Povestea evenimentelor care au însoțit „Mica Unire“ de la 5-24 ianuarie 1859 întârzie să ajungă la români așa cum s-a petrecut în realitate. Departe de imaginea șablonardă impusă în istoriografia României, acest eveniment de o importanţă crucială în istoria României însumează fapte eroice şi gesturi măreţe, dar şi adevăruri prozaice, dedesubturi neplăcute, acte fără glorie, jocuri duble, interese personale, conspiraţii şi sabotaje venite din interior și din exterior. Rusia și Austria au făcut eforturi mari și au investit bani în încercarea de a bloca unirea principatelor Moldovei și Țării Românești. În special rușii au finanțat direct agentura din Moldova, angajând mercenari ca să le susțină marioneta, pe prințul Sturdza, și au fost gata să pornească un puci armat. Acesta a fost, de fapt, motivul pentru care unioniștii s-au orientat către necunoscutul colonel Alexandru Ioan Cuza, comandantul armatei moldovene, atunci când au ales, în ultima clipă, candidatul la domnie.
„Partida unioniştilor“ n-a cuprins idealişti naivi, ci oameni pragmatici, care pentru a săvârşi acest act epocal au recurs la toate metodele, inclusiv lucruri ilegale, pentru a contrabalansa imensul pericol reprezentat de forţele ostile de pe plan intern aliate cu cele trei imperii din vecinătate: Rusia, Turcia şi Austria.
„Hai sictir, farsorule!“ Aşa i-a răspuns Alexandru Ioan Cuza lui Costache Negruzzi în seara zilei de 3 ianuarie 1859, atunci când acesta din urmă a dat buzna în sala unde comandantul armatei moldovene juca biliard, pentru a-l înştiinţa că va fi ales domnitor al celor două principate române.
Se prea poate ca această exclamație să fie o înfloritură ulterioară a participanților, dar replica lui Cuza ilustrează modul pripit şi aproape disperat în care partida unionistă a acţionat în ianuarie 1859, reuşind să realizeze unirea Moldovei cu Ţara Românească efectiv pe muchie de cuţit, într-o cursă contracronometru care căuta să evite lovitura de stat violentă pusă la cale de ruși și turci.
„Aştept de la împărăţia Rosiei resplătirea slujbei ci-am făcut dizvălind un complot asupra vieţii împăratului“
William Sollioms, spion al Rusiei
Prințul Grigore Sturdza pregătise o lovitură de stat violentă cu sprijinul rușilor. Unii lideri unioniști au fost duplicitari până în ultima clipă
Momentul-cheie al evenimentelor din 1859 s-a derulat cu foarte puțin timp înainte de 5 ianuarie 1859, când partida unionistă, recurgând la propulsarea disperată pe tronul Moldovei a colonelului Cuza, comandantul armatei, a dejucat în ultima clipă o lovitură de stat plănuită de prinţul Grigore Sturdza şi de puternice forţe externe.
Aşa cum avea să se dovedească ulterior, Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor Mihail Sturdza, sprijinit financiar de bancherii evrei Şmul Rabinovici şi Leiba Kan, dar şi de Rusia, a fost aproape de a reuşi o lovitură de stat.
Spre sfârşitul deceniului şase al secolului al XIX-lea, slăbirea temporară a puterii Imperiului Ţarist după înfrângerea suferită în războiul Crimeei (1853-1856) contra Turciei, Franţei şi Angliei a creat şansa unică și nesperată a unirii ţărilor române. Constrânsă de statutul de învinsă, Rusia n-a putut interveni direct şi brutal, cum făcea de obicei, dar nici n-a acceptat ideea de a scăpa Principatele din mână, aşa că a acționat subversiv, punându-și în mișcare rețeaua de influență și agenții. Interesele Rusiei au găsit aliaţi puternici în Moldova în tabăra bogatei familii Sturdza, unde „beizade Grigore“ era obsedat de ideea urcării pe tron.
Istoria reală a Micii Uniri este nuanțată. E clar că personalităţi ale celor două ţări româneşti, patrioţi şi intelectuali educaţi în Occident, în majoritate afiliaţi la masoneria franceză, au gândit, plănuit şi, până la urmă, înfăptuit proiectul Unirii. În acelaşi timp, există însă suficiente dovezi că unii dintre ei au jucat la două capete, ţinând legătura cu tabăra lui Sturdza şi a ruşilor până-n ultima clipă. Alţii au oscilat între o unire paşnică şi una pe calea armelor. Foarte mulţi n-au avut viziunea marii realizări posibile, preferând să tragă sforile sperând că vor fi aleşi ei înşişi sau rude de-ale lor.
Comandantul mercenarilor, Nieczuka Wierzbicki, urma să intervină militar cu cei 1.200 de oameni ai săi dacă Sturdza nu reușea să-i corupă pe alegători
Povestea noastră începe pe frontul Crimeei, acolo unde Grigore Sturdza, ofiţer al armatei otomane, îl cunoaşte pe contele Nieczuka Wierzbicki, mercenar polonez aflat în slujba turcilor, cunoscut sub numele de Murad Bei. După sfârşitul războiului, Wierzbicki e contactat de bancherul evreu Şmul Rabinovici, care îl plăteşte ca să-l sprijine pe Sturdza în planul acestuia de a urca pe tronul principatului învecinat cu Imperiul Rus. Polonezul vine în Moldova şi se transformă în mâna dreaptă a prinţului. Recrutează o armată de mercenari polonezi, ca și el, pe care-i înarmează şi-i plasează în puncte strategice din ţară.
Planul e simplu: dacă Sturdza nu reuşeşte să se aleagă domn pe cale paşnică, prin coruperea deputaţilor, intervine contingentul polonez, care-l impune cu forţa. Apoi, strategia prevede concentrarea către Focşani a trupelor, trecerea graniţei şi marşul spre Bucureşti. Sturdza aduce în Iaşi, în preajma datei de 5 ianuarie 1859, 450 de mercenari polonezi. Conform istoricului Gheorghe Duzinchevici („Beizade Grigore Sturdza şi polonii“), numărul lor în toată Moldova ajunge la 1.200.
„Me-au spus bărbată-mio că care să va găsi ca să împuşti pe boierii Epureanu, Kogălniceanul şi Panul, capătă 1.000 galbini şi cea dintâi slujbă.“
Marghioala Grochowscki, soţia unuia dintre mercenarii polonezi
„Vei ave şi d-ta o bucată de pâine“
Conspiratorii sunt siguri de victorie, mai ales că unii dintre liderii unionişti, printre care Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu şi Manolache Epureanu, fac joc dublu, asigurându-l pe Sturdza de susținerea lor. Atât de sigură pare înscăunarea prinţului, încât britanicul William Sollioms, agent francmason plătit de Rusia, îi scrie în decembrie 1858 polonezului Tokarski, de asemenea participant la complot: „Grigori Sturdza s-au ales Domn, prin urmare fii sigur că vei ave şi d-ta o bucată de pâine“.
Practic, complotiștii își împart deja și dregătoriile în stat. Toţi cei implicaţi primesc promisiunea că vor fi răsplătiţi regeşte cu bani şi funcţii. Acelaşi Sollioms, care ţine legătura cu comandantul polonez Wierzbicki, spune că acesta face lobby pentru Sturdza: „Prin agiutoriul prinţului, el are a face cu noblesa, aceasta poţi înţălege, de aceia am încă bună nădejde“.
Tratativele agentului Rusiei cu partida unionistă eşuează însă. Tot Sollioms devine disperat într-o altă scrisoare: „Dar nu vreu să mor în Moldova, ci să fug din ţara aceasta şi pe gios de ar fi, fiindcă văd că aristocraţii de acolo erau să mă piardă şi văzând că îi încurcă treaba aciasta, vreu să-mi scăp viaţa“.
Lucrurile sunt lămurite de istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de stat în România“: „Putem trage concluzia că intervenţia unei grupări masonice în favoarea lui Sturdza a eşuat, în faţa unei alte grupări care a reuşit să reunească unionişti şi moderaţi în votul de la 5 ianuarie. Subliniez aici că în această perioadă funcţionau mai multe loji francmasonice şi asociaţii secrete de sorginte masonică şi că între ele existau rivalităţi, determinate şi de obedienţa pe care o acceptau şi de influenţa politică pe care o primeau de la o Mare Putere sau alta“.
Implicarea totală a Rusiei în puci și contralovitura unioniștilor. „Pisoschi aruncase ca o bombă în mijlocul lor numele lui Alexandru Cuza, care fu îndată primit de toţi care erau de faţă“
În joc apare acum deschis şi Rusia învinsă învinsă cu doar câțiva ani înainte, în Războiul Crimeei. Sollioms e plătit de Ministerul de Externe al Rusiei, prin consulul său la Iaşi, cu 100 de galbeni pentru treaba pe care o face în Moldova. Din scrisorile sale capturate de anchetatori, dar şi din declaraţiile date ulterior, britanicul Sollioms se dovedeşte un spion important şi cu vechime. El scrie, pe 11 decembrie 1858, că „Murad bei (n.r. – polonezul Wierzbicki) au venit şi el la Eşi (n.r. – Iaşi) cu Şmulic (n.r. – Şmul Rabinovici)“.
Pe 19 ianuarie, la interogatoriu, englezul susţine că „aştept de la împărăţia Rosiei resplătirea slujbei ci-am făcut dizvălind un complot asupra vieţii împăratului“.
Cert e că membrii partidei unioniste află cumva de pericolul grozav care-i pândeşte şi, după o dezbatere-maraton în seara de 3 ianuarie, hotărăsc să-l propulseze pe Cuza, comandantul armatei, ca domn. Şedinţa decisivă, cu caracter aproape conspirativ, are loc în casa unuia dintre deputaţi. Deşi e invitat, Cuza nu se duce la acea întrunire decisivă şi pleacă la teatru.
Soţia viitorului domnitor, Elena, află toată povestea de la fratele său, Theodor Rosetti, care năvăleşte în casa lui Cuza la miezul nopţii: „Atunci, Theodor Rosetti povesti surorei sale despre toate câte se petrecuse în casa lui Costache Rolla, cum se certase pentru numirea unui candidat, cum din pricina neînţelegerilor dintre ei, Mihail Kogălniceanu părăsise supărat adunarea, cum Lascăr Rosetti se opintise să nu-l lase să plece până nu se vor fi hotărât cu totul şi cum Pisoschi aruncase ca o bombă în mijlocul lor numele lui Alexandru Cuza, care fu îndată primit de toţi care erau de faţă“ („Doamna Elena Cuza“, Lucia Borş).
Pisoschi aleargă, alături de alți câțiva unioniști, şi-l aduce pe colonelul Cuza în faţa adunării. Ofițerul, care trebuie subliniat că nu făcea parte din masonerie, e pus să jure că va abdica dacă proiectul Unirii eşuează.
Ideea unioniștilor este de a-și asigura, în acest fel, fidelitatea armatei al cărei comandant este chiar Cuza. În fața pericolului reprezentat de mercenarii polonezi, aceasta pare singura soluție.
„Nu se ştie decât de atacarea Iaşilor şi de hotărârea complotiştilor de a ucide pe Domn şi pe deputaţi“
Alecu von Onciul, în declaraţia dată după ce a dezvăluit complotul
Imperiul Rusiei contraatacă: „Nu se ştie decât de atacarea Iaşilor şi de hotărârea complotiştilor de a ucide pe Domn şi pe deputaţi“
Pe 5 ianuarie, în sala unde urmează să aibă loc votul oficial, Sturdza infiltrează agenţi polonezi cu scopul de a bloca eventualele proteste, dacă va fi ales el. Numai că autorităţile îi resping candidatura, iar Cuza, pus în gardă, aduce trupe în jurul clădirii. Planul lui Sturdza eşuează. În Iași plutește o tensiune aproape insuportabilă. Se aşteaptă cu înfrigurare răspunsul puterilor străine (încuviinţarea Franţei devine nepreţuită).
Între timp, mercenarii lui Sturdza scapă de sub control. Comandanţii polonezi se reunesc furioşi pe 5 ianuarie, la hanul Baba-Rada, şi decid asasinarea liderilor unionişti, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, considerat, foarte probabil, trădător.
Sturdza stabileşte data de 13 ianuarie pentru lovitura de stat. Are loc însă o trădare, Alecu von Onciul şi Iacob Antosz îi dezvăluie totul lui Cuza pe 10 ianuarie şi complotul e lichidat în ultima clipă. Apoi apar mărturiile. „Me-au spus bărbată-mio că care să va găsi ca să împuşti pe boierii Epureanu, Kogălniceanul şi Panul, capătă 1.000 galbini şi cea dintâi slujbă“, declară Marghioala Grochowscki, soţia unuia dintre mercenarii polonezi.
Alecu von Onciul scrie că „nu se ştie decât de atacarea Iaşilor şi de hotărârea complotiştilor de a ucide pe Domn şi pe deputaţi“.
E arestat apoi însuşi șeful brațului armat al complotiștilor, ofițerul polonez Wierzbicki. Pe 16 aprilie e întrebat pe cine cunoaşte la Bucureşti, iar polonezul îi indică pe Ion şi Alexandru Ghica şi pe Constantin Cantacuzino. Acesta adaugă că „eram în corespondenţă cu o soţietate slavă“ care „se află în toate locurile“ şi „are ca scop unirea tuturor slavilor“. Totul devine clar, firele duc la Sankt Petersburg.
Kogălniceanu a jucat „la două capete“
Că mulți lideri moldoveni, inclusiv preoțimea, au făcut joc dublu confirmă şi Constantin Hurmuzachi, în acel moment magistrat în Moldova: „Au n-aţi auzit şi voi că apostolii Unirei, clerici şi laici, aceiaşi bărbaţi care în anul trecut au lucrat cu atâta căldură, curaj şi patriotism, pentru această sfântă şi mare cauză, au venit la mine, la mine, domnilor!, să-mi rostească cea mai vie a lor bucurie şi mulţămire pentru că m-am declarat pentru candidatura prinţului Grigorie Sturdza? Şi dumneavoastră aveţi convicţia că beizade Grigorie merită preferinţa în toate privinţele. Avem marturi foarte respectabili şi demni de credinţă, care sunt gata de a spune domnului Kogălniceanu în faţă că şi dumnealui a mărturisit acest mare adevăr“.
Cuza îl cunoscuse şi el pe polonezul Wierzbiki şi, apoi, a intervenit pentru ca Grigore Sturdza să fie eliberat.
Raportul consulului britanic: ambasadorul rus la Constantinopole era implicat în lovitura de stat. În Moldova acționau un ofițer și un preot rus care „au făcut tot ce le-a stat în putere să incite poporul”
Prin concizia stilului şi credibilitatea sursei, raportul secret întocmit de consulul englez la Iaşi, Henry A. Churchill, lămureşte multe lucruri: „Acest evreu (n.r. – Şmul Rabinovici), care, între ceilalţi, a fost arestat ca implicat în conspiraţia despre care este vorba, mărturiseşte că fusese prezent la o conversaţie care a avut loc între Murad Bei (n.r. – Wierzbicki) şi ambasadorul rus la Constantinopole, unde s-a făcut aluzie la planul prezentului complot. Murad bei, venind din Principate, a primit scrisori din partea ambasadorului, recomandându-l cu insistenţă domnului Popov (n.r. – consulul rus la Iaşi) pentru a-l sprijini“.
Raportul consulului Churchill cuprinde nume, sume, locuri, fapte: „Acelaşi evreu adaugă că Murad Bei a cheltuit 3.000 de ducaţi pentru cumpărarea de arme şi muniţii, că planul era de a declara Unirea la Focşani şi de a-l proclama pe Grigore Sturdza principe al celor două provincii, că armele şi muniţia stau în momentul de faţă ascunse într-o pădure. Această informaţie este coroborată cu ceea ce am auzit din diferite surse, că sigiliul lui Grigore Sturdza şi unele comunicări cifrate de la acesta din urmă au fost găsite în posesia lui Murad Bei. În afară de aceasta, Constantin Moruzzi, ofiţer rus care a comandat voluntarii greci de la Sevastopol, şi Pop Costa, un preot rus, au făcut tot ce le-a stat în putere, în ultimele două luni, să incite poporul împotriva celei mai liniştite şi de valoare părţi a societăţii din această provincie“ („Românii la 1859 – Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană, Documente externe“, vol I).
„Constantin Moruzzi, ofiţer rus care a comandat voluntarii greci de la Sevastopol, şi Pop Costa, un preot rus, au făcut tot ce le-a stat în putere, în ultimele două luni, să incite poporul“
Henry A. Churchill, consulul Imperiului Britanic la Iaşi, într-un raport secret către superiori
„E interesul Austrii ca să poată năvăli aice oştirile străine“
Nu numai ruşii au încercat să blocheze Unirea. Imperiul Austriei trimisese agenţi în Principate, pentru a provoca dezordine şi a justifica astfel o intervenţie armată externă şi ruperea Unirii.
Pe 11 mai 1859, la 4 luni după evenimente, Ignatz Ferdinand Kek declara în faţa tribunalului: „Nu ştiu nimică despre complot aice în Moldova, decât când eram în Austriea în partea Ungarii, la târgul Miscolţi, acolo au venit doi emisari, care să nume: Eduard Engelhart şi Andraie Tetin. Ca să viu cu ei în Moldova şi în Valahiea. Că ei au să facă revoluţie şi vor fi plătiţi bine de Austriea. (…) În convorbirea me cu acei doi emisari, Engelhart me-au zis că scopul revoluţiei este interesul Austrii ca să poată năvăli aice oştirile străine, ca să nu să poată alege domn. Iară Tetin me-au adaos că şi Rosiea tot la interesul de a nu să poată alegi domn. Căci interesul ginăral ar fi ca Austriea să poată căpăta Moldova şi Valahiea, fie măcar cu preţul Galiţii, căci între aceste două puteri nu urma vreo revalitate pe care politica o înfăţoşază“ („Beizade Grigore Sturdza şi polonii“, Gheorghe Duzinchevici).
- 20 de lovituri
au primit, drept pedeapsă, conspiratorii care au încercat să dea lovitura de stat în Moldova şi să-i asasineze pe domnitor şi pe deputaţi
Tentativele de rupere a Micii Uniri au continuat și după alegerea lui Cuza. Pe 1 februarie, la București, domnitorul a fost ținta unui atentat cu bombă
Unirea s-a înfăptuit, aşa cum bine se ştie, în 1859 prin alegerea lui Cuza pe 5 ianuarie la Iaşi şi pe 24 ianuarie la Bucureşti. Toţi cei implicaţi în complotul din Moldova, inclusiv polonezii, au fost judecaţi de Curtea Criminală sub acuzaţia de „tentativă de dezordine publică“ şi de „pregătire a unei răscoale“.
Au primit, drept pedeapsă, o bătaie zdravănă (câte 20 de lovituri) şi, pentru că majoritatea erau cetăţeni străini, au fost predaţi reprezentanţilor Franţei şi Austriei, cu interdicţia de a mai intra în România.
Forţele externe care au încercat să împiedice Unirea nu s-au resemnat însă. Pe 1 februarie 1859, la Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza scăpa dintr-un atentat cu bombă. Nu se ştie nici azi cine l-a pus la cale.
„Engelhart me-au zis că scopul revoluţiei este interesul Austrii ca să poată năvăli aice oştirile străine, ca să nu să poată alege domn. Iară Tetin me-au adaos că şi Rosiea tot la interesul de a nu să poată alegi domn. Căci interesul ginăral ar fi ca Austriea să poată căpăta Moldova şi Valahiea, fie măcar cu preţul Galiţii“
Ignatz Ferdinand Kek, martor, în faţa tribunalului din România, despre discuţia cu spionii Austriei
Notă: Mare parte din textul de mai sus l-am publicat în 2013, în cotidianul „Adevărul”. Ulterior, a fost preluat și de publicația „Historia”.
CITIȚI ȘI:
- Prima confruntare armată ruso-americană din ultimii 100 de ani. Bătălia de la Khasham, 7 februarie 2018: noaptea în care forțele SUA au nimicit sute de mercenari Wagner în Siria
- Lovitura de stat de la Iași: încercarea Rusiei și a preoțimii ortodoxe de a rupe Mica Unire. Bătălia din 3 aprilie 1866 s-a încheiat cu sute de morți, iar Mitropolitul pucist a fugit îmbrăcat în haine femeiești. Ion Creangă l-a ascuns într-un poloboc
- Moartea lui Hitler: ultimele zile ale fortăreței Berlin și zbaterile finale din buncăr relatate de comandantul trupelor germane. „Trebuia să fac un efort să nu privesc figura lui Hitler, prăbușit în scaun, ale cărui brațe și picioare se mișcau mereu. Omul era terminat fizic și mental“
- Complotul papistașilor – prima teorie a conspirației din istorie. Cum a speculat un mitoman notoriu prejudecățile oamenilor ca să isterizeze o țară întreagă
- Stenograma discuției Churchill – Stalin, din 9 octombrie 1944: „Cu România nu-mi fac prea multe probleme, aceasta este în foarte mare măsură o chestiune rusească. Să nu folosim expresia «împărțirea de sfere», americanii ar putea fi șocați“
- Chipurile diavolului. “Am păcătuit groaznic și nu știu ce pedeapsă mă așteaptă!” Aurangzeb, mogulul habotnic a cărui cruzime a început cu propria familie și a continuat, în numele Islamului, cu milioane de indieni
- Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: mărturia lui Pacepa. Primul lider comunist al României ar fi fost iradiat de ruși pentru că i-a evacuat pe „consilierii” sovietici din țară. Furia KGB-ului: „Semiceastnîi a făcut spume la gură. Omul de Fier e și mai furios“
- Cum au condus politicienii și generalii România în Primul Război Mondial. „Reprezentanții la vârf ai românilor sunt insuportabili. Indivizi fără caracter. Nu-i unul într-adevăr demn să comande. Guvernul – deplorabil, sentimentul datoriei – o necunoscută“
- Bătălia de la Sibiu: prima înfrângere a României pe frontul din Transilvania. Cum pot duce la pieire niște generali slabi o armată vitează
- Chipurile diavolului: „El e Beria. Himmler al meu”. Geniul malefic din spatele lui Stalin a rafinat teroarea în URSS, a gândit exportul modelului sovietic și a făcut spionajul politică de stat
- Ziua în care BOR și-a trădat poporul. Cum le-a cerut Biserica Ortodoxă românilor să se predea în bătălia de la Mărășești: “Fraților, a venit sfârșitul! Puterile noastre s-au surpat!”
- Cum a ajuns România să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă, deși era cu Puterile Centrale. Premierul Brătianu și delegații Aliaților au venit pe furiș într-o casă, au scris tratatul de mână și au plecat câte unul, pe jos
- 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
- Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
- De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
- Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
- Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
- Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
- Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
- Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
- Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
- Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
- Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
- Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
- 22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
- Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
- Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
- De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea I (1918-1930): cum să stârnești un monstru
- De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea II (1931-1935): furtunoasa ascensiune a „Călugărului războinic“
- De ce a ajuns Hitler la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea a III-a (1935-1937): sfidarea mondială. Cum au asistat Anglia, Franța și SUA la răspândirea războiului pe trei continente
- Drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial (1937-1938): München, „Pacea timpurilor noastre”. Înghițirea Austriei și Cehoslovaciei. De ce o dictatură nu poate fi oprită niciodată cu compromisuri și negocieri
