Connect with us

Hi, what are you looking for?

Colecționarul de Istorie

Bătăliile României în Primul Război Mondial

Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română

Bătălia de la Turtucaia (2-6 septembrie 1916), prima înfrângere suferită de România după intrarea în Primul Război Mondial, a marcat decisiv evoluția campaniei din toamna și iarna acelui an. Incompetența arătată la Turtucaia atât de Marele Cartier General de la București, cât și de ofițerii aflați la comandă pe câmpul de luptă aveau să se repete la scara întregii armate, pe parcursul lunilor următoare, ducând în final la catastrofa militară.

La o privire retrospectivă, este și azi uluitor cum România, deși a avut avantajul elementului-surpriză la intrarea în război, a ajuns ea însăși să fie luată pe nepregătite și zdrobită de un inamic inferior numeric, care a încropit din mers o armată din unități aduse pe bucățele de pe alte fronturi europene.

Cert este că, în doar 4 zile, la startul campaniei din Primul Război Mondial, România a pierdut la Turtucaia o întreagă divizie și încă jumătate din alta, în total peste 27.000 de oameni, înfrângerea generând un lanț întreg de decizii eronate ale comandanților militari și politici, decizii care au agravat teribil situația țării.

De ce Turtucaia

Fortăreața Turtucaia, cu dispunerea celor trei linii concentrice de apărare, înainte de începerea războiului. FOTO: europecentenary.eu

Expresie a unui concept de luptă depășit, localitatea Turtucaia (situată pe malul dobrogean al Dunării, în dreptul localității Oltenița de pe malul nordic al fluviului) a fost fortificată de români cu gândul că va deveni o “ancoră” a noii frontiere de sud.

În 1913, după cel de-Al Doilea Război Balcanic, România anexase de la Bulgaria Cadrilaterul – Dobrogea de Sud. Era o măsură de siguranță a românilor, ținând cont de ambițiile vecinilor din Sud, care erau agresivi, aveau pretenții de putere hegemonică în Balcani și începuseră să vorbească despre „Bulgaria Mare” (unele voci invocau la Sofia drepturi asupra întregii provincii Dobrogea).

Așa că Marele Stat Major al armatei române a gândit o strategie defensivă bazată pe întărirea a două puncte, Turtucaia și Silistra, în provincia anexată. Ambele – localități lipite de Dunăre.

Dar fortificarea unei astfel de poziții, pe care conducerea armatei române o numea “cap de pod” în Dobrogea de Sud, iar ofițerii și analiștii competenți o ironizau completând expresia “cap de pod fără pod”, s-a dovedit o operațiune costisitoare și inutilă.

Vremea bătăliilor de asediu, cu apărători baricadați în cetăți, trecuse de sute de ani. Iar perioada 1914-1916, prima jumătate din Primul Război Mondial, reconfirmase că astfel de tactici nu mai erau de actualitate.

Din nefericire, generalii români n-avuseseră capacitatea să tragă concluziile potrivite asupra a ceea ce se întâmplase în primii doi ani de conflict mondial, când România a fost neutră.

Garnizoana Turtucaiei, aflată pe malul Dunării, foarte aproape de noua graniță cu bulgarii și la 60 de kilometri de cea mai apropiată divizie care o putea ajuta, era expusă încercuirii.

Posibilitățile de a o aproviziona, sprijini sau evacua erau reduse. Dunărea lată și repede în acel loc, superioritatea aeriană a inamicului și incapacitatea logistică a românilor făceau ca ridicarea rapidă a unui pod de vase sau trimiterea unui flux puternic de provizii peste fluviu să fie imposibile.

Soldații armatei române erau fără experiență, comandanții lor – niște amatori.

Totul prefigura un dezastru, dar în tabăra română puțini sesizau încă asta.

Cine este autorul ideei ca să avem la Turtucaia un cap de pod?
Ce avem de apărat la Turtucaia?! Faimosul cap de pod fără pod!
Cine a fost inconștientul care a legat de un punct fără însemnătate – cărui îi lipsea partea esențială, podul – soarta a 33.000 de oameni și reputația noastră militară?!

Generalul Alexandru Averescu

Strategia celor două tabere după izbucnirea războiului

Cu roșu, Planul Z: strategia de luptă a României la intrarea în război. Cu albastru, riposta reală a Puterilor Centrale

Lupta a început, pentru România, în seara zilei de 27 august 1916, când țara noastră a declarat război Austro-Ungariei. Previzibil, Germania și Bulgaria – aliatele dublei monarhii, au intrat imediat în luptă.

Pentru a înțelege cum s-a ajuns la colapsul incredibil din Dobrogea, unde armatele româno-ruse net superioare numeric au fost înfrânte de bulgarii sprijiniți de câteva unități germane și turce, trebuie înțeles întâi planul de acțiune al celor două tabere.

Românii, conștienți că nu pot susține o ofensivă pe două fronturi (în Transilvania și Bulgaria), s-au axat pe atac în Nord și Vest, unde au masat două treimi din trupe, și pe o primă etapă defensivă în Sud. Ulterior, planul prevedea ca, eventual, să se încerce o ofensivă limitată și în Dobrogea, în funcție de reacția inamicului.

Puterile Centrale aveau de asemenea un plan de acțiune, așteptându-se ca România să intre, la un moment dat, în luptă, dar au estimat greșit perioada. Când s-a produs declarația de război, deși surpriza a fost mare (nemții se așteptau ca țara noastră să încerce ceva după strângerea recoltei), comandamentul german a reacționat foarte rapid.

Generalul August von Mackensen, comandantul forțelor bulgaro-germane care luptau în Grecia împotriva armatei franco-engleze, a primit ordin să inițieze imediat un atac de diversiune în Dobrogea cu o forță încropită din câteva divizii bulgare, niște batalioane germane și două divizii turcești care abia atunci se formau lângă Adrianopole. Până când Înaltul Comandament German reușea să adune trupe ca să le trimită în Transilvania, era vital să se pună presiune pe români în Sud.

Nemții nu-și făceau mari speranțe, dar planul avea să le reușească excepțional.

Doi generali: germanul Von Mackensen venise lângă trupele sale, românul Aslan își bea cafeaua la Capșa și mergea la recepții

Imediat după intrarea României în război, s-a putut vedea o diferență majoră între comandanții celor două armate care se înfruntau în Dobrogea. În timp ce ofițerii bulgari și germani desfășurau o activitate febrilă, strângând și plasând trupele în poziții de atac, spilcuitul general Aslan, comandantul Armatei a III-a române, răspunzător de frontul Dunării și al Dobrogei, își petrecea relaxat timpul la București.

Celor care-l întrebau la Capșa (unde obișnuia să ia prânzul) sau la recepțiile de la Jockey Club, le dădea asigurări, pe un ton superior, că totul este sub control.

De partea cealaltă a fluviului, generalul german August von Mackensen, un om capabil, care-și respecta profesia și soldații, venise personal din Nordul Greciei pentru a conduce operațiunile din Dobrogea.

Generalul german își stabilise cartierul general la Târnovo și colabora cu eroul bulgar Stefan Toșev, generalul care comanda Armata a III-a bulgară.

În ansamblu, în toamna lui 1916 nu s-a putut vorbi de o superioritate numerică a Puterilor Centrale pe frontul dobrogean. Din contră, trupele româno-ruse aveau avantaj la acest capitol.
Problemele care au dus la o serie nesfârșită de înfrângeri (începând cu Turtucaia) și la pierderea Dobrogei au fost de comandă, de dispunere a forțelor, de pregătire a soldaților și de armament avut la dispoziție.
Cel mai mare handicap dintre toate a fost însă, fără îndoială, incompetența dezastruoasă a generalilor români – o rușine pentru această breaslă.

„Turtucaia înseamnă o dată mare în evoluția politică a țării noastre. (…) Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora țara le încredințase soarta ei, aproape fără niciun control. Cu Turtucaia a luat naștere la noi o mentalitate nouă și se poate zice că, odată cu dezastrul de la Turtucaia, s’a trezit și opinia noastră publică la conștiința datoriilor ei.“

Constantin Argetoianu

Forțele bulgaro-germane s-au grupat și au atacat pe rând diviziile inamice

Armata a III-a bulgară care a atacat în Dobrogea a avut, în primă fază, două divizii și jumătate de infanterie, o divizie de cavalerie și două detașamente mici, dar foarte importante de trupe germane.

Numărul redus al forțelor bulgaro-germane nu le permitea o ofensivă pe tot frontul. Așa că Mackensen a riscat, strângându-și la un loc aproape toate unitățile și luând la rând diviziile române aflate departe una de alta și care nu aveau să-și acorde sprijin între ele.

Mackensen și-a dispus astfel trupele:

  • Divizia de Infanterie 4 bulgară era concentrată la Sud-Vest de Turtucaia,
  • Divizia de Infanterie 1  bulgară era plasată la Sud-Est de Turtucaia,
  • jumătate din Divizia de Infanterie 6 bulgară a fost amplasată lângă Bazargic (Dobrici în bulgară), 
  • Divizia de Cavalerie 1 bulgară – în centrul frontierei cu România, pentru a acoperi ca o perdea zona de front rămasă descoperită.
  • Cele două mici unități germane prezente au fost plasate alături de DI 4 bulgară și, respectiv, pe malul Mării Negre.

În general, diviziile Puterilor Centrale numărau 9-11.000 de oameni fiecare, fiind departe de efectivul complet după doi ani de război.

Operațiunile de pe frontul din Dobrogea în intervalul 1-19 septembrie 1916

Așadar, după cum se poate vedea mai sus, aproape întreaga forță de atac a inamicului a fost concentrată împotriva diviziei românești de la Turtucaia.

Profitând de proasta așezare a unităților noastre, de incapacitatea serviciilor de informații și de ordinele rigide de la București, care cereau menținerea pe poziții într-o stare de relativă inactivitate, forțele bulgaro-germane au atacat diviziile române pe rând.

Trupele bulgare din zonă nu erau cu mult mai experimentate decât românii, pentru că mare parte din ele staționase acolo și nu participase la bătăliile purtate de Bulgaria în Serbia și Grecia în anii precedenți.

Dar bulgarii aveau moralul ridicat pentru că își doreau să răzbune pierderea provinciei Cadrilater, survenită cu doar 3 ani înainte.

În plus, bulgarii beneficiau de tehnică de luptă modernă pusă la dispoziție de nemți: avioane, aparatură de comunicații, mijloace de transport, mitraliere și, mai ales, artileria grea performantă care românilor le lipsea.

Superioritate numerică româno-rusă, dar mari probleme la calitatea trupelor și mai ales a ofițerilor

Armata a III-a română avea pe frontul dobrogean trupele Grupului de Luptă Est, compuse din 3 divizii de infanterie (DI 9, DI 17, DI 19) și o brigadă de cavalerie, la care se adăuga un corp expediționar rusesc de 3 divizii (una de cavalerie cazacă, una de infanterie rusă și una de voluntari sârbi) care era pe drum și număra 30.000 de oameni.

Diviziile din structura armatei românești erau neomogene. Difereau ca efective, instruire și dotare cu armament. Diviziile active erau cele numerotate de la 1 la 10 și aveau circa 25-27.000 de soldați fiecare. Cele de rezervă (numerotate de la 11 la 16) aveau în medie circa 17.000 de soldați. Diviziile numerotate de la 17 la 23 erau de strânsură, formate din bărbați mai în vârstă sau din diverse unități luate de la alte divizii.

Aceste ultime 7 divizii erau echipate cu armament vechi și, cel mai adesea, n-aveau nicio mitralieră. Veți vedea mai târziu, detaliile de mai sus vor conta mult în desfășurarea luptelor.

În total, trupele româno-ruse din Dobrogea de Sud numărau circa 80.000 de soldați și dețineau o superioritate numerică evidentă față de armata adunată de bulgari și germani.

România și-a jucat prost cărțile: trei divizii și o brigadă de cavalerie așezate la distanțe mari una de alta, fără să se poată ajuta reciproc

Românii și-au dispus prost trupele încă de la început:

  • Divizia de Infanterie 17 a fost cantonată la Turtucaia,
  • Divizia de Infanterie 9 a fost plasată la 60 de kilometri spre est, în cealaltă fortăreață de pe malul Dunării, la Silistra,
  • Divizia de Infanterie 19 și o brigadă de cavalerie – la alți 80 de kilometri spre est, la Bazargic (Dobrici).

Așadar, după cum se poate vedea pe hartă, două din cele trei divizii românești erau “lipite” de Dunăre, cu ordine defensive, la distanță mare una de alta, iar o a treia, izolată lângă Bazargic. Între ele se căsca un gol care era acoperit de o brigadă de cavalerie, forță total insuficientă.

România nu avea un front în Dobrogea de Sud, ci niște grupuri de luptă dispersate, aflate prea departe, care nu se puteau ajuta unele pe altele în cazul unui atac (care a și venit, dealtfel).

La această dispunere total nepricepută a forțelor române se adăuga calitatea slabă a trupelor și moralul foarte scăzut. Din cele 54 de batalioane de infanterie care compuneau DI 17, 9 și 19, doar 10 erau de bună calitate, cu trupe active. Alte 20 erau de rezervă, 19 din categoria a patra (cea mai joasă), iar 5 – de miliții.

Mulți și slabi. Trimiterea în prima linie a bărbaților neinstruiți și neînarmați corespunzător – o crimă a conducerii politice și militare a României

Generalul Averescu, critic al deciziei de a mări armata de la 15 la 23 de divizii înainte de intrarea în război, obișnuia să spună despre trupele de categoria a patra și despre miliții că n-aveau nicio valoare combativă, fiind în schimb un balast și o pacoste pe capul celorlalți, “elemente care generează panică”.
Așa a și fost.

Mulți dintre soldații români erau înarmați cu puști Mannlicher de foarte proastă calitate, model 1878 (o armă imprecisă, cu multe defecte, proiectată cu aproape 40 de ani în urmă).

Mitraliere erau foarte puține. Nu exista aviație. Artileria era o glumă. Se ducea lipsă de obuziere și de tunuri moderne cu calibru mare.

Soldații români erau deprimați de faptul că artileria noastră nu era capabilă să răspundă bombardamentului german.

La comandă erau generali slabi, fără experiență și – așa cum se va vedea – nu doar incompetenți, ci și (unii dintre ei) lași.

Turtucaia, cetatea care nu putea fi apărată

Ziarul Adevărul din 25 august/7 septembrie 1916. Încă nu se aflase că Turtucaia căzuse în ziua precedentă

Apărată de Divizia de Infanterie 17, una de mâna a doua (am explicat mai sus de ce), care număra peste 20.000 de soldați, fortăreața Turtucaia avea toate caracteristicile unei capcane de șoareci în toamna lui 1916. În trecut fusese cetate romană și, apoi, otomană, dar asta într-un moment în care războiul arăta altfel, iar inamicul venea de peste Dunăre, și nu dinspre interiorul teritoriului bulgar.

Statul român investise mult și prost în fortificarea localității, în perioada 1913-1916. Fuseseră aduși ingineri militari belgieni, care gândiseră trei linii concentrice defensive, sprijinite pe Dunăre.
Linia principală de apărare străbătea dealurile din jurul orașului și conținea 15 forturi situate la intervale de câte 2 kilometri unul de altul. Distanța era prea mare pentru ca acestea să se poată susține reciproc cu foc, la nevoie.

Celelalte două linii defensive erau în stadiu incipient când a început războiul. N-aveau o valoare reală.

La momentul atacului germano-bulgar, pe 2 septembrie 1916, fortificațiile nu erau terminate. Forturile erau legate între ele de tranșee prea puțin adânci și apărate de rețele de sârmă ghimpată late de 10-15 metri, dar atât de mici, încât și un copil le putea sări. În plus, aceste baraje nu aveau continuitate.

În spatele principalei linii de fortificații românești, la 4 kilometri distanță, era a doua linie defensivă, foarte primitivă și cu o valoare militară extrem de scăzută.

Divizia 17 era împărțită, la rândul său, în trei grupuri de luptă, fiecare cu comandantul său, apărând trei sectoare.

Clasic românesc: pe hârtie stăteam bine, practica ne-a omorât

Românii dispuneau în interiorul fortăreței de 134 de tunuri de toate tipurile și calibrele. Alte 23 de tunuri și mortiere, trase de cai, ar fi trebuit să alcătuiască o rezervă mobilă.

Pe hârtie, așadar, situația era bună.

În practică, aproape jumătate dintre tunuri erau inoperabile: nu erau montate pe atelaje, nu aveau muniție sau erau stricate.

Doar 72 de tunuri erau funcționale. Cele de calibru mare pe care le avea divizia erau depășite tehnologic, imobile, motiv pentru care nu puteau trage în flanc sau în spate, ci doar înainte.

Mai existau și cele 32 de tunuri de pe monitoarele flotei române de pe Dunăre.

Mackensen, după bătălie: “Problema românilor au fost comandanții

Marii generali români dormiseră pe ei în primii doi ani de război și “scăpaseră” lecțiile învățate de alții cu atât de multe sacrificii: în WW1 s-a dovedit că fortificațiile nu mai aveau valoare dacă nu erau sprijinite de forțe mobile, care să le vină în ajutor. Epoca bătăliilor în care cetățile rezistau unor armate de asediu apusese de secole, iar înfrângerea Franței la Sedan, în 1870, în fața Germaniei, scosese în evidență acest lucru.
Turtucaia nu avea sprijin din exterior. Divizia de Infanterie 9, cantonată la Silistra, la 60 de kilometri depărtare, avea tot o misiune defensivă, niște comandanți la fel de slabi și o valoare de luptă insuficientă pentru a străpunge inelul asediatorilor din jurul Turtucaiei.
Înfrângerea a venit, dealtfel, atât de repede, încât nimeni n-a avut timp de nimic.

Generalul german Mackensen, comandantul forțelor bulgaro-germano-turce din Dobrogea, avea să concluzioneze, după bătălie, că principala problemă a românilor, la Turtucaia, fuseseră conducătorii acestora.

Problemele DI 17: dezorganizare, comandament slab, moral scăzut, trupe slab pregătite

Care era situația Diviziei de Infanterie 17:

Comandantul DI 17 era generalul Constantin Teodorescu.

Studii avea – făcuse Școala Superioară de Război de la Viena. Se bucura de o reputație bună ca geograf militar și știa bine zona, fiind numit încă din 1915 șef la Turtucaia, pentru a supraveghea ridicarea fortificațiilor.

Dar aceste calități n-au însemnat nimic în momentul izbucnirii luptei. În calitate de comandant, Teodorescu s-a dovedit incompetent, nehotărât, fără inițiativă, paralizat de frică.

În tabăra română era o dezorganizare cumplită. Cererile lui Teodorescu, de a fi trimise în special tunuri de calibru mare și de a i se aloca resurse pentru obținerea unor informații corecte despre inamic, au fost ignorate de București.

Generalul a aflat despre declarația de război a Bulgariei împotriva României din zvonuri, și nu de la comandanții săi!

Numeric, DI 17 stătea bine, avea 4 regimente: două active și două de rezerviști. Dar în rândurile ei fuseseră incluși foarte mulți recruți neinstruiți.
Ofițerii erau o catastrofă. Cei mai mulți erau rezerviști cu pregătire minimă.

Toată lumea, în acest “buzunar” de pe malul Dunării, era deprimată. De la general la ultimul soldat, toți se simțeau în nesiguranță, izolați și abandonați de restul armatei.
Nu greșeau.

Avantajele asediatorilor bulgaro-germani: moral, echipament, informații, conducere

Forța de atac concentrată inițial de Puterile Centrale împotriva Turtucaiei a fost alcătuită din Divizia de Infanterie 4 bulgară, o brigadă din Divizia de Infanterie 1 bulgară și 4 batalioane germane comandate de maiorul Von Hammerstein. Nemții făceau cât toți bulgarii la un loc.

Coordonatorul atacului era generalul bulgar Pantalei Kiselov, un experimentat soldat, erou al războiului bulgaro-sârb din 1885 și instruit ca ofițer de stat major în Franța.

Numeric vorbind, forțele de asediu germano-bulgare nu stăteau deloc bine. Aveau o superioritate de 1,4 la 1, mult sub standardul de 3 la 1 prevăzut în manuale pentru ca o ofensivă să fie reușită.

Însă diferența netă la nivel de comandă a contat decisiv. Kiselov și-a concentrat forțele în zona unde pregătea străpungerea și a realizat acolo un avantaj local de 2,25 la 1.
Bulgarii mai aveau și alte avantaje:

– un excelent sistem de informații despre inamic, realizat cu ajutorul localnicilor,

– un moral foarte bun al trupelor care ardeau de nerăbdare să atace. Mulți dintre soldații lor erau din zonă și plecaseră în 1913, când România anexase Dobrogea de Sud.

Cu toții își spuneau că sosise, în sfârșit, ziua răfuielii.

Bătălia

Atacul a început în zorii zilei de 2 septembrie 1916 și, de la bun început, a fost un masacru.

Forțele bulgaro-germane s-au apropiat de avanposturile Turtucaiei și, în Sectorul al II-lea Sud, unde era proiectat principalul efort de străpungere, au trecut ușor și repede peste pozițiile defensive românești.

În Sectorul al III-lea Est, românii s-au retras înainte chiar de a fi atacați.

Singura zonă unde a existat opoziție a fost Sectorul I Vest. Culmea e că tocmai aici ar fi existat premisele ca, de la bun început, străpungerea să fie mai ușoară, Atacul era condus în această zonă de detașamentul german, care dispunea și de un automobil blindat, înarmat cu tun, lucru nemaivăzut de soldații-țărani români îngroziți.

Nemții au fost, totuși, opriți de tirurile de artilerie, în special de bombardamentul executat, de pe Dunăre, de flotila monitoarelor române.

La sfârșitul primei zile de atac, 2 septembrie, apărătorii români pierduseră avanposturile și se retrăseseră deja, peste tot, pe linia principală de apărare.

Bulgarii au fost surprinși de lipsa de reacție a românilor.

Comandamentul român de la București n-a fost capabil nici măcar să trimită cu trenul trupele spre Oltenița

Comandantul diviziei române, generalul Teodorescu, a început să bombardeze Bucureștiul cu cereri disperate de ajutor, anunțând că ar vrea să evacueze orașul.

La Marele Cartier General, însă, nimeni nu avea chef să privească realitatea în față. Gravitatea situației de la Turtucaia era ignorată. Politicienii și comandanții armatei tratau totul cu superficialitate, ignoranță, lipsă de responsabilitate, ca și cum problemele ar fi trecut de la sine dacă erau minimalizate.

Informat despre atacul bulgaro-german, premierul Ionel Brătianu – cel vinovat în bună măsură pentru slaba pregătire și înarmare a armatei – a dat din mână: “E o simplă demonstrație! Bulgarii n-au acolo decât o brigadă, în vreme ce generalul Teodorescu are o divizie”.

Politicianul de la București știa el, mai bine decât cei de la fața locului, care e situația de pe câmpul de luptă.

Marele Cartier General din Capitală i-a transmis generalului Teodorescu faptul că “Turtucaia trebuie să reziste până la capăt”.

Incapacitatea organizatorică din tabăra română a fost totală, de un tragism cu accente comice.

Încercarea de a duce întăriri de la București către Turtucaia a eșuat în primă fază. Primele contingente trimise la gară, ca să fie expediate cu trenul spre zona de luptă, n-au reușit să se urce în vagoane. Haosul din gară era atât de mare, cu aglomerație și dezordine provocate de mobilizarea trupelor, încât până și această operațiune a fost prea complicată pentru incompetenta administrație de la București.

Soldații au fost trimiși spre Dunăre, până la urmă, cu diverse vehicule, inclusiv automobile și taxiuri rechiziționate de pe străzi.

Cum s-a irosit ultima șansă de a salva DI 17

Răspunsul consistentelor trupe româno-ruse din Dobrogea, în momentul atacului executat de bulgari și de nemți asupra Turtucaiei, a fost foarte slab.

Mackensen și Kiselov erau preocupați – inutil, așa cum avea să se dovedească – de posibilitatea ca puternicele forțe române aflate în Dobrogea de Sud să îi atace din flanc și să întoarcă soarta bătăliei la Turtucaia.

În realitate, nu exista niciun pericol: dezorganizarea, incompetența și lașitatea comandanților din tabăra româno-rusă erau prea mari.

După atacul initial al trupelor bulgaro-germane, din 2 septembrie 1916, au urmat două zile (3-4 septembrie) fără evenimente în jurul Turtucaiei, pentru că bulgarii și nemții au fost ocupați cu repoziționarea infanteriei și a artileriei pentru ofensiva decisivă.

Teoretic, românii ar fi putut folosi pauza pentru a evacua orașul spre est, în direcția Silistra. Cu ajutorul trupelor din interiorul Dobrogei, DI 17 putea executa o străpungere, zecile de mii de soldați de la Turtucaia urmând să întărească, ulterior, linia frontului.
Ideea a fost susținută de mai mulți ofițeri din comanda Armatei a III-a, dar superiorii ierarhici de la Marele Cartier General și politicienii din guvernul liberal, în frunte cu Ionel Brătianu, continuau să fie în lumea lor: “Turtucaia nu trebuie să cadă! Garnizoana trebuie să reziste până la ultimul om fiindcă vor veni în ajutor trupe proaspete. Acesta este Ordinul Suveran la Majestății Sale Regele!”.

Așadar, această ultimă fereastră de oportunitate s-a pierdut.

Dobrogea de Sud plină de trupe româno-ruse, dar nimeni n-a fost în stare să ajute Turtucaia

România mai avea în acel moment, pe frontul dobrogean, două divizii complete, Divizia de Infanterie 9 și Divizia de Infanterie 19, la care se adăuga corpul expediționar rusesc (3 divizii totalizând 30.000 de oameni sub comanda generalului Zaioncikovski), care se îndrepta spre linia frontului.

Pe hârtie, aceste forțe erau absolut suficiente.

În realitate, DI 19, condusă de generalul Nicolae Arghirescu, nu era capabilă de nimic – avea să piardă Bazargicul (bulgarii îi spuneau Dobrici) în fața câtorva bande de tâlhari bulgari (comitagiii) și apoi se cufundase în manevre haotice, cu înaintări și retrageri fără sens.

Generalul Zaioncikovski, comandantul corpului expediționar rus, avea propria lui agendă, voia să reocupe Bazargicul pierdut de lașul Arghirescu. Așa că dificilul general rus – un pesimist și defetist iremediabil, pe care STAVKA (Statul Major al Armatei Ruse) îl trimisese în Dobrogea ca să scape de el – a ignorat apelurile urgente de a trimite toate forțele posibile în marș forțat către Turtucaia.

Distanța la care se afla corpul rus era, oricum, prea mare (100 de kilometri) ca să ajungă în timp util – dar în acel moment, pe 4 septembrie, nimeni nu știa că Turtucaia avea să cadă în doar două zile.

Atacate de o mână de bulgari, trupele venite în ajutorul Turtucaiei s-au panicat îngrozitor. Comandantul diviziei, Basarabescu, a fugit primul

Exista însă și o forță consistentă care putea răsturna soarta luptei.

DI 9, cu peste 25.000 de soldați, ocupa Silistra, la numai 60 de kilometri de Turtucaia, și putea interveni fără probleme pentru a realiza despresurarea.

Până la urmă, tentativa acestei divizii de a ajuta garnizoana încercuită la Turtucaia a fost pur și simplu caricaturală – scena unui film cu proști.

Generalul Ion Basarabescu, comandantul DI 9, a primit de la București, pe 4 septembrie, ordinul de a trimite spre Turtucaia “un detașament ofensiv de recunoaștere”.
A trimis un singur batalion care, la prima patrulă inamică întâlnită, a rupt-o la fugă și s-a refugiat înapoi, în Silistra.

Apoi, de la București, generalul Aslan i-a dat ordin lui Basarabescu să lase la Silistra doar 4 batalioane, iar cu restul să pornească urgent în marș spre Turtucaia.

“Vin bulgarii!”, “fugiți de cavaleria bulgară!

Pe 5 septembrie, Basarabescu a organizat o expediție mai mare, pe care a condus-o chiar el, dar nici vorbă să execute ordinul: a luat spre Turtucaia doar 7 batalioane.
Pe 6 septembrie (când Turtucaia deja capitula), avangarda trupelor române din DI 9, venită dinspre Silistra și ajunsă la 10-12 kilometri de orașul asediat, a fost atacată de calaveria și artileria bulgărești.

Imediat, în coloana armatei române s-a iscat o panică nemaipomenită. Soldații fugeau de mâncau pământul strigând “vin bulgarii!“ și “fugiți de cavaleria bulgară!“, infanteriștii își aruncau armele, amestecându-se cu artileria, iar tunarii și-au abandonat tunurile, au încălecat pe caii de tracțiune și au fugit în galop. Căruțele cu provizii și materiale medicale, multe conduse de localnici, s-au împrăștiat care-ncotro, sporind haosul.

Generalul Gheorghe Dabija, el însuși participant la război, scrie în lucrarea sa „Armata română în Primul Război Mondial”: „La ora 14, Divizia a 9-a era în plină panică şi retragere. Infanteria amestecată cu artileria şi diferitele trăsuri, care măreau dezordinea şi panica; fiecare fugea aruncând arme şi muniţii, parte din artilerişti pe cai deshămaţi, cu şleaurile târâind, doctori călări pe deşelate etc., strigând «Vin bulgarii!». (…).

La ora 12, când divizionul maior Lupaşcu mergea spre Turtucaia şi ajunsese la km 27 (sud satul Iali Ceatalgea) dinspre Arbagilar veneau în goană nebună spre şosea şi pe laturile ei tot felul de trăsuri (chesoane, de aprovizionare, de popotă, bagaje sanitare, sacale etc.) încărcate cu ofiţeri sanitari şi soldaţi, mulţi călări pe cai cu hamurile pe ei şi şleaurile târâş”.

În loc să intervină pentru a restabili ordinea în rândurile trupelor sale, generalul Basarabescu a fost primul care a fugit înapoi, la Silistra, în automobilul propriu.

Generalul Basarabescu primise înaintea războiului numai caracterizări la superlativ din partea superiorilor săi, fiind lăudat că e energic, bine pregătit, preocupat de ultimele noutăți. Pe câmpul de luptă s-a comportant însă rușinos

Panica acestei divizii a fost atât de mare, încât ajunși la Silistra, mulți soldați ai Regimentului 63 nu s-au oprit și s-au îmbarcat pe vase fugind spre Călărași, unde au dezertat.

Conform generalului Dabija, pierderile diviziei s-au ridicat la 20 de ofiţeri şi 1.322 de soldaţi, dintre care: 3 ofiţeri şi 135 de soldaţi morţi, 4 ofiţeri şi 651 de soldaţi răniţi şi 16 ofiţeri şi 536 de soldaţi dispăruți.

Generalul Dabija avea să explice în lucrarea sa că marşul DI 9 spre Turtucaia fusese prost organizat, fără constituirea unor patrule de cavalerie pentru misiuni de recunoaştere, iar coloana de marş avea în compunere trăsuri de aprovizionare cu raniţe, bagaje, tezaur, arhivă care „atârnau ca ghiulele de divizie, îi împiedicau marşul şi nu-i aduceau nici un folos”.

Așa a luat sfârșit penibila încercare a armatei române de a iniția o ofensivă care să ajute Turtucaia. Basarabescu avea să fie demis o săptămână mai târziu.

Căderea fortăreței Turtucaia

Prăbușirea garnizoanei Turtucaia a fost dramatică.

Un amestec de prostie, incompetență și lașitate din partea conducerii, pornind de la generalul Teodorescu și stafful său și terminând cu conducătorii Marelui Cartier General de la București, n-a lăsat nicio șansă celor aproape 30.000 de soldați români (cu tot cu ajutoarele sosite de peste Dunăre) grupați în Turtucaia.

Dintr-un foc, în doar două zile (5-6 septembrie), s-a pierdut astfel 5% din totalul forțelor operaționale cu care a intrat România în război (au fost mobilizați circa 560.000 de oameni, din care 440.000 forțele de luptă).

Pe 5 septembrie, dimineața, generalul Kiselov a lansat atacul decisiv asupra Turtucaiei. Soldații bulgari au luat cu asalt linia principală a defensivei, din Sectorul al II-lea (Sud), cu un entuziasm de nedescris. Regimentele înaintau cântând “O, Dobrogea, tu ești paradisul nostru pământesc!”.

Apărarea românilor s-a destrămat imediat. Linia principală de apărare (și singura care putea fi folosită eficace) a căzut rapid, soldați și ofițeri fugind panicați la vederea bulgarilor.
A fost o tragedie care le-a provocat dezgust și dispreț învingătorilor.

Maiorul german Ulrich von Henning consemna ulterior că a văzut șiruri de soldați români morți, zăcând cu fața către Turtucaia. Fuseseră împușcați de bulgari din spate, în timp ce fugeau.  

Eroismul celor câteva unități care au luptat a arătat ce ar fi putut face armata română dacă ar fi fost comandată și echipată cum trebuie

Sediul Marelui Cartier General de la Periș, locul unde s-au luat cele mai proaste decizii pentru România în toamna lui 1916

Rezervele trimise de români spre linia frontului au avut același comportament, risipindu-se sub bombardamentul bulgaro-german.

Acest eșec n-a fost nici pe departe inevitabil. În unele locuri, unde unități ale armatei române au rămas să lupte, bulgarii au răzbit foarte greu, pierzând chiar și jumătate din efective. În aceste locuri, victoria s-a decis doar pentru că respectivele detașamente de români rămăseseră insulițe izolate de rezistență, în timp ce restul camarazilor fugiseră.

Regimentul 79 Infanterie al diviziei române a suferit pierderi masive, rămânând cu doar 400 de oameni. A contraatacat totuși, eroic. Unii servanți ai tunurilor românești s-au bătut până la capăt, bulgarii fiind nevoiți să ducă lupte corp la corp, cu baioneta, pentru a-i învinge.

Toate acestea s-au petrecut în Sectorul al II-lea al ofensivei bulgaro-germane.

Dacă DI 17 română ar fi avut o conducere competentă și curajoasă, care ar fi organizat-o și coordonat-o în luptă, există toate motivele să credem că Turtucaia ar fi fost foarte greu de cucerit, ținând cont de numărul mic al trupelor bulgaro-germane care o atacau.

„Un sergent necunoscut, care-şi aşezase mitraliera într-un copac, la colţul unei păduri, a oprit singur în loc înaintarea bulgarilor multă vreme. Şi nu s-a lăsat până când artileria duşmană, căutându-l copac cu copac, nu l-a doborât cu mitralieră cu tot.

Trebuie să pomenesc şi de nefericitul căpitan de artilerie Fieraru, care, după ce luptase până la deznădejde, s-a sinucis lângă bateria distrusă… , şi de căpitanul Şendrea, care, rămas singur cu bateria în faţa năvălitorilor, a ţinut multă vreme duşmanii în loc, până ce a căzut rănit. Pentru bravura lui soldaţii îl pomeneau cu dragoste, de câte ori îşi povesteau amintirile în captivitate. 

Încă un fapt: Dintr-o baterie distrusă mai rămăsese un singur tun, c-un tunar. Bulgarii erau aproape, dar el trăgea necontenit. Infanteria noastră fusese risipită. Duşmanii, ocolind o movilă, se iviră dintr-o parte, la câţiva paşi, şi năvăliră asupra lui. Cuprins din toate părţile, el descărcă un foc de revolver în grămadă şi, cu o mână liberă, tot mai avu vreme să sloboadă ultimul şrapnel din ţeava tunului.
George Topârceanu, participant la bătălia de la Turtucaia

Ultima noapte în Turtucaia: haos, disperare, valuri de oameni înghesuiți în port și ordine aberante de la București

Dar insulele de rezistență au fost excepția de la debandada și fuga generală a armatei române la Turtucaia. În Sectorul al III-lea (Est), Divizia de Infanterie 1 bulgară a înaintat fără probleme până la Dunăre. La ora 18.30, înălțimile din Est, care dominau fluviul, erau în mâinile bulgarilor, astfel că Turtucaia era izolată complet.

Până în seara zilei de 5 septembrie 1916, bulgarii capturaseră deja 13 din cele 15 forturi ale românilor, ale căror trupe se retrăseseră pe o ultimă linie de rezistență. Ofițerii germani veniți în inspecție au rămas plăcut surprinși să vadă succesul rapid și ușor al ofensivei.

A doua zi urma ca bulgarii să termine treaba.

În tabăra românilor, noaptea de 5 spre 6 septembrie a fost una a haosului, disperării și panicii. Se pierduseră linia de apărare și toată artileria, iar aproape toate unitățile rămăseseră cu jumătate din efective.

Nimeni nu mai asculta de nimeni. Valuri de soldați și de ofițeri fugiseră de-a valma pe malul Dunării, sperând că vor fi luați și trecuți pe malul românesc.

Delirul conducătorilor de la București a continuat și în aceste momente. De la Marele Cartier General au venit mai departe directive să se reziste până la ultimul om.

Din eroare în eroare. În loc să evacueze cât de mulți soldați era posibil, comandamentul român a mai trimis peste Dunăre încă 13 batalioane care au îngroșat în final numărul pierderilor

Turtucaia în 1916

Ignorând complet situația militară fără speranță a Turtucaiei, comandamentul central n-a trimis toate ambarcațiunile posibile, ca să evacueze cât mai mulți soldați, ci a făcut exact operațiunea inversă. A început, din seara zilei de 5 septembrie, să pompeze întăriri în orașul asediat. Nu mai puțin de 13 batalioane din Divizia 15 fuseseră aduse la Turtucaia de pe malul românesc al fluviului. Ofițerii acestor batalioane și-au abandonat soldații, care în final au ajuns tot în oraș, în loc să meargă să întărească linia frontului.

Batalioane de poliție, compuse din bărbați trecuți de prima tinerețe, prost îmbrăcați și înarmați, fuseseră azvârlite dinspre Oltenița peste Dunăre, în Turtucaia, ca să mărească dezordinea și confuzia. Trupele ajunse de la București nu mai puteau răsturna în niciun fel soarta luptei și, în final, n-au făcut decât să îngroașe și mai mult rândurile prizonierilor pe care bulgarii urmau să-i ia.

Azvârlite haotic, în pripă, întăririle au ajuns în Turtucaia fără forțele de sprijin și au fost introduse în luptă de comandamentul diviziei la nimereală, fără ordine precise și fără să li se fixeze obiective.

Această problemă, a soldaților trimiși de comandanții lor să lupte la întâmplare, avea să fie o plagă a întregii armate române în toamna lui 1916. Trupele care “rătăceau de colo-colo, fără a părea că urmează niște ordine sau un plan” (caracterizarea lui Erwin Rommel) au fost remarcate adesea de soldații germani și austrieci în luptele care au urmat în Carpați și Muntenia, în lunile următoare.

În timp ce, în tabăra românilor, haosul era total, în tabăra bulgară Kiselov le trimitea trupelor, în seara zilei de 5 septembrie, un mesaj în care le cerea să atace a doua zi în zori, “pentru a-l zdrobi pe dușman și a-l arunca în Dunăre”.

Ultimul asalt și sfârșitul Diviziei 17 de Infanterie

Asaltul a început pe 6 septembrie, la ora 4.30, cu un nimicitor foc de artilerie. Infanteria bulgară, cu baionetele la arme, a pornit la asalt la ora 6.00.

Generalul Teodorescu, comandantul diviziei române, a ordonat contraatacul, chemându-și oamenii să reziste “cu orice preț până la sosirea ajutoarelor”. Era oricum o minciună, ajutoarele nu aveau de unde să vină.

Contraatacul românilor a eșuat, iar din acel moment rezistența s-a prăbușit complet. Bulgarii au pătruns în periferia orașului, în timp ce soldații români, panicați, fugeau spre centrul Turtucaiei.

Scene de necrezut puteau fi întâlnite la tot pasul. Un locotenent a găsit un grup de soldați români ascunși într-o tranșee. Din când în când, aceștia trăgeau în aer cu puștile. Întrebați ce fac acolo, soldații au răspuns: “Eh, tragem ca să-i speriem, trăsni-i-ar Dumnezeu!”.

Fumul de la pădurile incendiate era dus de vânt tot spre Turtucaia, sporind dificultățile.

La ora 11.00, Teodorescu transmitea la Marele Cartier General de la București: “Situația este disperată. Nicio speranță de ajutor din partea Diviziei 9 (Silistra). Solicit ordine”.

De la București a venit răspunsul să nu se capituleze și “în niciun caz, statul major al cetății nu trebuie să cadă prizonier”.
Așa că, la ora 13.40, după ce provocase un dezastru nemaipomenit, generalul Teodorescu a venit în port cu automobilul, s-a urcat pe monitorul Lahovary și a trecut de partea cealaltă a fluviului, abandonându-și armata.

Singurul ofițer superior român rămas în oraș a capitulat la ora 16.30: “Predau fără condiții toți ofițerii, soldații și muniția mea”. Toate celelalte cadre de conducere fugiseră peste Dunăre, abandonându-și trupele

Istoricul american Glenn E. Torrey descrie finalul acestei cumplite tragedii provocate de incompetența guvernului și a comandamentului armatei române: “Ultimele ore ale zilei de 6 septembrie de la Turtucaia au fost pline de haos și tragedie. Buimăciți, fără o conducere competentă, terorizați de perspectiva căderii în mâinile bulgarilor, majoritatea soldaților români erau stăpâniți de un singur gând: să scape. Cei care au încercat să meargă pe lângă fluviu spre Silistra au fost împinși înapoi de artileria inamică și atacați de comitagiii bulgari și de localnici.

Soldați români căzuți în luptă la Turtucaia

Majoritatea au pornit-o în amonte, spre docuri, căutând o barcă cu care să fugă. Atât de aprigă a fost lupta dintre cei care voiau să se suie în puținele ambarcațiuni disponibile, încât multe s-au încărcat prea tare și s-au scufundat, ocupanții lor înecându-se.

Unii soldați s-au aruncat în apă și au încercat să înoate, agățându-se de bucăți de lemn pentru a pluti. Foarte puțini au reușit să învingă cei 800 de metri de apă repede curgătoare și să ajungă la celălalt mal.

Când soldații bulgari au pătruns în oraș, românii au început să strige din toate părțile «ne predăm!» și «depunem armele!». Pretutindeni fluturau bucăți de pânză albă“.

La ora 16.30, colonelul Nicolae Mărășescu, singurul ofițer superior român rămas în Turtucaia, i-a transmis lui Kiselov un bilet scris în germană: “Predau fără condiții toți ofițerii, soldații și muniția mea”.

Doar 3.500 de români au reușit să scape din această capcană. Aproape 30 de batalioane de infanterie, cu peste 480 de ofițeri și peste 28.000 de soldați, au luat calea prizonieratului. Bulgarii i-au tratat oribil, condițiile de captivitate fiind asemănătoare cu cele din lagărele de concentrare. Mulți dintre acești oameni pentru care războiul durase 3 zile au murit în prizonierat, de foame, boli și rănile provocate de paznicii bulgari.

Prada armatelor germano-bulgare a fost foarte bogată: peste 100 de tunuri, 62 de mitraliere și 6.000 de cai.

Dintre români au pierit 7.000 de soldați.
Bulgarii și germanii au pierdut circa 200 de ofițeri și 7.700 de soldați morți, răniți și dispăruți – circa 25% din totalul efectivelor.

Comandantul Armatei a III-a și ai generalii de la cârma DI 17 și 9 au fost demiși imediat. Dar marii vinovați au rămas în posturi

Mihail Aslan, comandantul Armatei a III-a în august 1916, și-a petrecut la Capșa și la Jockey Club din București zilele de dinaintea începerii operațiunilor pe frontul dobrogean. Plin de decorații obținute pe vreme de pace, Aslan a avut nevoie de o săptămână de război pentru a fi destituit pentru incompetență. Dar a cazut în picioare, rămânând în linia a doua, pe loc călduț, în administrație

Tipic pentru România de atunci și de acum, dezastrul n-a fost decontat de cei cu adevărat responsabili.

Măgăreața a căzut pe generalii Teodorescu și Basarabescu – comandanții DI 17, de la Turtucaia, și, respectiv, DI 9, de la Silistra –, precum și pe generalul Aslan, comandantul Armatei a III-a.

Toți trei au fost demiși în următoarele 48 de ore.

Aceștia fuseseră, într-adevăr, incompetenți, lași și superficiali, dar marea răspundere o purtau Ionel Brătianu – șeful guvernului liberal –, colaboratorii săi apropiați, generalul Dumitru Iliescu – care conducea de facto Marele Cartier General – și ceilalți generali cu putere de decizie din fruntea armatei.

Cele trei erori majore ale Marelui Cartier General român în startul campaniei din Dobrogea

Pe scurt, erorile principale fuseseră:

a) amplasarea defectuoasă a celor 3 divizii române,

b) strategia defensivă rigidă,

c) ordinele nerealiste ale Marelui Cartier General.

a) Între Turtucaia (DI 17) și Silistra (DI 9) erau 60 de kilometri, iar între Silistra (DI 9) și Bazargic (DI 19) erau alți 80 de kilometri. Astfel risipite, cele trei 3 divizii n-aveau nicio șansă să poată interveni una în sprijinul celeilalte, permițându-le bulgarilor să le atace pe rând și să le nimicească (lucru care s-a și petrecut, Von Mackensen era prea experimentat ca să irosească un asemenea cadou).

b) Comandanții acestor 3 divizii primiseră, în plus, ordinul clar de la MCG să rămână în expectativă primele 10 zile, începând cu 27 august,  urmând a trece la o ofensivă limitată abia ulterior, dacă era cazul. Ordinul era, evident, unul nebunesc, pentru că așa s-a cedat inițiativa inamicului, dându-i-se răgazul să-și adune forțele și să lovească primul (ofensiva bulgaro-germană a început pe 2 septembrie la Turtucaia).

Trupele bulgaro-germano-turce n-au așteptat invitații și au folosit acest răgaz pus inexplicabil la dispoziție de români pentru a concentra trupele necesare și pentru a ataca.

c) În sfârșit, MCG a agravat situația prin ordinele nerealiste date în momentul în care bulgarii s-au pus în mișcare. DI 9, de la Silistra, n-a primit ordinul clar de a sparge încercuirea Turtucaiei. Directiva de a rezista până la capăt dată DI 17, de la Turtucaia, și subestimarea gravă a forței ofensive a trupelor germano-bulgare (Brătianu susținea că e vorba de o singură brigadă, când acolo erau două divizii și jumătate) au fost, de asemenea, fatale.

Niciunul din cei cu adevărat responsabili n-a plătit cu funcția. Toți au rămas în posturile lor, pentru a provoca dezastre mai departe.

Victoria de la Turtucaia l-a scos din depresie pe Kaiserul Wilhelm al II-lea. Germanii au tras concluzia că se speriaseră degeaba

Bătălia de la Turtucaia a avut consecințe majore în ambele tabere.

Puterile Centrale au primit o nesperată și masivă injecție cu optimism. Moralul soldaților bulgari a ajuns după Turtucaia la cote maxime, victoria insuflându-le o mare încredere în forțele proprii.

Împăratul german Wilhelm al II-lea, care căzuse într-o depresie la sfârșitul lui august, când a aflat că România a intrat în război, și-a revenit, dând o petrecere cu șampanie în cinstea reprezentantului Bulgariei la curtea sa.

Comandanții austrieci și germani au răsuflat ușurați. Într-o rară efuziune euforică, generalul german Hans von Seeckt (ulterior venit pe frontul transilvan) avea să strige “trăiască feldmareșalul!” (Mackensen).

La Sofia, lumea își manifesta bucuria pe străzi. Premierul Radoslavov intenționa să-i umilească pe diplomații români obligându-i să asiste la un marș prin fața ambasadei noastre al ofițerilor români capturați la Turtucaia. Bulgarul a renunțat la idee abia după cererea ambasadorului austriac.

Mult mai importante erau concluziile trase de comandanții armatelor inamice. Nemții și austro-ungarii plănuiseră ca, prin atacul diversionist în Dobrogea, să pună pe hold avansul românilor în Transilvania.
Nimeni nu sperase însă că planul va izbuti atât de repede, în doar câteva zile, și atât de bine.

După primele bătălii, ofițerii Puterilor Centrale au remarcat că armata română este foarte slabă, are o conducere “foarte nesigură” și că trupele, fără experiență, vor fi spulberate cu artileria și mitralierele. Mackensen a căpătat convingerea că forțele sale, mult inferioare numeric, vor reuși să înfrângă trupele româno-ruse din Dobrogea.

Așa avea să se și întâmple.

Brătianu a plâns în ședința de guvern, cei care susținuseră intrarea în război cereau acum, după nici două săptămâni, pacea separată

Premierul liberal Ionel Brătianu, unul dintre marii vinovați pentru hoția și incompetența din armata română, cea mai subfinanțată din Europa

Dar înfrângerea de la Turtucaia a avut cel mai mare impact în România, la București. Se poate spune că acest prim eșec a marcat decisiv și dramatic întreaga campanie din 1916.

Pentru români, ce s-a întâmplat la Turtucaia a reprezentat un șoc nemaipomenit. În acest moment a ieșit în evidență labilitatea psihică a conducătorilor țării. “Vechii susținători ai intervenției plângeau ca niște copii”, notează Glenn E. Torres.

În mod incredibil, apăruseră deja – la nici două săptămâni după intrarea în război! – numeroși politicieni care avansau ideea unei păci separate.

Premierul Brătianu, cel care purta în mare măsură vina pentru lipsa de pregătire și de echipare a armatei, era acum deznădăjduit. Comportamentul liderului liberal a fost absolut lamentabil. A plâns în plină ședință de guvern și s-a aruncat cu reproșurile asupra aliaților din Antanta.

La Capșa se striga “Brătianu e un criminal!”, iar cei care afirmau asta nu erau departe de adevăr.

Înfrângerea din Sud a dus la o altă gafă catastrofală. Conducătorii armatei au oprit ofensiva din Nord

În rândurile populației, șocul a fost la fel de mare. La fel ca și conducătorii lor, românii de rând au sărit instantaneu dintr-o extremă într-alta. După ce înaintarea facilă a primelor zile, în Transilvania, născuse sentimentul că războiul va fi câștigat ușor, dezastrul de la Turtucaia a provocat panică și deznădejde. Unii bogătași au început imediat să fugă spre Moldova și chiar în Rusia!

Toată lumea se temea acum că bulgarii vor trece Dunărea și vor ocupa Bucureștiul. În ciuda asigurărilor pe care le primeau de la MCG că acest lucru nu e posibil cât timp mai există forțe româno-ruse în Dobrogea, nici membrii Guvernului, nici măcar regele Ferdinand nu mai credeau că bulgarii nu sunt în stare de asta.

Dar cel mai grav efect al căderii Turtucaiei a fost decizia comandamentului militar și politic, luată sub imperiul emoției și al fricii, de a schimba radical planurile stabilite înaintea războiului.

Ofensiva din Transilvania a fost oprită imediat, înainte să-și atingă scopul (scurtarea frontului, stabilirea unui prim aliniament defensiv puternic pe râul Mureș, depășirea munților Carpați astfel încât cele trei armate române – de Nord, a II-a și I – să formeze un front continuu și comun).

O mare parte a forțelor a fost trimisă în Sud, pentru a încerca să-i înfrângă pe bulgari.

Dezastrul de la Turtucaia, decisiv pentru evoluția ulterioară a războiului

Înfrângerea de la Turtucaia a atras după sine, ca un bulgăre de zăpadă, alte eșecuri în lanț pe frontul din Dobrogea. Trupele române au acționat disparat și haotic, fiind respinse de armatele bulgaro-turco-germane inferioare numeric, dar mai bine conduse

Până la urmă, nu înfrângerea de la Turtucaia în sine a fost decisivă, pentru că deși pierderile au fost foarte grele, armata română rămânea perfect operațională în continuare.

În schimb, erorile de conducere generate de acest eșec – da. Ideea de “a schimba caii de la căruță în mijlocul râului” (Glenn A. Torres) a fost fatală, până la urmă. S-au pierdut săptămâni bune total inutil, pentru că trecerea Dunării în spatele bulgarilor, plănuită de generalul Averescu, a scos din luptă săptămâni în șir cele mai bune divizii, a fost prost pregătită și a eșuat.

În acest timp, Germania și Austro-Ungaria au adus în Transilvania forțe substanțiale care au atacat trupele române subțiate și rămase în poziții vulnerabile.
Un sfert din diviziile române și-au petrecut săptămânile cruciale ale lunii septembrie în trenuri, făcând naveta între Carpați și Dunăre. Luate din Transilvania ca să-i înfrunte în Sud pe bulgari, au fost descărcate și, apoi, încărcate aproape imediat la loc în trenuri, fără să tragă un glonț, ca să fie duse înapoi, în Transilvania.

Când au revenit pe frontul Carpaților, situația era deja critică, iar inamicul ajunsese la graniță.

România irosise inconștient, din prostie și frică, momentul-cheie în care ar fi putut să scrie altfel soarta războiului.

Aceasta a fost moștenirea reală a dezastrului de la Turtucaia.

CITIȚI ȘI:

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Istoria României

100 de ani de propagandă ascund poporului nostru faptul că România a pierdut, de fapt, Primul Război Mondial. Acesta este unul dintre cazurile în...

Miturile celui de-Al Doilea Război Mondial

„La 12 iulie 1943, Corpul Panzer SS a ajuns într-un marş greoi la gara Prohorovka, la 34 km dincolo de punctul iniţial de atac....

Istoria lumii

Marea epidemie de ciumă care a răvășit Rusia între 1770 și 1772, pornită de la Focșani și răspândită în tot Estul Europei, arată că,...

Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate