Marea epidemie de ciumă care a răvășit Rusia între 1770 și 1772, pornită de la Focșani și răspândită în tot Estul Europei, arată că, în fața acelorași pericole, oamenii reacționează la fel indiferent de secolul în care trăiesc.
În fața valului de îmbolnăviri, autoritățile moscovite au adoptat o serie de măsuri care pot părea cunoscute: carantină, închiderea spațiilor publice, stoparea activităților care presupuneau contactul între oameni – inclusiv afacerile și comerțul.
Nemulțumirile populației s-au acumulat, dar picătura care a umplut paharul a fost încercarea Arhiepiscopului Ambrozie al Moscovei de a opri pelerinajul religios din acel an la icoana Fecioarei Maria. Mulțimea furioasă s-a răsculat și l-a ucis pe prelatul ortodox care urmărise doar protejarea oamenilor.
Epidemia de ciumă care a lovit Rusia în 1770-1772 a plecat de la Focșani, după ce autoritățile au refuzat să recunoască apariția flagelului
Ciuma care avea să ucidă între o șesime și o treime dintre locuitorii Moscovei (circa 50-100.000 din 300.000) și să provoace pierderi umane necalculate până azi în centrul Rusiei, Ucraina și Polonia, a dat primele semne în ianuarie 1770, printre trupele rusești staționate în Moldova în timpul războiului cu Imperiul Otoman din perioada 1768-1774.
Prima eroare a fost negarea evidenței. Conducătorii Rusiei nu erau dispuși să accepte că e posibilă o epidemie. Împărăteasca Ecaterina a II-a a negat zvonurile scriindu-i poetului francez Voltaire că în primăvară cei declarați morți de ciumă de către inamici vor fi gata de luptă împotriva turcilor.
Generalul Christopher von Stoffeln, care conducea armata rusă din Moldova, a decretat că epidemia nu există și i-a pedepsit pe doctorii care semnalaseră problema.
Totul s-a îngropat în tăcere până când un alt medic, chirurgul Gustav Orreus, care îi raporta direct mareșalului Piotr Rumanțiev, a făcut o investigație și, descoperind că boala care se răspândește este, într-adevăr, ciumă, a băgat armata în carantină.
Generalul care a negat existența ciumei și a pedepsit medicii avea să moară el însuși răpus de boală în mai 1770
Generalul Stoffeln a refuzat însă în continuare să accepte verdictul medicilor și n-a evacuat orașele unde izbucnise plaga. În final, el însuși a căzut victimă ciumei în luna mai 1770.
Această atitudine a autorităților, corelată cu condițiile de război, a dus la răspândirea epidemiei, care prin intermediul legăturilor militare a pătruns rapid în Polonia și Ucraina. În august 1770, primele cazuri se semnalaseră deja la Briansk, în apropierea Moscovei.
Împărăteasa Ecaterina a continuat să nege existența epidemiei, deși era clar, la acea oră, că știe foarte bine despre ce e vorba. Încercările ei de a ascunde adevărul și întârzierea cu care s-au dispus măsurile necesare au agravat infinit situația.
Ciuma a lovit cumplit într-un stat înapoiat, unde locuitorii trăiau în ignoranță, mizerie și sărăcie
În momentul în care ciuma a pătruns în Moscova, orașul era într-o situație foarte precară. Petru cel Mare mutase centrul imperiului la Sankt Petersburg, iar vechea capitală își pierduse din importanță.
Moscova, la fel ca toată Rusia, era deja într-un retard istoric, civilizațional și educațional masiv față de Vestul Europei. Petru cel Mare a început procesul de occidentalizare, dar decalajele erau uriașe. Împărăteasa Ecaterina a încercat și ea câte ceva. Nivelul poluării, al mizeriei, bolile de tot felul, mirosurile pestilențiale copleșeau orașele.
La sat, rușii trăiau într-o stare mai apropiată de animalitate decât de umanitate. Țăranii duceau vieți scurte, mizerabile și violente, în cocioabe și bordeie, rețeaua de drumuri era ca și inexistentă, iar statul își făcea simțită prezența doar când se strângeau birurile sau se făceau recrutări pentru armată.
Ecaterina cea Mare a încercat să ia măsuri de igienizare: a scos măcelăriile, piețele și cimitirele în afara orașelor și a anunțat pedepse pentru cei care poluau apele
Ecaterina a venit pe tron în 1762 și a încercat câte ceva. Planul său era de a occidentaliza imperiul, iar măsurile impuse prin decrete imperiale erau cât se poate de benefice: s-a dat ordin ca fabricile, măcelăriile, piețele de pește și cimitirele să fie scoase în afara orașelor. S-au anunțat pedepse pentru cei care poluau apele.
Deciziile împărătesei vizau, totuși, doar așezările urbane – țăranii iobagi, care reprezentau peste 90% din populație, erau văzuți în continuare ca o categorie de suboameni care nu meritau atenție. Țăranii erau considerați sursă de boli și de putrefacție, iar orașele luau diverse măsuri pentru a-i ține în afara lor.
În acest context, suprapus peste situația administrativă haotică a Moscovei – n-avea granițe precise, nu exista o evidență a populației și nici un plan al orașului –, apariția ciumei s-a dovedit fatală.
Măsurile autorităților moscovite în 1771, la apariția epidemiei: carantină, închiderea piețelor, cârciumilor și bâlciurilor. Oamenii au crezut că la mijloc e o conspirație
Primele semne că molima cumplită a ajuns în Moscova au apărut la sfârșitul lui 1770. Peste iarnă, gerul a domolit virulența bolii. Dar epidemia a erupt din nou în primăvara lui 1771.
Autoritățile au intervenit în forță cu setul binecunoscut de măsuri, pe care toate orașele Europei învățaseră să-l aplice în ultimele sute de ani, la apariția epidemiei. S-a instituit carantina forțată, oamenii fiind consemnați în case. Au fost distruse casele contaminate. Băile, bâlciurile și piețele publice au fost închise.
Măsurile de prevenție a răspândirii bolilor au creat furie în rândurile populației. Oamenii erau mai îngrijorați de pierderea locurilor de muncă decât de ciumă.
Consecință a restricțiilor, economia Moscovei a început să sufere. Fabrici, piețe, magazine, clădiri administrative fuseseră închise. Noul șef al sistemului sanitar din Moscova a pus lacătul și pe cârciumi și biserici. Au apărut și problemele cu aprovizionarea – nu se mai găsea mâncare.
Boierii și toți oamenii înstăriți au fugit din oraș, refugiindu-se pe proprietățile de la țară din calea ciumei, a restricțiilor și a foamei.
Dar majoritatea zdrobitoare a orășenilor n-au avut unde se duce și au rămas pe loc, într-o stare de nemulțumire care creștea amenințător. Oamenii stăteau în case, furioși că li se interzice stilul de viață cu care se obișnuiseră.
Au apărut teoriile conspirației. Poporul credea că boala este opera unui plan secret al autorităților, care vor să-i ucidă și să-i sărăcească.
Decizia Arhiepiscopului Ambrozie de a muta icoana făcătoare de minuni și vindecătoare a fost considerată dovada supremă a conspirației: după ce îi îmbolnăviseră, conducătorii nu-i lăsau acum pe oameni să alunge ciuma cu ajutorul credinței
Scânteia care a aprins butoiul cu pulbere a fost decizia Arhiepiscopului ortodox al Moscovei, Ambrozie, de a anula pelerinajul religios la icoana Fecioarei Maria de la Bogoliubovo, în Kitai-gorod.
Ambrozie era un conducător luminat al ortodoxiei. Erudit, cunoscător a mai multe limbi străine, arhiepiscopul era renumit pentru mai multe lucrări, inclusiv pentru traduceri din ebraică. Era un susținător al științei și unul dintre ierarhii ruși care luptau împotriva superstițiilor. Se frământa căutând mijloace de a ameliora condițiile de trai ale oamenilor sărmani din Moscova, dar în același timp era și ctitor de mănăstiri și biserici.
În toamna lui 1771, prelatul a luat decizia de a muta icoana pentru a-i proteja pe enoriași, fiind evident pericolul uriaș al unei molipsiri în masă în mulțimea care urma să se strângă.
Numai că oamenii au înțeles altceva. Gestul arhiepiscopului, de a muta icoana despre care poporul credea că face minuni și vindecă bolile, a fost perceput ca dovadă clară a conspirației. Furioși că autoritățile le-au adus boala, iar acum îi lasă fără icoana făcătoare de minuni care urma să-i vindece, rușii s-au răsculat.
Pe 15 septembrie 1771, mulțimi uriașe s-au strâns în Piața Roșie, chemate de dangătul clopotelor. Locuitorii au dat peste cap cordoanele militare și au năvălit în Kremlin, au prădat cramele de vin și au distrus Mănăstirea Șudov, unde se afla și reședința arhiepiscopului.
Arhiepiscopul a plătit cu viața încercarea de a-i proteja pe credincioși: a fost linșat de popor la Mănăstirea Donskoi
Ambrozie însuși a reușit să fugă, în ultima clipă, la un alt locaș bisericesc, Mănăstirea Donskoi.
A doua zi, răsculații și-au continuat opera distructivă. Puhoiul a năvălit și la Mănăstirea Donskoi, unde l-a dibuit pe Arhiepiscopul Ambrozie și l-a linșat cu o furie nebună. Înalta față bisericească plătea astfel cu viața încercarea de a-și proteja enoriașii.
Spre după-amiază, rebelii înconjuraseră Kremlinul, unde de data asta au fost întâmpinați de numeroase gărzi înarmate. Plebea a cerut ca șeful gărzilor, generalul Piotr Ieropkin, să se predea. Ieropkin rămăsese la conducerea orașului după ce guvernatorul Saltikov a dat bir cu fugiții, la fel ca și șeful poliției.
Poporul a încercat să ia cu asalt Porțile Spasski. Dar armata a deschis focul, iar mulțimea s-a dispersat rapid.
Pe 17 septembrie a existat o nouă încercare de răscoală. Oamenii s-au strâns iar la Porțile Spasski, unde au cerut ridicarea carantinei. Armata i-a împrăștiat din nou, reușind să aresteze și câteva sute de rebeli.
10 zile mai târziu, Guvernul a trimis o comisie condusă de prințul Grigori Orlov, favoritul împărătesei Ecaterina. S-au luat o serie de măsuri, printre care aprovizionarea orașului cu alimente, redeschiderea băilor publice, slăbirea restricțiilor, permisiunea de a se relua comerțul și oferirea de lucru pentru locuitori.
Totuși, ciuma a continuat să facă ravagii. În septembrie s-au înregistrat la Moscova peste 20.000 de morți, iar în octombrie – alți aproape 18.000. Numărul lor a început să scadă odată cu răcirea vremii, dar epidemia, deși declarată oficial închisă în septembrie 1771, a revenit în primăvara lui 1772.
CITIȚI ȘI:
Mianna
16 iunie 2021 at 14:12
„Generalul Stoffeln a refuzat însă în continuare să nege verdictul medicilor și n-a evacuat orașele unde izbucnise plaga.”
Daca a refuzat sa-l nege, inseamna ca l-a acceptat 🙂
Matei Udrea
6 august 2021 at 20:28
Aveți dreptate, am reparat. Este un volum mare de text și uneori se mai strecoară erori.