Connect with us

Hi, what are you looking for?

Colecționarul de Istorie

Istoria lumii

4 greșeli decisive din cauza cărora Germania a pierdut Al Doilea Război Mondial

Adolf Hitler și anturajul său în 1940. Complet incompetent în materie de strategie militară, Fuhrerul nu era receptiv la sugestiile generalilor, care la rândul lor se temeau să-l critice vehement pentru a nu-și pierde posturile. O serie de decizii eronate luate începând cu vara lui 1940 au făcut ca Germania să piardă avantajul uriaș câștigat după înfrângerea Franței. FOTO: IWM.org.uk

Șansele ca Germania să câștige Al Doilea Război Mondial au fost, încă de la început, minuscule. Hitler a aruncat țara în această sângeroasă aventură împotriva sfaturilor primite de la generali, mizând pe slăbiciunea adversarilor și nu pe propria putere. Și totuși, printr-o uimitoare serie de evenimente excepționale, începând din vara lui 1940 și până la mijlocul lui 1942 a existat o fereastră de timp pe care Germania, dacă ar fi speculat-o corect, ar fi putut s-o transforme într-un succes.

După acest moment, șansele de a câștiga războiul au dispărut, dar Berlinul a păstrat încă, o vreme, o speranță (destul de mică) de a obține o remiză. Lucrurile au curs altfel în plan militar și din cauza unor decizii greșite luate la vârful statului, în principal de către Hitler, fără ca acesta să fie însă singurul vinovat. În cele de mai jos am adunat 4 dintre erorile strategice decisive care au dus la înfrângerea Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial.

Într-un articol viitor voi prezenta alte 5 erori strategice grave care, începând din 1943, au răpit Germaniei și șansa de a obține măcar o remiză de natură să-i permită o pace negociată și evitarea distrugerii complete.

NOTĂ. Articolul de față n-are nicio legătură cu politicile criminale duse de statul nazist și nu reprezintă vreo susținere a acestuia, ci abordează strict latura militară a conflictului militar.

Erorile strategice în lanț au pecetluit soarta Germaniei în Al Doilea Război Mondial

Napoleon Bonaparte a exprimat odată foarte bine esența conflictelor militare: „Zeul războiului e întotdeauna de partea marilor batalioane“. În această propoziție stă ascunsă realitatea că, dincolo de comandanții talentați și faptele de arme eroice, victoria este obținută de tabăra care are mai multe rezerve.

Tabăra mai slabă are o singură șansă în astfel de confruntări: să reușească, aplicând o lovitură surprinzătoare, să-și dezechilibreze inamicul și să-l învingă înainte ca acesta să-și mobilizeze resursele. Dacă această șansă este ratată, mai devreme sau mai târziu tabăra cu resurse mai mari va câștiga.

A fost și cazul celor două războaie mondiale, în care uriașul potențial uman și economic al Antantei și, respectiv, ale Aliaților s-au dovedit în final decisive. Conducătorii Germaniei știau prea bine că țara lor nu poate face față unui conflict pe termen lung și pe două fronturi, acesta fiind motivul pentru care au recurs la strategiile cunoscute. De fiecare dată, au fost foarte aproape să reușească, dar în final au eșuat.

În Al Doilea Război Mondial, Germania a fost permanent depășită de inamicii săi la toate capitolele: numeric, economic, industrial, materii prime. Cu toate acestea, victoriile fulgerătoare din Polonia și Franța au adus-o, în vara lui 1940, într-o poziție nesperată – aproape de victorie.

Au urmat însă o serie de decizii strategice greșite care s-au repercutat asupra cursului războiului, iar avantajul a fost pierdut.

Cele 5 erori majore despre care voi vorbi mai jos sunt următoarele:

1. Schimbarea obiectivelor chiar în timpul campaniei aeriene contra Angliei,

2. Decizia de a nu mai ataca Malta după cucerirea Cretei,

3. Declarația de război adresată SUA în decembrie 1941,

4. Neglijarea teatrului de luptă din Africa de Nord în 1941-1942.

1. Schimbarea obiectivelor în timpul Bătăliei pentru Anglia

Harta Bătăliei pentru Anglia. Majoritatea covârșitoare a luptelor s-a dat în sudul insulei, în zona de acoperire a avioanelor Me Bf 109. Decizia lui Hitler de a anula atacurile asupra aerodromurilor și a stațiilor de sector a salvat Marea Britanie tocmai când apărarea acesteia se apropia de colaps

Cărți și filme au reliefat eroismul piloților britanici în vara și toamna lui 1940, în timpul Bătăliei pentru Anglia. Celebra frază a lui Winston Churchill spune totul: „Niciodată în istoria conflictelor umane atât de mulți oameni n-au datorat atât de mult atâtor de puțini“.
Dar sacrificiul piloților britanici ar fi rămas, cel mai probabil, zadarnic dacă Hitler n-ar fi luat – după toate indiciile, la nervi – o decizie eronată, prima din cariera sa de comandant militar.

În vara lui 1940, Germania reușise un lucru incredibil: să câștige fulgerător Bătălia pentru Franța, în pofida faptului că avusese o armată inferioară numeric și tehnologic. Totul se datorase unei strategii surprinzătoare, dar riscante, corelată cu un lanț de greșeli comise de comandamentul franco-britanic.

Momentul favorabil din vara lui 1940: Marea Britanie aștepta înfrigurată, fără arme și fără trupe antrenate, lovitura de grație

Piloți britanici alergând spre avioane în timpul Bătăliei pentru Anglia, în 1940. Până la începutul lui septembrie, când Hitler a schimbat tactica Luftwaffe, piloții britanici au fost supuși unei presiuni infernale, ajungând să doarmă îmbrăcați în așteptarea ordinelor de a intra în luptă

După dezastrul din Franța, britanicii se retrăseseră peste Canalul Mânecii. Își evacuaseră trupele, dar fără armament, care rămăsese pe plaja din Dunkirk. Marea Britanie dusese o politică inconștientă în perioada interbelică, neglijând înzestrarea armatei. Guvernele făcuseră concurs de populism, întrecându-se în tăierea fondurilor. Așa că, în ajunul războiului, britanicii se treziseră că sunt total depășiți și n-au cu ce să se apere. Venirea lui Churchill ca premier a fost providențială, dar ea s-a produs în mai 1940, când Bătălia pentru Franța începuse deja. Lordul Beaverbrook a fost pus să se ocupe de mobilizarea resurselor industriale și trecerea la economia de război – lucru de care acesta s-a achitat strălucit, dar încă mai avea să treacă mult timp până când producția să acopere necesarul.

În acest context, cu o armată profesionistă foarte mică și, în rest, cu gărzi naționale neinstruite și neînarmate, Marea Britanie avea o singură speranță: ca germanii să nu apuce să debarce în insulă.

Totul se juca pe o carte – cea a supremației aeriene. Pentru a putea traversa cele câteva zeci de kilometri de la Calais la Dover, germanii aveau nevoie de controlul aerian, fie și temporar, astfel încât bombardierele lor să îndepărteze flota regală britanică din zonă.

Strategia germană – atragerea avioanelor britanice în sudul insulei și lichidarea lor

Marea Britanie avea pe țărmuri două rânduri de radare, unele urcate pe stâlpi înalți, altele mai jos. Ambele monitorizau spațiul aerian, anunțând din timp când apăreau avioanele germane

Așa s-a ajuns la Bătălia pentru Anglia, o campanie aeriană feroce care a durat, în total, luni în șir.

Hitler a ordonat pregătirea invaziei pe 16 iulie, operațiunea primind numele „Leul de Mare“. Cel mai apropiat locotenent al său, Hermann Goering – as al aerului în Primul Război Mondial –, era la comanda Luftwaffe și l-a asigurat pe Hitler că până la mijlocul lui august cerul va fi curățat de avioanele britanice.

Germania avea o relativă superioritate în privința numărului de aparate de zbor: 800 de Messerschmitt Bf 109, 250 de Messerschmitt 110 (acestea din urmă erau niște bimotoare care s-au dovedit net inferioare avioanelor britanice) – ca avioane de vânătoare; 875 de bombardiere bimotoare și 316 Junkers 87 Stuka (retrase apoi din cauza ineficienței și a vulnerabilității lor).

Marea Britanie dispunea de 675 de avioane de vânătoare, din care 405 erau Hurricane (inferioare față de Messerschmitt Bf 109) și 270 Spitfire (comparabile cu Me Bf 109). Britanicii aveau însă câteva avantaje majore.

În primul rând, luptele urmau să se dea deasupra teritoriului lor, ceea ce făcea posibilă recuperarea piloților care reușeau să se parașuteze după ce avioanele le erau doborâte. Rata pierderilor de aviatori experimentați era, așadar, considerabil mai mică. În schimb, în cazul germanilor aproape fiecare avion doborât însemna și pierderea pilotului care-l conducea – fie ucis, fie capturat după ce ajungea la sol cu parașuta.

În 1940, dintre puterile europene doar URSS avea avioane de luptă cu rază de acțiune de peste 2.000 de kilometri. Aparatele de vânătoare germane și britanice puteau zbura între 650 și 800 de kilometri, ceea ce însemna că Luftwaffe acționa doar în partea de sud a Angliei – un element important în economia luptei. Nemții trebuiau să atragă în luptă aviația britanică acolo, pentru a o elimina, deoarece nu ajungeau la aerodromurile din nordul țării.

Arma secretă a britanicilor – radarul

Stație de sector în care tinere fete mutau în timp real, pe o hartă, locurile unde ajunseseră escadriele germane, conform cu informațiile primite de la stațiile radar

În al doilea rând, elementul-cheie al bătăliei l-a reprezentat o tehnologie nou-descoperită a britanicilor: radarul. În jurul acestuia s-a concentrat întreaga poveste a bătăliei pentru Anglia, de fapt.

Radarul conferea un mare avantaj asupra inamicului: îl depista când se apropia. Germanii știau de radar, dar nu erau pe deplin conștienți de ce era capabil și, în consecință, nu-i acordau importanța cuvenită. Anglia deținea două rânduri de stații radar pe coasta de sud, unul cu receptoare urcate pe turnuri înalte, care depistau avioanele aflate în zbor la mare înălțime încă de la 200 de kilometri depărtare, și un alt rând care se afla la sol și repista avioanele care se apropiau la altitudine joasă.

Acest sistem avertiza din timp comandamentul britanic. RAF (Forțele Aeriene Regale) știa cu precizie unde se află nemții încă din momentul când aceștia decolau de la bazele lor aeriene aflate pe coasta franceză. Escadrilele Luftwaffe erau monitorizate, britanicii știind câte avioane sunt și unde se duc.

Pe 13 august, de Adlertag (Ziua Vulturului), germanii au atacat în forță. Bombardierele au lovit aerodromurile britanice și stațiile radar. Neștiind însă că radarele reprezentau „ochii“ britanicilor, nu s-au concentrat asupra lor în mod special. Pe 13-14 august, avioanele germane au avut 1.500 de decolări, dar rezultatele n-au fost spectaculoase. Britanicii opuneau o opoziție feroce și pierderile Luftwaffe erau mult mai mari decât cele ale RAF.

Luptele au continuat cu ferocitate în zilele și săptămânile următoare. Presiunea a început să se simtă, germanii au lovit puternic patru fabrici de avioane și au avariat cinci aerodromuri.

La începutul lunii septembrie, sistemul defensiv britanic era laun pas de colaps

Structura organizațională a apărării britanice în timpul Bătăliei pentru Anglia, din 1940. Ținta stabilită de Goering pentru Luftwaffe, distrugerea stațiilor de sector, era corectă. În jurul acestora se învârtea tot sistemul defensiv. Hitler a anulat această prioritate la începutul lui septembrie, decizie ce a dus la pierderea bătăliei și a războiului

Pe 15 august, Hermann Goering a comis o primă eroare, hotărând ca forțele sale să nu mai atace stațiile radar. O săptămână mai târziu însă, germanii au aflat un alt secret major al britanicilor – stațiile de sector care centralizau informațiile furnizate de radare și dirijau apoi, prin stațiile radio, avioanele RAF.

Goring a ordonat atacarea cu prioritate a acestor stații. În următoarele două săptămâni, apărarea britanicilor a fost lovită foarte puternic, fiind adusă în pragul colapsului. Luftwaffe a aruncat, între 24 august și 6 septembrie 1940, aproximativ 1.000 de avioane pe zi asupra sudului Marii Britanii. Cinci aerodromuri au fost aproape scoase din folosință, iar șase din cele șapte stații de sector au fost distruse în mare parte.

RAF a înregistrat pierderi foarte mari. Tehnic, acestea erau compensate de producția în creștere de Spitfire, dar acest lucru nu s-a petrecut și la nivelul piloților cu experiență, care nu puteau fi „fabricați“ precum avioanele. În august-septembrie 1940, britanicii au înregistrat 103 piloți uciși și 128 grav răniți – 25% din totalul piloților disponibili. Criza era teribilă, mai ales că survenea peste o problemă cronică deja existentă.

Cu două luni mai devreme, în timpul bătăliei pentru Franța, noul premier Churchill îi scria secretarului de stat al aerului: „Cabinetul a aflat cu neliniște că nu mai aveți destui piloți de vânătoare și că au devenit deja un factor de limitare. Lordul Beaverbrook a reușit o creștere surprinzătoare a aprovizionării și a reparațiilor de avioane și, în același timp, să limpezească confuzia și scandalurile din industria producătoare de avioane. Sper din suflet că veți reuși să faceți la fel de mult pe partea de personal, pentru că ar fi de-a dreptul regretabil să avem aparate care să aștepte la sol piloții care să le folosească“.

Istoricul militar american Bevin Alexander scrie, în „Cum ar fi putut câștiga Hitler Al Doilea Război Mondial“: „După alte câteva săptămâni de pierderi similare (în atacuri asupra aerodromurilor și stațiilor de sector – n. red.), Anglia n-ar mai fi avut o apărare aeriană organizată“.

Pe 19 august, situația devenise deja disperată. Keith Park, vicemareșal al aerului, replica în timpul unei dezbateri privind strategia potrivită pentru escadrilele RAF că discuția este inutilă, din moment ce pierderile de avioane și piloți deveniseră așa mari. În Anglia exista o polemică, dacă e mai bine ca avioanele de vânătoare să-i angajeze pe germani pe măsură ce soseau sau să se strângă în formații mari și atunci să declanșeze atacul. Keith Park a replicat că formațiile mari erau preferabile, „dar momentan nu mai suntem oricum în poziția de a le implementa“.

Eroarea decisivă: Hitler decide schimbarea obiectivului. În locul distrugerii avioanelor, stațiilor radar și aerodromurilor, Luftwaffe e trimisă să terorizeze populația

Formațiuni de avioane Spitfire Supermarine Mark I în timpul Bătăliei pentru Anglia. FOTO: IWM.org.uk

Aici a intervenit întâmplarea care a schimbat cursul bătăliei pentru Anglia și, probabil, al întregului război.

În noaptea de 24 august 1940, un val de bombardiere germane în căutarea unui centru industrial s-a rătăcit și a bombardat centrul Londrei. Britanicii au hotărât un atac de represalii care a avut loc în noaptea imediat următoare, când 8 bombardiere au efectuat un raid asupra Berlinului. Erau primele bombe care cădeau asupra capitalei germane. În nopțile următoare, RAF a lansat și alte raiduri.

Hitler și-a ieșit din minți. În stilul caracteristic, a ținut o cuvântare incendiară în care a promis că va „stârpi“ orașele englezești. Furios, a intervenit peste Goering și peste strategia elaborată de comandanții aviației militare germane, contramandând atacurile asupra stațiilor de sector. Din 7 septembrie, centrul de greutate al campaniei s-a mutat asupra unui obiectiv fără nicio valoare strategică ori militară – orașele Angliei.

Pentru țara atacată, această schimbare a reprezentat deopotrivă o dramă și salvarea mult-așteptată. În lunile care au urmat, mii de locuitori și-au pierdut viața, orașele au fost bombardate sălbatic și distrugerile au fost nemăsurate. În același timp, renunțarea la strategia de succes deja aplicată de germani cu câteva luni în urmă, în Franța, a constituit respiro-ul de care forțele aeriene britanice aveau nevoie cu disperare.

Ca și în alte cazuri, schimbarea strategiei în plină campanie, la ordinul lui Hitler, s-a dovedit dezastruoasă pentru Germania. În prima parte a operațiunii, din 24 august până în 6 septembrie, Luftwaffe repetase rețeta din bătălia pentru Franța, în lunile mai-iunie. Prin atacurile asupra aerodromurilor, stațiilor de sector și fabricilor de avioane, Germania a vizat – corect strategic – eliminarea forțelor aeriene britanice și asigurarea supremației pentru forțele care acționau la sol.

Eșecul de a îngenunchea Marea Britanie înainte de a ataca URSS a echivalat cu pierderea războiului de către Germania

Pilot german capturat în Anglia, după ce avionul i-a fost doborât

Prin noua campanie începută din 7 septembrie, Hitler a urmărit îngenuncherea poporului englez prin bombardamente de teroare. Acum, ca și în atâtea alte situații care vor urma în istorie, se va dovedi că teoria „bombardamentelor strategice“, elaborată în Primul Război Mondial de italianul Giulio Douhet, nu este corectă. Hitler a căutat ca, prin terorizarea locuitorilor, să distrugă moralul acestora și producția de război, silind Marea Britanie să ceară pace.

N-a fost așa. Londra a fost puternic bombardată, zi și noapte, în săptămânile următoare, dar pierderile germanilor erau nesustenabile, în timp ce britanicii și-au reparat în grabă infrastructura militară – aerodromurile și stațiile de sector redevenite operaționale. Și mai important – piloții și avioanele lor au primit un respiro absolut vital.

În curând, Luftwaffe n-a mai fost capabilă să acționeze ziua și atacurile s-au derulat doar noaptea. Timp de 57 de nopți la rând, Germania a continuat apoi să trimită câte 160 de bombardiere asupra Londrei. Și alte orașe au fost lovite crunt – mai ales centrul industrial Coventry. Au murit în această campanie 23.000 de civili, au fost distruse orașe, dar moralul britanicilor a rămas foarte bun, iar producția de armament a crescut, în loc să scadă. În 1940, Marea Britanie a reușit dealtfel să depășească Germania la numărul de avioane fabricate – 9.924 față de 8.070.

Pe 17 septembrie, în fața eșecului evident, Hitler a suspendat pe termen nelimitat Operațiunea „Leul de Mare“, invadarea Marii Britanii. El își întorsese deja privirile către Răsărit, unde un alt inamic înarmat până-n dinți se pregătea de război – Uniunea Sovietică.

Nu e clar dacă Hitler a sesizat atunci sau mai târziu greșeala făcută și nici cât de aproape a fost de victorie în campania aeriană împotriva Marii Britanii. Cert este că decizia luată la începutul lui septembrie 1940 a salvat, foarte probabil, insulele britanice de o invazie iminentă, pentru care armata Majestății Sale nu era pregătită. Prezența britanicilor ca un spin în coastă a fost decisivă în anii următori, permițându-le aliaților să se întoarcă pe continent în 1943.

2. Decizia de a nu mai ataca Malta după cucerirea Cretei

Harta Europei, a Africii de Nord și a Orientului Mijlociu în primăvara lui 1941. Hitler a decis atacarea Insulei Creta, în loc să atace Malta. Cea de-a doua insulă era cu mult mai importantă strategic, deoarece era chiar în drumul convoaielor de aprovizionare germane și italiene din Sicilia către Tunisia. Păstrarea Maltei le-a dat britanicilor posibilitatea să stranguleze până la capăt fluxul de provizii și întăriri al Axei destinat forțelor din Africa

În primăvara lui 1941, pregătirile germanilor pentru Operațiunea Barbarossa au fost perturbate de două evenimente din Balcani. După moartea premierului grec Metaxas, noul șef al guvernului de la Atena a cedat presiunilor lui Churchill și a acceptat ca în țară să debarce un corp expediționar britanic.

În acest timp, la Belgrad avea loc o lovitură de stat a unui grup de ofițeri susținuți de agenții secreți britanici. Guvernul pro-german al Iugoslaviei era răsturnat și înlocuit cu unul favorabil Marii Britanii.

Hitler nu avusese inițial nici intenția, nici interesul să se extindă în Peninsula Balcanică, unde se mulțumea cu niște state neutre sau binevoitoare față de Germania. În noua conjunctură, el nu putea să lanseze uriașa invazii a Uniunii Sovietice având în coastă două state controlate de Marea Britanie.

Așa s-a ajuns la Operațiunea Marița – o parte din trupele germane care se pregăteau de invadarea URSS au fost trimise să zdrobească Iugoslavia și Grecia. Acest lucru s-a întâmplat într-o campanie-fulger, iar la sfârșitul lui aprilie marina regală britanică evacua deja rămășițele corpului expediționar și o parte din trupele grecești care scăpaseră. Germanilor le trebuiseră doar 3 săptămâni ca să ocupe Iugoslavia și Grecia.

Invadarea insulei greșite. În loc să atace Malta, Hitler a ordonat să fie ocupată Creta

Operațiunea Mercur: Hitler și-a angajat trupele de elită ale parașutiștilor în cea mai mare operațiune de desant aerian din Al Doilea Război Mondial, atacarea insulei Creta. Efortul s-a soldat cu pierderi mari și n-a avut nicio importanță strategică

Aici a intervenit o nouă decizie total eronată a lui Hitler. Acesta a hotărât să-și folosească excepționalele trupe de parașutiști pentru a ataca insula greșită. Amiralul Raeder – comandantul flotei germane –, conducerea Înaltului Comandament al Marinei și destui ofițeri din Înaltul Comandament al Wehrmachtului au insistat zadarnic să-i explice că, pentru succesul campaniei din Africa de Sud și eliminarea britanicilor din Mediterana era nevoie de cucerirea Maltei și a Canalului Suez.

Dar Hitler a fost de neclintit și a ordonat invadarea Cretei – un obiectiv cu totul secundar, fără o valoare militară ori strategică deosebită. Aerodromurile și porturile acestei insule puteau fi spulberate de bombardierele germane care se aflau la doar 160 de kilometri distanță fără a mai fi nevoie de lupte terestre.

Cu toate acestea, ordinul de atac a fost dat. Așa s-a născut Operațiunea Mercur. „Cu această decizie, Hitler a pierdut războiul“, scrie istoricul Bevin Alexander („Cum ar fi putut câștiga Hitler Al Doilea Război Mondial“). „Atacul asupra Cretei a garantat două catastrofe pentru Germania: a limitat campania din Mediterana la scopuri periferice sau de fațadă și a întors forța germană împotriva Uniunii Sovietice în timp ce Anglia continua să sfideze, secondată de Statele Unite“.

Concluzii eronate după sângeroasa bătălie pentru Creta

Bătălia pentru Creta a fost foarte sângeroasă și s-a soldat cu pierderi mult mai mari decât s-ar fi așteptat comandamentul german. Această victorie a la Pirus l-a impresionat pe Hitler, care a tras o altă concluzie eronată. Cu aceasta, el a pus definitiv capăt discuțiilor privind o a doua invazie asupra Maltei. Generalul Kurt Student, comandantul forțelor de parașutiști ale Germaniei, avea să declare după război: „Fuhrerul a fost foarte supărat din cauza pierderilor grele suferite de unitățile de parașutiști și a ajuns la concluzia că și-au pierdut valoarea ca element-surpriză. După aceea, mi-a spus adeseori: «Vremea trupelor de parașutiști a apus!»“.

Această insulă era însă nu doar mai importantă decât Creta, dar și mai ușor de cucerit, pentru că avea o garnizoană mică. Ocuparea Maltei ar fi eliminat, practic, amenințarea britanică în centrul Mediteranei, eliberând căile de aprovizionare din Italia către Africa de Nord.

În lipsa acestei acțiuni, forțele italiene și germane aveau să sufere grav, tot restul războiului, din cauza atacurilor lansate dinspre Malta, care au scufundat numeroase nave cu tancuri, trupe și echipamente destinate forțelor care acționau în Libia, Egipt și Tunisia. „Speranța generalului Halder (șeful Marelui Stat Major al Armatei germane) ca prin ocuparea Cretei să obțină o aprovizionare mai ușoară a trupelor din Africa de Nord a rămas ceea ce fusese dintotdeauna, un miraj. Principalul traseu de aprovizionare al Axei a rămas tot cel care trecea pe lângă Malta“, explică Bevin Alexander.

3. Declarația de război adresată SUA în decembrie 1941

11 decembrie 1941: momentul în care Hitler anunță, în Reichstag, că Germania declară război Statelor Unite. A fost una dintre cele mai proaste idei din istoria ideilor proaste

Unul dintre cele mai prostești și inutile gesturi făcute vreodată de Hitler a fost acela de a se grăbi, pe 11 decembrie 1941, să declare război Statelor Unite.

La acea oră, Germania se împotmolise deja în fața Moscovei, iar contraatacul sovieticilor împingea frontul înapoi. Devenise cât se poate de clar că victoria nu mai putea fi obținută printr-o campanie scurtă, „de vară“, cum sperase Fuhrerul.

Situația strategică a Germaniei nu arăta deloc bine. În vest, insulele britanice continuau să reziste sfidătoare. În sud, puținele forțe puse la dispoziția lui Rommel nu erau suficiente pentru a-i scoate pe englezi din Egipt. Algeria și Marocul, lăsate fără garnizoane germane, erau un vast teritoriu vulnerabil (care avea dealtfel să și fie speculat de anglo-americani nici un an mai târziu, aceștia debarcând acolo pentru a elimina Axa definitiv din Africa de Nord).

Statele Unite, intrate în război cu Japonia, n-ar fi intrat direct în războiul contra Germaniei atât de repede. Fără trupele americane, britanicii n-ar fi putut debarca în Algeria, elimina Axa din Africa și nici debarca în Franța

Germania se extinsese prea mult, nu-și trecuse încă economia pe picior de război, iarna rusească înghițea sute de mii dintre cei mai experimentați militari.
În acest context, ultimul lucru care le mai trebuia nemților era atragerea împotriva lor a americanilor. De aceea este cu atât mai de neînțeles mișcarea lui Hitler, luată la patru zile după atacul lansat de japonezi la Pearl Harbour. Mai mult, dictatorul german i-a împins și pe italieni și români să facă același lucru. „A fost o nouă decizie prostească de-a lui Hiter. Atenția și mânia Americii fiind concentrate asupra «atacului mârșav» al japonezilor, președintelui Roosevelt i-ar fi fost greu să convingă Congresul să declare unilateral război Germaniei“, explică Bevin Alexander.

Fără atragerea Statelor Unite în război direct, Germania ar fi câștigat un timp foarte prețios. Churchill și Roosevelt n-ar fi putut conveni asupra strategiei „întâi Germania“, prin care stabileau că prioritară este scoaterea din luptă a acestei țări – considerată de departe mult mai puternică decât Japonia.

Toată istoria pe care o știm acum ar fi arătat altfel. Chiar dacă americanii ar fi aprovizionat-o din belșug cu armament, Marea Britanie n-ar fi fost capabilă să debarce singură în Algeria, în noiembrie 1942, și n-ar fi reușit să-i scoată pe nemți și italieni din Africa de Nord.

Istoricul american Bill Fawcett, autorul antologiei „100 de greșeli care au schimbat lumea“, e de părere: „Fără Hitler, care s-o facă în locul său, Roosevelt ar fi trebuit, probabil, să aștepte alte câteva luni înainte să declare război Germaniei, poate și mai mult. Acele luni de întârziere ar fi putut fi decisive. Într-un scenariu care nu ar include numărul imens de camioane, tancuri, avioane, arme și muniție pe care Statele Unite le-au trimis în Rusia și Anglia în acele luni, armata germană ar fi putut fi, foarte bine, victorioasă în Rusia în 1942. Fără forțele armate americane în Europa și o Rusie rezistentă, înfrângerea Germaniei s-ar fi amânat cu ani de zile, dacă ar mai fi fost posibilă“.

Fără raidurile devastatoare ale aviației americane asupra centrelor industriale germane, producția de armament ar fi fost mai mare, iar Berlinul ar fi putut direcționa către Frontul de Est mai multe trupe, mai multe tancuri și mai multe avioane. Totul s-ar fi schimbat.

Bevin Alexander arată cum a anulat Hitler, prin decizia prostească din 11 decembrie 1941, și ultima șansă a Germaniei de a câștiga războiul din Europa: „Cu șase luni înainte, Hitler se confrunta numai cu Anglia, dar începând din acel moment (11 decembrie 1941 – n. red.), prin alegere deliberată, îndreptase împotriva lui cele mai mari trei puteri industriale din lume, ce dispuneau și de armate numeroase“.

4. Neglijarea teatrului de luptă din Africa de Nord în 1940-1942

Harta lumii în 1941. Dacă ar fi urmat sfatul amiralului Raeder, al generalilor Jodl și Rommel, cancelarul german Adolf Hitler ar fi avut o oportunitate fantastică de a câștiga războiul. Germania putea pătrunde fără luptă în imensele posesiuni franceze din Africa de Nord-Vest și de Vest. Cu doar 4 divizii de tancuri, câteva divizii de infanterie și sprijin italian, Rommel ar fi putut ocupa Egiptul și Orientul Mijlociu, unde britanicii aveau foarte puține trupe. De acolo se puteau amenința câmpurile petrolifere sovietice și India britanică

Poate cea mai mare eroare a lui Hitler a fost neglijarea perspectivelor fabuloase pe care i le-a oferit teatrul de război nord-african. Înalți ofițeri germani au sesizat potențialul și au depus mari eforturi să-l convingă pe Führer să renunțe la atacarea frontală a Uniunii Sovietice în favoarea unei strategii indirecte, care ar fi avut șanse foarte mari de a-i aduce victoria fără a mai înregistra pierderile devastatoare din conflictul cu Armata Roșie.

În toamna anului 1940, văzând cu o armată italiană de sute de mii de oameni înainta cu viteza melcului dinspre Libia către Egiptul păzit de doar 36.000 de englezi, comandamentul german l-a trimis în Africa de Nord, pentru o evaluare a situației, pe generalul-maior Wilhelm von Thoma, un expert în luptele cu tancuri. Când s-a întors, acesta a raportat că, dacă s-ar trimite un corp expediționar cu patru divizii de tancuri, această forță ar fi suficientă pentru a-i elimina complet pe englezi din Egipt, pentru a captura Canalul Suez și pentru a deschide calea spre cucerirea Orientului Mijlociu.
În acel moment, Germania avea 20 de divizii de tancuri, din care niciuna nu era folosită. Hitler se pregătea de invazia URSS.

Hitler era orb la posibilitățile pe care i le deschidea o victorie în Egipt, în schimb se entuziasma la idei absurde, precum cucerirea insulelor Canare și Azore, din Atlantic

Generalul Thoma a fost convocat de Hitler personal, pentru a discuta situația din Africa de Nord. La raportul ofițerului, Fuhrerul a răspuns că nu se poate lipsi decât de o singură divizie de tancuri. Thoma i-a răspuns că, în cazul acesta, ar fi mai bine să nu se mai trimită nimic acolo. Replica l-a enervat teribil pe cancelarul german, care i-a răspuns că inițiativa trimiterii unui corp expediționar în Africa e de a-l menține pe Mussolini de partea Axei, neexistând alt scop.

Genial în alte domenii, Hitler era complet incompetent în probleme de strategie, fiind pur și simplu incapabil să vadă oportunitățile care i se deschideau, în ciuda faptului că numeroși generali germani s-au străduit, luni în șir, să-l convingă și să-i explice.

În vara și toamna lui 1940, conducătorul Germaniei a manifestat un entuziasm nemărginit, consumând timp și energie prețioase, pentru planuri de-a dreptul fanteziste, precum cucerirea Gibraltarului puternic fortificat, capturarea insulelor din Atlantic (Canare, Azore, Capul Verde) și alte asemenea năstrușnicii.

Înaltul comandament al armatei germane era exasperat și nu știa cum să-l mai deturneze de la aceste fantasme. Și mai îngrijorați erau generalii de intenția lui Hitler de a ataca Uniunea Sovietică. Acesta a informat conducerea armatei despre plan, prima oară, pe 31 iulie 1940, înainte chiar de declanșarea bătăliei pentru Anglia. Ofițerii superiori erau îngroziți la gândul că vor fi angajați la un conflict imprevizibil cu colosul sovietic în timp ce, în vest, Marea Britanie rămânea pe poziții, iar Statele Unite o sprijineau pe față.

Planul câștigător pus pe masă de amiralul Raeder și generalul Jodl: cu forțe minime, se puteau cuceri Egiptul, Canalul Suez și Orientul Mijlociu, cu enormele sale resurse de petrol

Amiralul Erich Raeder (stânga) i-a pus pe tavă lui Adolf Hitler (centru) un plan simplu și relativ ușor de realizat prin care putea câștiga războiul. Cancelarul era însă atât de obsedat de invadarea URSS încât nu mai asculta nimic altceva

Amiralul Erich Raeder, comandantul marinei germane, a fost cel care a sesizat cel mai bine că exista o altă strategie, mult mai ușoară, prin care Germania își putea atinge scopurile. Raeder, spijinit de Alfred Jodl, șeful biroului de operațiuni al OKW (Oberkommando der Wehrmacht), i-a expus pe larg lui Hitler planul prin care Germania urma să câștige războiul fără a se arunca în aventura contra Uniunii Sovietice.

Jodl i-a trimis lui Hitler un memoriu, pe 30 iunie 1940, în care-i scria că, dacă invadarea Marii Britanii nu va fi posibilă, cel mai sigur mijloc de a obține victoria era acțiunea în zona Mediteranei. Jodl recomanda ocuparea Egiptului și a Canalului Suez.

Planul era cât se poate de vizibil și relativ ușor de îndeplinit. Prin intrarea Italiei în război, convoaiele britanice de aprovizionare către Egipt aproape că nu mai puteau trece prin Mediterana, fiind nevoie să facă un ocol de 20.000 de kilometri, ocolind Africa pe la Capul Bunei Speranțe. Așadar, susținerea Egiptului era foarte dificilă. Construirea unei armate britanice puternice acolo urma să dureze multe luni.

Germania, în schimb, putea aduce imediat în Libia forțe superioare. Insula Malta putea fi cucerită relativ ușor.

La ședința din 31 iulie 1940 (la care Hitler a anunțat că vrea să invadeze URSS), comandantul suprem al armatei terestre germane, generalul Walther von Brauchitsch, și șeful Marelui Stat Major al armatei terestre, generalul Franz Halder, au propus explicit trimiterea unui corp expediționar – câteva divizii de tancuri și forțe de aviație – în Libia, pentru a participa la ofensiva italiană spre Egipt. Hitler a refuzat.

Ocuparea Orientului Mijlociu ar fi silit Turcia să accepte colaborarea cu Axa și ar fi alungat flota britanică din Mediterana

Amiralul Raeder nu s-a lăsat și, în zilele de 6 și 26 septembrie 1940, a readus în discuție subiectul „strategiei periferice“, încercând să-i deschidă ochii lui Hitler.

În cea de-a doua dintre întrevederi, profitând că Hitler era singur, Raeder i-a descris în amănunt perspectivele excepționale ale acestui plan.

Raeder i-a explicat dictatorului că, ocupând cu un efort relativ minor Egiptul și Canalul Suez, Germania își putea trimite apoi rapid tancurile prin Palestina și Siria, unde nu avea, practic, cine să li se opună. „Dacă ajungem până acolo, Turcia va fi în puterea noastră. Atunci, problema rusă va apărea în altă lumină. Este improbabil să mai fie necesară o acțiune împotriva Rusiei dinspre Nord, adică dinspre Polonia și România“, a explicat Raeder.
În timp ce Hitler nu vedea această oportunitate nemaipomenită, în tabăra opusă Churchill era îngrozit. Acesta îi scria președintelui american Roosevelt, în toamna aceluiași an, că dacă sunt pierdute Egiptul și Orientul Mijlociu, continuarea războiului devenea „o chestiune grea, lungă și sumbră“, chiar dacă SUA ar fi intrat în război de partea Angliei.

Odată ce trupele germano-italiene ar fi ocupat Canalul Suez, estul Mediteranei s-ar fi închis total pentru flota britanică, silită să se retragă în Marea Roșie. Din acel moment, nici nu mai conta dacă germanii cucereau sau nu Gibraltarul.

În Orientul Mijlociu, forțele armate britanice erau foarte firave. Trupele Axei ar fi pus astfel mâna, fără cine știe ce efort, pe bogatele câmpuri petrolifere care furnizau singurul material strategic absolut vital germanilor – petrolul.

Ajungerea trupelor germane la granița sudică a Turciei crea încă un avantaj. Cuprinsă dinspre vest și est de teritoriile Axei, această țară putea fi silită fie să semneze Pactul Tripartit, fie să accepte traversarea teritoriului său de către convoaiele de aprovizionare germane.

Pătrunderea trupelor germane în Orientul Mijlociu deschidea perspective colosale. Se putea amenința direct India britanică, iar trupele germane ar fi ajuns fără luptă la doar câțiva kilometri de câmpurile petrolifere sovietice

Generalul Erwin Rommel i-a cerut lui Hitler doar 3 divizii, garantând în schimb alungarea englezilor din Egipt și Orientul Mijlociu. Cancelarul a ignorat oferta

De aici decurgeau niște avantaje strategice colosale. Iranul și Irakul aveau guverne pro-Axă. Pătrunderea germanilor în Iran, fără opoziție însemnată, ar fi retezat calea de aprovizionare a rușilor dinspre porturile Indiei. Aliații occidentali ar mai fi putut ajuta Uniunea Sovietică doar prin nord, la porturile Murmansk și Arhanghelsk, unde rutele erau amenințate de aviația și submarinele germane, iar vremea nefavorabilă era la ordinea zilei.

Și mai important era că acum principalele câmpuri petrolifere sovietice, din Caucaz, s-ar fi aflat la doar câteva zeci de kilometri distanță de forțele Germaniei. Acest pericol l-ar fi făcut pe Stalin, foarte probabil, să renunțe la ideea unui război, obligându-l să accepte rolul de rezervor de grâne și petrol pentru Axă.

Simultan cu paralizarea Uniunii Sovietice, apariția germanilor în Iran ar fi dat șah-mat imperiului britanic. În India se afla în plină desfășurare o amplă mișcare națională pentru independență. Simpla prezență a germanilor în vecinătate ar fi pus mare presiune pe Londra, care ar fi fost silită să trimită acolo toate resursele posibile pentru a contracara un posibil atac. Toate acestea s-ar fi putut obține de către Hitler cu doar 4-5 divizii de tancuri și câteva divizii de infanterie, plus un suport militar din partea Italiei.

Oportunitățile din Africa: o extindere fără luptă în Algeria, Maroc și coasta de vest a continentului negru, prin posesiunile franceze, ar fi eliminat pericolul unei debarcări anglo-americane și ar fi pus presiune pe legăturile Marii Britanii cu coloniile sale

În acest timp, în Africa de Nord, Germania ar fi cerut Franței să accepte trimiterea de trupe în zona Algeria-Maroc, rămasă sub controlul Guvernului de la Vichy. De aici, perspectiva strategică era de-a dreptul spectaculoasă. Se putea intra în Marocul spaniol fără ca guvernul de la Madrid să se poată opune, iar instalarea bateriilor de artilerie germane în Ceuta ar fi închis, practic, strâmtoarea Gibraltar fără a mai fi nevoie să fie atacată stânca britanică.

Înaintând mai departe pe uscat, spre sud, germanii ar fi putut ocupa toată coasta de vest a Africii, mai ales că acolo se aflau tot colonii franceze – inclusiv importanta bază navală de la Dakar. Din acest punct operațional, submarinele și aviația germană ar fi alungat convoaiele britanice din Atlanticul de Sud, punând sub mare presiune legăturile metropolei cu coloniile sale.

În acest fel, în mai puțin de un an, cu implicarea unor forțe relativ modeste și pierderi mici, Germania ar fi preluat controlul asupra Orientului Mijlociu, al Africi de Nord și de Vest și al Europei, alungându-i pe inamici din Mediterana.

Cu resursele umane și materiale a trei continente la îndemână, Germania ar fi devenit, începând din acest moment, invincibilă. Rezistența Angliei ar fi devenit irelevantă, iar amenințarea sovietică ar fi fost redusă mult – mai ales că Stalin se temea de posibilul atac al Japoniei dinspre Răsărit.

Consolidată pe trei continente, cu armata intactă și resurse uriașe la dispoziție, Germania ar fi devenit o forță aproape invincibilă

Chiar și fără întăririle cerute Berlinului, trupele Afrika Korps a fost foarte aproape de o victorie miraculoasă în Egipt și de capturarea Canalului Suez. Soldații germani căliți în bătăliile din Africa de Nord vor fi pierduți de Germania din cauza unei alte decizii prostești, aceea de a rezista până la capăt în Tunisia în primăvara lui 1943

Istoricul militar american Bevin Alexander apreciază: „Statele Unite n-ar mai fi avut nicio speranță să lanseze o invazie în Europa împotriva unei armate germane neînfrânte și pregătite, înainte de a-și fi irosit ani întregi construind o forță aeriană, o armată și o marină vaste, fără a mai vorbi de navele de transport, de desant, vehiculele și armele necesare unei astfel de întreprinderi uriașe. Era posibil ca Statele Unite să-și asume această sarcină, dar șansele lor de succes ar fi fost extrem de mici. Era mult mai probabil ca poporul american să se orienteze mai întâi către stoparea expansiunii Japoniei în Pacific. Înte timp, Germania își putea consolida imperiul, putea aduce națiunile supuse într-o uniune economică, devenind cu fiecare zi tot mai puternică din punct de vedere economic, militar și politic. După puțin timp, lumea s-ar fi obișnuit cu noul imperiu german și ar fi insistat pentru întoarcerea la comerțul internațional normal. Acest lucru i-ar fi oferit lui Hitler, în sfârșit, prilejul de a realiza ceea ce visa încă din anii 1920, acapararea întregii Uniuni Sovietice de la vest de Urali. Odată oținută o încetare de facto a focului, Hitler putea lovi Rusia europeană dinspre sud și vest, gonindu-i pe Stalin și supraviețuitorii sovietici în Siberia și obținând Lebensraum-ul la care râvnea“.

Fereastra de oportunitate pentru Germania, în Africa de Nord, a durat aproape doi ani. Chiar și după eșecul Operațiuni Barbarossa și pierderile îngrozitoare suferite de Germania în iarna 1941-1942 (la acea oră un milion din cele trei milioane de militari germani cu care se începuse atacul fuseseră uciși, răniți, îmbolnăviți sau degerați), situația de pe frontul african mai permitea o târzie, dar salvatoare întoarcere către planul strategiei indirecte.

Rommel i-a promis lui Hitler că-i alungă pe englezi din Egipt, Mediterana și Orientul Mijlociu dacă primește 3 divizii. Oferta s-a lovit de un zid

Noiembrie 1942: ultimul efort ofensiv al lui Rommel de a câștiga bătălia pentru Egipt. Surclasat numeric, cu proviziile pe sfârșite, generalul german a lansat cea de-a doua ofensivă de la El Alamein, dar atacul a eșuat

Pe 15 februarie 1942, când Frontul de Est fusese stabilizat, generalul Erwin Rommel, comandantul Afrika Korps, sosea cu avionul la Cartierul General al lui Hitler de la Rastenburg, în Prusia Orientală. Rommel a insistat, într-o întrevedere cu Hitler, să i se dea un plus de forță. Pentru ansamblul armatei germane, cererea lui Rommel era insignifiantă – voia 3 divizii. Pentru el, însă, aceste 3 divizii însemnau dublarea forțelor de care dispunea în Africa de Nord.

Cu acest corp expediționar, i-a garantat el lui Hitler, i-ar fi zdrobit pe englezi, ar fi cucerit Egiptul, ar fi închis Canalul Suez obligând marina britanică să fugă din Mediterana și ar fi înaintat în forță către câmpurile petrolifere din Irak și Iran.

Era, în esență, vechiul plan al amiralului Raeder, cu care acesta și alți ofițeri germani îl bătuseră la cap pe Hitler încă din vara lui 1940.

De fapt, toată lumea la Cartierul General al armatei germane – toată lumea mai puțin Hitler – înțelegea că Wehrmachtul nu era pregătit pentru un război pe o linie a frontului, în est, care ajunsese la 4.500 de kilometri lungime. Se propunea schimbarea strategiei:

– trecerea în defensivă în Est, cu construirea unor linii fortificate în spatele cărora să se constituie rezerve mobile. Armata germană încă mai era capabilă să reziste unor atacuri ale Armatei Roșii.

– mutarea atenției către Marea Britanie și noul său aliat, Statele Unite.

Amiralul Raeder susținea propunerea lui Rommel de acaparare a Africii de Nord și a Orientului Mijlociu, plus două obiective la îndemână: un atac secundar în nord, pentru capturarea portului Murmansk, și sporirea producției de submarine, pentru a tăia legăturile dintre Marea Britanie și Statele Unite.

Hitler a fost însă surd și la această ultimă soluție venită dinspre generalii săi, insistând asupra invadării Uniunii Sovietice. Rezultatul este cunoscut.

Goana spre dezastru

După această dată, victoria Germaniei în Al Doilea Război Mondial a devenit imposibilă. Erorile strategice comise personal de Adolf Hitler, dar și de colaboratori apropiați ai acestuia, cum ar fi Hermann Goering, au făcut să se risipească incredibilul avantaj câștigat în vara lui 1940, prin victoria asupra Franței.

Totuși, în continuare, vreme de încă aproximativ un an și jumătate, Germania ar mai fi putut, prin anumite alegeri strategice inspirate, să evite înfrângerea. Până la începutul toamnei lui 1943 au mai existat șanse la o remiză care să-i oblige pe aliați să renunțe la cererea capitulării necondiționate. Hitler intrase însă într-o spirală a nebuniei alimentată de anturajul său, care-l izola tot mai mult de realitate.

Oporturnitățile au fost ratate pe rând, totul sfârșind, așa cum se știe, cu dezastrul din 1945, distrugerea Germaniei, ocuparea sa integrală de către Aliați și ocuparea jumătății estice a Europei de către Rusia comunistă.

CITIȚI ȘI:

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată.

You May Also Like

Istoria României

În spațiul Europei de Est, simțămintele popoarelor față de “marele vecin de la Răsărit” sunt împărțite. În ciuda unor momente și chiar confruntări tensionate,...

Istoria lumii

Banii nu există. Sau, mai bine spus, există, dar au valoare doar în mintea noastră, a oamenilor, și funcționează exclusiv în baza construcției mentale,...

Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate