Connect with us

Hi, what are you looking for?

Colecționarul de Istorie

Oameni care au schimbat istoria

Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”

ADOLF HITLER AT NUREMBERG, 1934 - 1935 (MH 11040) Hitler, flanked by the massed ranks of the Sturm Abteilung (SA), ascends the steps to the speaker's podium during the 1934 harvest festival celebration at Bückeburg. Copyright: © IWM. Original Source: http://www.iwm.org.uk/collections/item/object/205194981

Propaganda a livrat, în ultimii 75 de ani, o versiune caricaturală, în tușe groase, a lui Adolf Hitler (20 aprilie 1889 – 30 aprilie 1945). Omenirea știe azi că dictatorul nazist care a împins la distrugere Europa și bună parte din lume era un prost malefic, un ticălos animat doar de răutate și care, nu se știe cum, a reușit să convingă zeci de milioane de oameni să-l urmeze până la capăt.

Dar realitatea este mult mai nuanțată.

Criminalul responsabil de genocid, de distrugerea unui continent și de moartea a zeci de milioane de oameni n-a fost nici prost și nici n-a venit din neant.

Contemporanii care l-au înfruntat sau i-au fost alături au simțit cel mai bine, pe pielea lor, acest lucru. Poate cea mai bună caracterizare care i-a fost făcută vreodată de cineva dictatorului din fruntea Germaniei anilor 1933-1945 i-a aparținut chiar marelui său inamic, Winston Churchill: “Un maniac cu un geniu feroce, depozitarul și expresia celor mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”.

Geneza unui monstru

 Adolf Hitler s-a născut pe 20 aprilie 1889, la Braunau am Inn, în Austria. A renunțat la școală la 16 ani. Ar fi vrut să se facă pictor și a trăit o mare dezamăgire când a fost refuzat de două ori de Academia de Arte Frumoase din Viena. Așa că, o vreme, a dus o viață grea în capitala Imperiului Austro-Ungar, vânzându-și picturile.

Citea foarte mult, avea o memorie fantastică, reținea detalii insesizabile pentru ceilalți și, în același timp, era tot mai atras de discursurile naționaliste. Vedea toate problemele dublei monarhii și, încet-încet, a ajuns să urască Imperiul Austro-Ungar.

La Viena a intrat în contact cu toate ideile și doctrinele care se încrucișau în acel început de Secol XX. S-a regăsit în miturile rasiale, antisemitism, naționalism.

Hitler (primul din stânga jos) s-a înrolat voluntar în armata germană din Primul Război Mondial

În 1913, Hitler s-a mutat în Germania, la München. Un an mai târziu, când a izbucnit Primul Război Mondial, s-a înrolat voluntar în armata Kaiserului. A ajuns pe Frontul de Vest, unde a luptat cu curaj, ajungând la gradul de caporal și fiind decorat pentru faptele sale de arme.

Armistițiul din noiembrie 1918 l-a găsit pe Hitler în spital, unde se recupera după o rană care, o vreme, l-a orbit.

Pericolul bolșevic și umilința tratatului de la Versailles au forjat în mintea lui Hitler ideile criminale care aveau să dea foc lumii

Convalescent fiind, când a ieșit pe stradă din nou a suferit un șoc. Nu putea înțelege – la fel ca mulți alți germani – de ce armata imperială capitulase, când era încă în stare de luptă și bătălia se purta în continuare pe teritoriul inamicului. A îmbrățișat imediat teza “pumnalului înfipt pe la spate” de socialiști și de evrei. Pentru el și pentru mulți alții, părea explicația corectă a înfrângerii, iar faptul că fostul kaiser Wilhelm al II-lea, fugit în Olanda, susținea același lucru i-a întărit convingerea.

Tratatul de la Versailles, cu toate detaliile sale – felul în care a fost tratată delegația germană, pierderile de teritorii și de populație, restricțiile militare, despăgubirile impuse –, l-au îngrozit, indignat și înrăit.

Tânărul Hitler, un veteran de război în pofida vârstei (29 de ani), s-a înscris în Partidul Muncitoresc German (DAP), aparent atras de faptul că, în acea mare efervescență, anarhie și diversitate din primii ani de după conflagrație, formațiunea politică respectivă propunea un fel de amestec de doctrine între naționalism, antisemitism și antibolșevism.

Problema bolșevismului îl preocupa pe Hitler, așa cum îi preocupa pe foarte mulți. Rusia era în plin război civil, cu “roșiii” în avantaj, Ungaria fusese condusă de un regim bolșevic, Austria părea că se îndreaptă în aceeași direcție. În Bavaria, pentru scurt timp, comuniștii au dat o lovitură de stat, proclamând republica bolșevică. La Berlin se încercase același lucru, dar armata intervenise și înnăbușise puciul.

Produsul crizei și al anarhiei în care s-a cufundat Europa Centrală după Primul Război Mondial

Acest balamuc care devenise Centrul și Estul Europei tocmai era pe cale să nască un nou monstru. Conjunctura l-a scos în față pe Hitler, care la întrunirile de partid și-a descoperit o calitate neștiută până atunci: aceea de orator capabil să domine mulțimile.

În 1921 a devenit liderul Partidului Muncitoresc Național-Socialist German (NSDAP) – pe scurt, partidul nazist. Pe acest fond personal, de resentimente, ură, dorință de revanșă, frustrări pentru neîmplinirile profesionale, a început să se clădească un apetit pentru putere.

Anturajul l-a ajutat să-și desăvârșească sistemul de valori și repere: Hitler ajunsese la concluzia că folosirea forței, eugenia (manipularea genetică pentru obținerea unei rase superioare), epurarea și răfuiala politică violentă sunt cheia spre puterea la care ajunsese să tânjească mai presus de orice.

O altă realitate a lumii politice germane din acele timpuri – violența de stradă – i-a deschis orizontul spre o nouă direcție: a creat o aripă paramilitară a partidului nazist, SA (Sturmabteilung sau Batalioanele de Asalt), condusă de un alt veteran de război, Ernst Röhm.

Pentru o lungă perioadă de timp, acesta avea să devină pentru Hitler ceea ce fusese Stalin pentru Lenin: principalul colaborator, omul de nădejde trimis să facă treburile murdare.

În prima fază a carierei sale, Hitler s-a uitat la Mussolini, dictatorul Italiei, ca la un idol, cu admirație și respect. “Marșul asupra Romei”, “corporatismul de stat”, mișcarea și doctrina fascistă – acestea erau modelele pe care trebuia să le urmeze și el.

Lovitura de stat eșuată din 1923 a avut două consecințe majore în viața lui Hitler: scrierea Mein Kampf și schimbarea strategiei de a ajunge la putere

Autorii puciului din 1923

În noiembrie 1923 a încercat să dea o lovitură de stat la München, cu scopul de a răsturna puterea Republicii de la Weimar. Deși sprijinită de generalul Erich Ludendorff – mâna dreaptă a lui Hindenburg la conducerea armatei germane în Primul Război Mondial –, tentativa a eșuat, iar Hitler a fost arestat și condamnat la 5 ani de închisoare.

A executat însă numai câteva luni din pedeapsă, interval în care și-a scris opera de căpătâi, Mein Kampf (Lupta mea) și a devenit erou și martir național. Liderul partidului nazist își expunea deschis, în Mein Kampf, țelurile, ideile, filosofia. Direcțiile erau foarte clare: naționalism militant, antisemitism, anticomunism, abolirea tratatului de la Versailles, recăpătarea teritoriilor pierdute în urma păcii, extinderea spre Est, transformarea Germaniei în principala putere continentală.

La ieșirea din închisoare, Hitler era deja celebru. Transformase procesul într-o tribună, devenind din acuzat acuzator, și numeroși germani se regăseau acum în cele spuse de el.

A decis să apeleze și la o altă tactică politică. Vremurile se schimbaseră și nu mai era posibilă o lovitură de stat, așa că a ales să-și atingă țelul, preluarea puterii, pe cale democratică, prin vot.

O perioadă, lucrurile au trenat. Partidul Nazist era izolat pe scena politică dominată de partidele democratice. Dar crizele se succedau una după alta, Germania era zguduită, iar aliații învingători înțelegeau cu mare greutate și întârziere ce se întâmplă. În Germania a izbucnit hiperinflația, în care oamenii și-au pierdut brusc toate economiile. Șomajul era în creștere, armata franceză ocupase bazinul Ruhr pentru că guvernul german refuza să plătească despăgubirile de război.

Marea sa dragoste a rămas, până la sfârșitul vieții, fiica surorii sale vitrege. Geli s-a sinucis însă în 1931, când a găsit în buzunarul lui Hitler o scrisoare de dragoste a Evei Braun

Geli Raubal (stânga), fiica surorii vitrege a lui Hitler, a fost prima și marea iubire a dictatorului

În paralel, Hitler ducea o viață sentimentală zbuciumată. Marea sa dragoste a fost Geli, o nepoată pe care a iubit-o pătimaș și cu care plănuia să se însoare. Era extrem de gelos și o punea să-i jure credință de câte ori pleca din oraș. Mergeau împreună la cumpărături, îi satisfăcea fetei toate capriciile și îi închiriase un etaj întreg al casei unde se mutaseră.

În septembrie 1931, însă, Hitler a întâlnit într-un magazin o vânzătoare care se îndrăgostise de el: Eva Braun. N-a fost nimic serios între ei, dar după o ceartă violentă cu Geli, care-l acuzase că n-o lasă să meargă la Viena ca să consulte un profesor de canto în legătură cu vocea ei, fata i-a găsit în buzunar o scrisoare de dragoste a Evei Braun. În aceeași seară, Geli s-a sinucis împușcându-se în gură.

Hitler a fost devastat. A vrut, la rându-i, să se sinucidă, iar apropiații abia au reușit să-i smulgă din mână revolverul. Zile în șir n-a fost om. Se plimba ca un turbat prin cameră și nu mânca absolut nimic, frământându-se să descopere de ce iubita sa se sinucisese.

Când, după mai multe zile, a reînceput să mănânce, Hitler n-a mai putut înghiți carne. A rămas vegetarian pentru tot restul vieții.

Chiar și după ce apropiații, la 6 luni distanță, au reușit să i-o plaseze pe Eva Braun, Hitler a rămas în suflet cu nepoata sa. Avea să-i umple cu flori mereu camera, păstrată neschimbată, și a avut mare grijă de absolut toate lucrurile iubitei dispărute. A comandat tablouri cu Geli pe care le-a pus pe pereți în toate apartamentele unde a stat, la Munchen, Berlin și Berghof.

În 1934, după preluarea puterii, s-a debarasat de vechii tovarăși, pe care i-a asasinat în “Noaptea cuțitelor lungi”. În loc, s-a aliat cu elitele militare, economice și aristocrate ale Germaniei

Hitler n-a avut scrupule. În vara lui 1934, pus în situația de a alege între vechii camarazi de revoluție și elitele economico-militare ale Germaniei, s-a decis repede. În Noaptea cuțitelor lungi, i-a asasinat pe toți liderii partidului care-i puteau ridica probleme

Izbucnirea Marii Depresiuni Economice, crahul din 1929-1933, a pus capac situației din Germania. Aceasta era marea ocazie a extremiștilor. Peste criza economică nemaipomenită s-a suprapus și criza politică: nu se putea forma un govern stabil.

Alegerile anticipate s-au succedat rapid, iar NSDAP a câștigat tot mai multe voturi. În 1932, Partidul Comunist German manevrat din umbră de Stalin a dat brânciul final democrației, refuzând să intre într-o coaliție cu democrații, deși asta însemna favorizarea marelui inamic. Partidul Nazist a obținut, la următoarele alegeri, cele mai multe voturi.

Bătrânul mareșal Hindenburg, președintele Germaniei, n-a vrut să-l numească pe Hitler cancelar. Îi repugna personajul în care ghicea un impostor, un populist și un aventurier periculos. Dar în final n-a mai avut încotro și, pe 30 ianuarie 1933, l-a desemnat premier. Câțiva ani mai târziu, când Hindenburg a murit, Hitler a lăsat postul vacant.

După numirea lui Hitler ca șef al guvernului, drumul spre dictatură a devenit ireversibil. În februarie 1933, Richstagul (sediul Parlamentului) a fost incendiat de un comunist danez. Hitler a profitat și a suspendat imediat libertățile civile. A emis un act care-i conferea puteri dictatoriale. A interzis partidele de opoziție: Partidul Nazist rămăsese singur.

Nu era, însă, de capul lui. Era sprijinit de generalii care nu uitaseră înfrângerea și umilința din Primul Război Mondial, de artistocrație (care adesea se suprapunea peste conducerea militară) și de industriași.

Această elită care guverna din umbră Germania – ceea ce astăzi s-ar denumi “deep state” – i-a pus în vedere, în cele din urmă, să aleagă dacă va merge pe mâna ei sau alături de vechii tovarăși de revoluție.

O întâlnire cu conducerea Armatei a lămurit problema: Hitler, pragmatic și fără rețineri, a ales. La sfârșitul lui iunie 1934, în ceea ce avea să devină ulterior cunoscut în istorie sub numele de Noaptea cuțitelor lungi, cancelarul a exterminat conducerea aripii paramilitare (SA) a Partidului Nazist, în frunte cu fosta sa mână dreaptă, Ernst Rohm.

Peste două luni, se încorona stăpân și conducător absolut al Germaniei: Fuhrer.

Și-a atras sprijinul poporului prin proiectele de infrastructură și îmbunătățirea condițiilor de trai

Ideea „mașinii poporului”, Volkswagen, i-a aparținut lui Hitler. Acesta i-a trasat lui Porsche (în stânga) sarcina de a crea un vehicul de familie la preț rezonabil, care să poată transporta 5 persoane cu 100 km/oră și cu un consum de 6 litri/100 km.

În paralel, Hitler a inițiat un vast program de redresare economică a țării. Germania a prins o viteză formidabilă: s-au construit rețele de autostrăzi, a luat avânt industria, pentru popor s-au făcut programe speciale. Erau încurajate natalitatea, sportul, afacerile.

Geniu al propagandei, Goebbels a pornit campania “un radio în fiecare casă”, prin care oamenilor li se livrau mesajele partidului.

I se dăduse comandă lui Porsche pentru „Volkswagen”, mașina poporului, un vehicul ieftin și încăpător care trebuia să devină nelipsit din proprietatea fiecărei familii. Construcții uriașe au fost proiectate, pentru a ilustra măreția noii ere. O artă kitschoasă era promovată pentru a ilustra crearea “omului superior”.

Pe ascuns, Hitler dăduse undă verde încălcării tratatelor cu Aliații învingători și repornise înarmarea. Înregimentând tot tineretul la sport și în tabere de muncă, pregătea viitoarea armată. Totul era planificat și gândit minuțios.

Profitând de neînțelegerile dintre francezi și britanici, pe de o parte, și de izolaționismul în care se cufundase America, pe de alta, Fuhrerul și-a înmulțit provocările.

A avut o primă tentativă să anexeze Austria, dar a fost împiedicat – surprinzător – chiar de Mussolini, care și-a deplasat trupele la graniță. La acel moment, Germania avea încă o mână de soldați și nu dispunea de armament greu, iar dictatorul italian nu o rupsese definitiv cu aliații. Așa că Hitler a dat înapoi.

În martie 1936 a ordonat să fie reocupată Renania – zonă care, conform tratatului de la Versailles, trebuia să rămână demilitarizată.

Câțiva ani mai târziu, lucrurile se schimbaseră și în privința Austriei. Mussolini i se alăturase, spionajul german sprijinise ascensiunea partidului nazist austriac.

A urmat, în martie 1938, anexarea Austriei: tratatul de la Versailles devenise deja istorie și anglo-francezii nu făcuseră nimic pentru a-l apăra.

Hitler a mizat pe flerul său care-i spunea că Marea Britanie și Franța vor evita cu orice preț conflictul armat. Prima eroare de calcul în acest joc cu focul a aprins Războiul Mondial

În septembrie 1938, după ce a provocat criza cehoslovacă, i-a convins pe liderii slabi ai Franței și Marii Britanii la o nouă concesie. Aceștia și-au trădat aliatul fidel, Cehoslovacia, cerând acestei țări – pe care nici măcar n-o invitaseră la Munchen, unde i s-a decis soarta – să cedeze agresorului zona sudetă, locuită de circa 3 milioane de germani.

Acolo s-a ratat, de fapt, ultima șansă de a evita războiul. Generalii germani erau terifiați de ideea unui conflict cu Marea Britanie și Franța, iar Cehoslovacia avea o armată puternică. Hitler a blufat la conferința cu Edouard Daladier (premierul Franței) și Newille Chamberlain (premierul Imperiului Britanic). N-ar fi îndrăznit să pornească atunci războiul și, oricum, n-ar fi fost lăsat de generali să facă asta. Dar jocul la cacealma i-a ieșit și anglo-francezii au cedat.

Neville Chamberlain, naivul premier al Marii Britanii, a predat Cehoslovacia în mâna lui Hitler încrezându-se în hârtia pe care dictatorul o semnase că nu mai are alte revendicări. Chamberlain s-a întors la Londra fluturând actul: „Este pacea timpurilor noastre!”. Un an mai târziu începea Al Doilea Război Mondial

În martie 1939, Hitler și-a desăvârșit opera. Încălcându-și din nou cuvântul dat Marii Britanii și Franței, a dezmembrat complet ceea ce mai rămăsese din Cehoslovacia. A ocupat Moravia și Boemia, Slovacia a devenit independentă, o parte din teritoriu a fost înghițită de Ungaria revizionistă, iar o altă regiune – de Polonia care stătea la pândă.

Din acest moment, calea spre război general devenise inevitabilă, chiar dacă Hitler încă nu era pe deplin conștient de asta. De la venirea sa la putere, generalii îl avertizaseră în repetate rânduri că un conflict cu Aliații ar fi fatal Germaniei, care nu era pregătită de război. Calculele arătau că țara ar fi fost gata de luptă în 1944. Hitler i-a asigurat, de fiecare dată, că Marea Britanie și Franța nu se vor implica și că războiul nu va veni mai devreme. A avut mereu dreptate, reducându-i astfel la tăcere pe toți scepticii.

Asta, până în martie 1939, când ocuparea Cehoslovaciei a trezit, în sfârșit, furia opiniei publice britanice și franceze. Cele două țări au decis să nu mai accepte niciun compromis. Au dat garanții teritoriale aliaților România și Polonia și au început pregătirile febrile de război.

Hitler n-a sesizat schimbarea petrecută în cele două democrații și a rămas convins că va obține în continuare ceea ce vrea prin forță și șantaj. Aceasta a fost prima mare eroare de calcul a Fuhrerului.

Citea enorm, era de o erudiție fenomenală și poseda un al șaselea simț, o intuiție de ghicitor care l-a ajutat decisiv în carieră. Când și-a pierdut-o, totul s-a prăbușit

Hitler era un personaj cu o memorie nemaipomenită și cu un extraordinar simț al intuiției, dar care, atunci când a fost forțat prea mult, l-a trădat decisiv. Avea, îl descriau apropiații, un fel de al 6-lea simț, “o intuiție de ghicitor care adesea a fost hotărâtoare“.

Secretara sa personală, Christa Schroeder, avea să-l descrie: “Toată știința sa nu era decât rodul unor eforturi de memorie acumulate de-a lungul anilor. Ca un burete cufundat în apă, memoria sa, pur și simplu fenomenală, absorbea din lecturi și din discuții tot ce putea să-i fie de vreun folos. Încă din tinerețe, setea de lectură a lui Hitler fusese nemărginită. Mi-a povestit că, în cursul dificilei sale adolescențe la Viena, citise cele 500 de volume care alcătuiau una dintre bibliotecile municipale. Această pasiune de a parcurge și de a asimila lucrări tratând despre cele mai felurite subiecte i-a îngăduit să-și extindă cunoștințele la aproape toate domeniile literaturii și ale științei. Mă uimea de fiecare dată când se lansa în descrierea geografică a unei regiuni, când făcea expuneri de o precizie uluitoare despre istoria artelor sau când ținea disertații referitoare la subiecte tehnice de o înaltă specializare”.

Se folosea de memoria sa absolut incredibilă pentru a-i fascina și copleși pe adepții și colaboratorii săi

Hitler își domina interlocutorii cu cultura sa vastă și apetitul pentru detalii. Apela la manifestații grandioase, cu sute de mii de participanți, și exercita asupra oamenilor o atracție aproape hipnotică

Hitler s-a folosit de această cultură enormă pentru a-i fascina și copleși pe adepții săi, cărora le ținea prelegeri despre orice domeniu. Avea grijă să nu spună nimănui, niciodată, de unde obținuse informațiile, dând impresia adesea că lucrurile pe care le spunea erau produsul minții lui. Când, întâmplător, interlocutorii descopereau că el doar citează din memorie pagini întregi scrise de alții, se enerva teribil.

S-a impus și în fața propriilor generali. “Ofițerii Statului său Major și comandanții marilor unități ale Wehrmachtului admiteau, și ei, că într-adevăr cunoștințele sale despre structura întregii armate, până la nivelul micilor unități, depășeau orice imaginație și că erudiția sa în materie de armament și echipamente militare era pur și simplu fenomenală. Într-o zi, expertul său pentru Marină a avut cu el o discuție destul de aprinsă pe marginea unui detaliu tehnic legat de turbinele cu aburi instalate la bordul crucișătoarelor moderne. Intransigența cu care Hitler îi contra argumentația l-a enervat în asemenea măsură, încât la un moment dat și-a pierdut cumpătul și i-a spus cu o mină disprețuitoare: Cum puteți pretinde una ca asta, când nu sunteți câtuși de puțin competent în probleme de ordin pur tehnic? Hitler nu a reacționat brutal, cum ar fi făcut-o cu alte ocazii, ci l-a invitat pe expert să ia loc și i-a prezentat o expunere a subiectului cu un lux de amănunte care i-ar fi lăsat cu gura căscată până și pe profesorii de la Academia Navală“, avea să povestească după război secretara lui Hitler.

Temerea că Stalin va ocupa România și lipsi Reichul de petrolul vital din Prahova a jucat un rol foarte important în decizia lui Hitler de a ataca URSS

Cum urma să arate Europa de Est conform pactului dintre Stalin și Hitler. Uniunea Sovietică rupea stratul țărilor ostile care o izolau și înainta peste 200 de km spre centrul continentului. Germania primea jumătate din Polonia și influența în Slovacia, Ungaria și România

În august 1939 a încheiat pactul cu Stalin, cunoscut sub numele de Pactul Ribbentropp – Molotov, după numele miniștrilor de externe ai Germaniei și URSS.

Cele două dictaturi își împărțeau astfel sferele de influență în Europa. Polonia era făcută pe din două, sovieticii primeau permisiunea să ocupe teritorii din Finlanda și provincia Basarabia de la România. În plus, Germania accepta ca țările baltice să intre în sfera de influență a Uniunii Sovietice.

În septembrie 1939, Germania și URSS au invadat Polonia dinspre Vest și Est, ocupând-o. Spre marea surpriză a lui Hitler, Marea Britanie și Franța n-au mai făcut însă niciun pas în spate și i-au declarat război: începuse a doua conflagrație mondială.

Primii ani ai războiului au fost un succes nesperat pentru Germania, care a obținut o serie surprinzătoare de victorii. În primăvara lui 1940, trupele germane le-au luat-o înainte britanicilor și francezilor și au ocupat Danemarca și Norvegia. Apoi au obținut o victorie șocantă pe frontul de Vest, ocupând Franța, pe care au scoas-o din luptă.

Spre sfârșitul primăverii lui 1941, după ce agenți britanici au sprijinit o lovitură de stat în Iugoslavia, iar guvernul de la Londra a debarcat trupe în Grecia, Wehrmachtul a învins și ocupat rapid ambele țări.

În acel moment, Germania stăpânea deja Europa continentală. Acolo unde nu erau prezente trupele sale, existau guverne favorabile Berlinului. Marea Britanie era încolțită în insulele ei.

Dar norii negri continuau să se acumuleze spre Est. După ce Stalin a încălcat înțelegerea din august 1939 ocupând țările baltice (fusese vorba ca acolo să existe doar niște state satelit ale URSS și nu să fie anexate cu totul), dar mai ales o parte din Bucovina, Hitler a început să fie tot mai suspicios cu privire la intențiile noului său aliat.

Informațiile despre pregătirile de război intense ale sovieticilor, corelate cu temerea obsesivă că va urma un atac al acestora asupra României (îngrijorare justificată, dealtfel), lipsindu-l de petrolul fără de care nu putea continua lupta, l-au convins pe Hitler să emită în decembrie 1940 o directivă secretă: Wehrmachtul urma să atace URSS.

Erorile s-au îngrămădit până când au prăbușit Germania: URSS fusese atacată înainte să se închidă frontul cu britanicii, Americii i se declarase război prostește, Reichul se întinsese peste puteri

Operațiunea Barbarossa, atacarea URSS începută pe 22 iunie 1941, a fost un război nimicitor, în care au murit zeci de milioane de oameni. Germania se aruncase însă în luptă nepregătită și și-a epuizat suflul în imensitatea spațiului rusesc. Pe frontul de peste 1.500 de kilometri lungime, lucrurile au mers bine o perioadă, s-au capturat circa 6 milioane de prizonieri și s-au distrus cantități gigantice de armament pe care Stalin le produsese cu gândul, la rându-i, de a invada Europa.

Dar apoi Germania s-a împotmolit în fața Moscovei și, în anul următor, în fața Stalingradului. Nu avea suficiente forțe.

Hitler își luase viteză și pierduse contactul cu realitatea. Planurile îi ieșiseră de prea multe ori ca să mai asculte de cineva. Erorile de strategie comise au început să sufoce chiar și o armată și o industrie precum cele ale Germaniei.

Se extinsese prea mult în Europa, intrând – fie de voie, fie de nevoie – în țări unde nu intenționase să ajungă, care acum îi mâncau resurse. Nu închisese frontul britanic.

Deși inițial se temuse de eroarea Germaniei din Primul Război Mondial, a luptei pe două fronturi, acum ajunsese exact în aceeași situație.

Fidel sloganului “tunuri și unt”, Hitler a refuzat să mobilizeze toată populația Germaniei la efortul de război. În timp ce în Marea Britanie și URSS bărbații mergeau pe front, iar femeile le luau locul la strung, în fabrici, Germania evita să aplice această soluție extensiv.

“Noua Europă” din mintea lui Hitler: Germania în centru, restul țărilor – sateliți; evreii exterminați, slavii transformați în sclavi fără niciun drept

În paralel, Hitler dăduse undă verde unei alte nebunii: Holocaustul. Politica antisemită a partidului nazist era anticipabilă. Hitler voia să scoată evreii din Europa și mai întâi a căutat să-i determine să plece prin persecuții. SUA și Marea Britanie nu s-au arătat însă dispuse să-i primească – nici n-ar fi putut, era vorba de milioane pe tot continentul.

Teoriile conspiraționiste ale lui Hitler, care acuza un complot mondial evreiesc pentru preluarea controlului asupra lumii, așa cum citise în „Protocoalele înțelepților Sionului”, au fost absolut nefericit alimentate de o eroare gravă a liderilor acestui popor. Pe 20 martie 1933, la Hotel Astor, din New York, 1.500 de delegați ai comunităților evreiești din toată lumea au decis o serie de acțiuni împotriva Germaniei, în replică la ascensiunea naziștilor și la planurile lor antisemite.

S-a decis boicotul internațional al tuturor bunurilor germane și organizarea unor mitinguri de protest. Este foarte important să spunem că reprezentanții comunităților evreiești din Germania s-au opus acestor măsuri, avertizând că nu vor face decât să pună în pericol și mai mult viața oamenilor din această țară. Dar ei n-au fost ascultați, iar hotărârile de la acest Congres vor alimenta fantastic mașinăria de propagandă nazistă, laolaltă cu teoriile conspirației.

Regimul lui Hitler a pregătit îndelung noaptea de 9-10 noiembrie 1938, când un val de violențe a lovit comunitatea evreiască în toată Germania. Au fost incendiate sinagogi, locuințe și magazine, sute de oameni bătuți și umiliți

Legile de la Nurnberg, din 1935-1936, le-au eliminat evreilor drepturile civile în Germania. Etnicii germani nu mai aveau voie să aibă relații cu evrei, pe motiv că întinau rasa. Comercianții evrei erau boicotați, vecinii până mai ieri prietenoși îi priveau acum ostil. În noiembrie 1938 s-a produs Kristallnacht (Noaptea de Cristal), în care regimul nazist a organizat valuri de atacuri asupra caselor, proprietăților și sinagogilor evreiești din toată Germania. Scopul era de a-i intimida și convinge pe evrei să plece singuri din țară.

În primii ani, Hitler n-a avut de gând să înceapă un proces de exterminare metodică a unor grupuri întregi de populații. Planul era înrobirea slavilor din Est, unde câteva zeci de milioane de germani urmau să fie colonizați după încheierea războiului.

Slavii urmau să devină o categorie de populație de rangul doi, fără drepturi, fără școli, fără asistență medicală, exploatați doar ca mână de lucru de stăpânii germani. Se făcuseră deja și proiectele de sistematizare a teritoriilor din Est. Berlinul urma să fie legat de Crimeea printr-o autostradă.

Pe litoralul rusesc al Mării Negre aveau să se amenajeze stațiuni moderne unde poporul german să se relaxeze în vacanțe. Teritoriul european al Uniunii Sovietice avea să devină grânarul Germaniei și al Europei. Celelalte state de pe continent erau transformate în sateliți.

Giganticul carnagiu din lumea distopică a lui Hitler: milioane de oameni uciși pe criterii de etnie, religie, preferințe sexuale

Pe măsură ce s-a înaintat în război și, apoi, a început bătălia cu URSS, optica s-a schimbat însă. Ideea de a-i alunga pe evrei de pe teritoriile ocupate de Germania a fost înlocuită cu cea a exterminării lor. În spațiul sovietic s-a întâmplat, realmente, o tragedie de dimensiuni înspăimântătoare. Populația locală era încurajată de germani să recurgă la pogromuri. Evreii care scăpau erau prinși de comandouri SS și împușcați. Milioane au pierit astfel.

În afara teritoriului URSS, evreii erau adunați și băgați în lagăre de concentrare. Heinrich Himmler, dementul comandant al SS, a coordonat apoi “Soluția finală”, uciderea în masă a milioane de oameni în camerele de gazare. Holocaustul a dus la moartea a circa 6 milioane de evrei, dar și a nenumărate alte categorii de oameni. Țiganii, slavii, minoritățile religioase și sexuale au ajuns de asemenea în crematorii. Bolnavii cu afecțiuni psihice – la fel.

Aceste crime îl transformă pe Hitler în unul dintre cei mai mari monștri care au făcut umbră vreodată acestui pământ.

Imperiul distopic al naziștilor, proiectat să reziste 1.000 de ani, a început să se fărâme începând cu 1943. Germania nu avea, pur și simplu, suficienți soldați și armament ca să lupte pe toate fronturile. Hitler declarase stupid război Americii în decembrie 1941, așa că acum țara sa se confrunta cu cele mai mari trei imperii ale lumii: URSS, Marea Britanie și SUA. Un asemenea conflict era imposibil de câștigat.

În Africa de Nord, în toamna lui 1942 a devenit clar că Germania și Italia vor pierde. Până în mai 1943, fuseseră eliminate de pe acest continent, iar anglo-americanii au debarcat în Italia. În iarna lui 1943, URSS a câștigat bătălia de la Stalingrad și a întors sensul de mers pe Frontul de Est.

Din acel moment și până în mai 1945, n-a mai fost decât o lungă și continuă agonie a Germaniei, care a continuat să piardă bătăliile una după alta, copleșită de numărul și cantitatea de armament a adversarilor. În 1944, sovieticii au depășit vechea graniță din 1941, iar anglo-americanii au debarcat în Franța. Italia capitulase în 1943.

A vrut ca, odată cu el, să moară și restul lumii

Hitler și-a condus țara la ruină și moarte. Nu s-a mulțumit cu atât și, în ultimele sale zile, a dat dispoziție să fie distrusă toată infrastructura necesară vieții, astfel încât poporul german să moară odată cu el

Maniile lui Hitler au evoluat odată cu deteriorarea situației de pe front. Liderul suprem al Germaniei înnebunise pur și simplu. Refuza să accepte realitatea și continua să le ceară soldaților săi să reziste când acest lucru nu mai era posibil.

Ultimele luni au fost de coșmar. Germania a fost făcută praf de bombele aliaților. Pe Frontul de Est mureau sute de mii de soldați germani pe lună într-un efort fără speranțe de a opri tăvălugul.

Nebun, Hitler stătea în buncăr și opera pe hartă cu armate imaginare, care dispăruseră demult. A dat ordin să fie dinamitată și aruncată în aer toată infrastructura Germaniei, stabilind că, dacă poporul său nu fusese în stare să învingă, nu merita să supraviețuiască. Albert Speer a refuzat să execute însă această ultimă poruncă dementă.

Pe 16 aprilie 1945, Armata Roșie a pornit asaltul asupra Berlinului. Apropiații l-au implorat pe Hitler să fugă din oraș. Dar Fuhrerul a refuzat. S-a închis în buncăr alături de secretare, stafful său, iubita Eva Braun și familia Goebbels. I-a acuzat de trădare pe potențialii săi succesori și cei mai apropiați colaboratori, Goering și Himmler, care tatonau un posibil armistițiu cu aliații occidentali.

Sfârșitul oribil al unui nebun care a dat foc lumii

În timp ce tunurile rusești bubuiau și zgâlțâiau clădirile, iar la câțiva kilometri se dădeau lupte dramatice, Hitler organiza serate cu secretarele și anturajul său.

Pe 29 aprilie 1945, Hitler s-a căsătorit cu Eva Braun. A doua zi, când trupele Armatei Roșii erau deja la câteva zeci de metri de buncăr, s-au sinucis amândoi cu cianură, după ce, în prealabil, își otrăviseră și câinele. Pentru a fi sigur că nu intră pe mâna sovieticilor, Hitler s-a și împușcat în timp ce spărgea fiola cu cianură între dinți.

La fel a procedat și familia Goebbels. Cei doi soți și-au ucis mai întâi cei 6 copii, apoi s-au sinucis împreună.

Conform ordinelor primite, soldații SS din buncăr au scos trupul lui Hitler în curte și l-au ars.

După război, sovieticii – care îi identificaseră cadavrul – au ascuns lumii probele despre moartea lui Hitler, încurajând decenii la rând (până în anii 1960) teorii ale conspirației care spuneau că liderul Germaniei naziste, ajutat de americani, ar fi fugit cu submarinul ba la Polul Nord, ba în America de Sud.

În realitate, specialiștii serviciilor de contraspionaj ale Armatei Roșii, ofițeri SMERSH, descoperiseră rămășițele lui Hitler lângă buncăr și le stabiliseră indentitatea prin amprenta dentară. Scheletul i-a fost îngropat sub o bază militară sovietică de ocupație din Magdeburg. Apoi, la ordinele lui Iuri Andropov, șeful KGB, au fost deshumate și arse în 1970.

În 2000, o parte a craniului lui Hitler a fost expusă la Serviciul Federal al Arhivelor din Moscova.

CITIȚI ȘI:

2 Comments

2 Comments

  1. Ben Nagy

    13 ianuarie 2021 at 17:34

    Articol cuprinzător, sintetic și realist. Cu o singură completare: în 1943-44-45 Hitler trăgea de timp, sperând în finalizarea bombei nucleare, de care erau foarte aproape savanții germani, și cu care, bombardând capitalele aliaților, speră să întoarcă soarta războiului în ultima clipă…

    • Matei Udrea

      3 februarie 2021 at 7:34

      Ben Nagy, n-au fost chiar atât de aproape. Nu sunt fizician, dar concluzia celor care au investigat problema a fost că germanii mergeau pe o pistă greșită. În orice caz, americanii au terminat-o înaintea lor.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Istoria României

100 de ani de propagandă ascund poporului nostru faptul că România a pierdut, de fapt, Primul Război Mondial. Acesta este unul dintre cazurile în...

Istoria României

Despre impactul economic al tratatului de pace pe care România a fost forțată să-l semneze la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial se vorbește...

Miturile celui de-Al Doilea Război Mondial

„La 12 iulie 1943, Corpul Panzer SS a ajuns într-un marş greoi la gara Prohorovka, la 34 km dincolo de punctul iniţial de atac....

Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate