându-le direct românilor că aceste relații „contravin direct intereselor Rusiei în raporturile sale cu Republica Moldova“! Bucureștiul era avertizat astfel, într-o manieră brutală, că Moldova aparține Rusiei și Moscova nu va accepta schimbarea acestui statut.

Chiar și în aceste condiții, Iliescu și Năstase au căutat modalități de a-i satisface pe ruși. Partea română a acceptat scoaterea din Tratatul cu Rusia a problemei Pactului Ribbentrop-Molotov, propunând ca aceasta să fie expediată într-un document separat, care să fie semnat simultan cu Tratatul bilateral.

Rusia n-a acceptat nici acest compromis și, până la urmă, negocierile s-au sistat, blocate în principal de două chestiuni: denunțarea Pactului Ribbentrop-Molotov și restituirea tezaurului furat în 1917.

2003, ultimul cadou: Iliescu semnează cu Putin un tratat al cărui text „punea din nou România într-o poziție de vasalitate față de Moscova“

Vreme de mai mulți ani, tratativele ruso-române au rămas blocate. Însă Ion Iliescu n-a ieșit din istorie fără a face un ultim gest de bunăvoință față de Rusia, astfel că, în 2003, el a semnat pe 4 iulie, alături de Vladimir Putin, un nou tratat privind „relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă“.

Vremurile se schimbaseră, România era în pragul aderării la NATO și la UE, Ion Iliescu mai avea un an din cel de-al treilea său mandat de președinte al României, astfel că formulări precum cele acceptate în 1991 și 1994 nu mai erau posibile.

Totuși, după cum remarca jurnalistul George Arun într-un articol din „Deutsche Welle“, „întregul text al tratatului punea din nou România într-o poziție de vasalitate față de Moscova, în detrimentul relațiilor cu statele occidentale. Din nou, nici un cuvânt despre restituirea tezaurului românesc de către Federația Rusă“.

Elitele politice românești de după Revoluție au fost duplicitare, oscilând timp de 5 ani între Rusia și Occident. În final, Iliescu și comuniștii rămași la putere la București au renunțat la mirajul lumii ruse când a devenit clar că Moscova nu le mai putea oferi protecție

Ce s-ar fi întâmplat dacă România semna până la urmă cu Rusia tratatul din 1994, după ce-l semnase deja pe cel din 1991 (neratificat însă de Parlament), cu Uniunea Sovietică? Istoricul Șerban Filip Cioculescu face o evaluare amplă în capitolul „România postcomunistă în sistemul relațiilor internaționale“ din volumul „România, marile puteri și ordinea europeană. 1918-2018“, apărut sub coordonarea profesorului Valentin Naumescu.

Elitele politice românești de după Revoluție au fost duplicitare, arată istoricul Cioculescu în textul său, oscilând timp de 5 ani între Rusia și Occident. În final, chiar și Ion Iliescu și comuniștii săi rămași la putere au renunțat la apropierea de Moscova dându-și seama că Rusia era prea slabă economic, militar și diplomatic și nu le putea oferi ceea ce-și doreau. Însă parcursul României n-a fost predeterminat, multă vreme stând în cumpănă din cauza acestei conduceri politice atrase de mirajul vremurilor trecute, când țara noastră orbita în jurul Moscovei.

Același lucru îl menționează și politologul american Tom Gallagher în volumul „Deceniul pierdut al României“. Acesta scrie că echipa care pusese mâna pe putere în decembrie 1989 a abandonat cauza rusă când a devenit clar că Occidentul câștigase lupta geopolitică în regiune. Dar chiar și atunci puterea politică de la București a mimat doar dorința de democratizare și de reforme, recurgând la un proamericanism brusc și strident în timp ce candida cu manifestări ostentative la intrarea în NATO și UE.

„Ion Iliescu și cercul său de politicieni conservatori, proveniți din generația mai tânără a activiștilor PCR și din fosta Securitate, considerau în general Occidentul un adversar“

Aceste demonstrații de atașament față de Occident pe care echipa Iliescu din FSN-ul (PSD azi) aflat la putere în primii ani de după Revoluție le făcea pentru a-și arăta atașamentul față de cauza occidentală au fost o spectaculoasă schimbare de macaz. „Ion Iliescu și cercul său de politicieni conservatori, proveniți din generația mai tânără a activiștilor PCR (Partidul Comunist Român – n. red.) și din fosta Securitate, considerau în general Occidentul un adversar, un actor care dorea să profite de situația țării noastre, să acapareze la preț mic industriile, terenurile agricole etc. De aceea sloganul «Nu ne vindem țara» a fost folosit pe scară largă spre a coaliza un pol identitar național-comunist opus occidentalizării, democratizării liberale și investițiilor din exterior“, relevă istoricul Cioculescu în capitolul menționat mai sus. Se poate astfel constata relativ ușor, din rândurile de mai sus, care este de fapt originea temelor principale ale propagandei anti-occidentale folosite în România chiar și la peste 30 de ani de la Revoluție.

România a fost așadar, la mijlocul anilor 1990, pe muchie de cuțit, iar tabăra pro-occidentală a învins „la limită“ și datorită unei conjuncturi externe favorabile, arată istoricul Șerban Filip Cioculescu, deoarece elitele politice de la București erau mai atrase de modelul iliberal decât de organizarea de tip democratic din Occident.

Cum ar fi arătat România dacă în 1994-1995 ar fi învins tabăra pro-rusă la București

Cum ar fi arătat România dacă ar fi învins cealaltă tabără? Cioculescu pleacă de la datele existente pentru a schița această realitate alternativă: „(…) E aproape sigur că Rusia ne-ar fi putut menține în sfera sa de influență prin amestecul de forță și intimidare, injecție de agenți FSB-GRU și, eventual, mituirea cu energie ieftină a elitelor politico-economice, dacă la noi nu ar fi învins «partida» prooccidentală în anii 90 ai secolului trecut. Se știe că Moscova a avut și are încă un deficit serios de soft power, reușind să își mențină sfera de influență prin mituire cu beneficii economice și prin amenințarea cu forța. A nu se uita că elitele politice din România au acceptat logica democratizării în stil occidental sub presiunea UE, SUA și a Consiliului Europei după ce Ion Iliescu și generația sa ultraconservatoare, național-comunistă, au început să cedeze puterea gradual către generațiile mai tinere emanate din fostul PCR și către partidele istorice (în 1996, CDR și Emil Constantinescu câștigau alegerile și se producea primul transfer pașnic de putere de după Revoluție). Fără această aspirație de occidentalizare a elitelor și a unei părți din populație am fi stat «confortabil» în aria eurasiatică a democrațiilor de fațadă, a regimurilor de tip democrație iliberală. Iar legăturile politico-economice cu cercurile moscovite ar fi fost greu de rupt sau de estompat dacă ulterior ne-am fi decis că trebuie să fim parte a Occidentului“.

CITIȚI ȘI:

• Cum s-au furat banii de căi ferate în România la 1870
  
• 4 greșeli decisive din cauza cărora Germania a pierdut victoria în Al Doilea Război Mondial
  
• Ultima luptă dusă de români, de unii singuri, împotriva unei mari puteri. Roșcani 1574, trădarea boierilor și cumplita soartă a lui Ion Vodă cel Cumplit
  
• Telegrama cea lungă: originea „viziunii nevrotice a Kremlinului“ asupra lumii. În 1946, însărcinatul cu afaceri al SUA la Moscova explica de unde provine natura criminală a puterii din Rusia, dezvăluind Washingtonului războiul hibrid purtat de ruși cu restul omenirii
  
• Cea mai mare șarjă de cavalerie din istorie: atacul husarilor înaripați polonezi asupra turcilor în bătălia pentru Viena. Victoria care „a salvat Europa“ ar fi inspirat scena asaltului rohirrimilor din Stăpânul Inelelor
  
• Puciul Rusiei și al Austriei împotriva Micii Uniri la 1859. „Aştept de la împărăţia Rosiei resplătirea slujbei ci-am făcut“, „este interesul Austrii să nu să poată alege domn. Și Rosiea are tot la interesul de a nu să poată alegi domn“
  
• Prima confruntare armată ruso-americană din ultimii 100 de ani. Bătălia de la Khasham, 7 februarie 2018: noaptea în care forțele SUA au nimicit sute de mercenari Wagner în Siria
  
• Lovitura de stat de la Iași: încercarea Rusiei și a preoțimii ortodoxe de a rupe Mica Unire. Bătălia din 3 aprilie 1866 s-a încheiat cu sute de morți, iar Mitropolitul pucist a fugit îmbrăcat în haine femeiești. Ion Creangă l-a ascuns într-un poloboc
  
• Moartea lui Hitler: ultimele zile ale fortăreței Berlin și zbaterile finale din buncăr relatate de comandantul trupelor germane. „Trebuia să fac un efort să nu privesc figura lui Hitler, prăbușit în scaun, ale cărui brațe și picioare se mișcau mereu. Omul era terminat fizic și mental“
  
• Complotul papistașilor – prima teorie a conspirației din istorie. Cum a speculat un mitoman notoriu prejudecățile oamenilor ca să isterizeze o țară întreagă
  
• Stenograma discuției Churchill – Stalin, din 9 octombrie 1944: „Cu România nu-mi fac prea multe probleme, aceasta este în foarte mare măsură o chestiune rusească. Să nu folosim expresia «împărțirea de sfere», americanii ar putea fi șocați“
  
• Chipurile diavolului. “Am păcătuit groaznic și nu știu ce pedeapsă mă așteaptă!” Aurangzeb, mogulul habotnic a cărui cruzime a început cu propria familie și a continuat, în numele Islamului, cu milioane de indieni
  
• Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: mărturia lui Pacepa. Primul lider comunist al României ar fi fost iradiat de ruși pentru că i-a evacuat pe „consilierii” sovietici din țară. Furia KGB-ului: „Semiceastnîi a făcut spume la gură. Omul de Fier e și mai furios“
  
• Cum au condus politicienii și generalii România în Primul Război Mondial. „Reprezentanții la vârf ai românilor sunt insuportabili. Indivizi fără caracter. Nu-i unul într-adevăr demn să comande. Guvernul – deplorabil, sentimentul datoriei – o necunoscută“
  
• Bătălia de la Sibiu: prima înfrângere a României pe frontul din Transilvania. Cum pot duce la pieire niște generali slabi o armată vitează
  
• Chipurile diavolului: „El e Beria. Himmler al meu”. Geniul malefic din spatele lui Stalin a rafinat teroarea în URSS, a gândit exportul modelului sovietic și a făcut spionajul politică de stat
  
• Ziua în care BOR și-a trădat poporul. Cum le-a cerut Biserica Ortodoxă românilor să se predea în bătălia de la Mărășești: “Fraților, a venit sfârșitul! Puterile noastre s-au surpat!”

• 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
  
• Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
  
• De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
  
• Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
  
• Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
  
• Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
  
• Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
  
• Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
  
• Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
  
• Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
  
• Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
  
• Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
  
• 22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
  
• Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
  
• Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
  
• De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea I (1918-1930): cum să stârnești un monstru