Connect with us

Hi, what are you looking for?

Colecționarul de Istorie

Istoria României

Cum s-au furat banii de căi ferate în România la 1870

În stânga: rețeaua căilor ferate din România la 1872. În dreapta, prințul Carol I în jurul anului 1870

Un uriaş scandal de corupţie legat de contractul pentru construirea primelor căi ferate în Principatele Române a fost aproape să ducă la abdicarea prințului Carol I în 1870. Asemănările între „afacerea Strousberg“, de la 1868, şi afacerile guvernanţilor României după 1990 sunt uimitoare, numitorul comun al acestora constituindu-l „ţepele“ date bugetului de stat.

La sfârşitul anilor 1860, tinerele Principate Unite ale Ţării Româneşti şi Moldovei se confruntau cu aceeaşi problemă gravă ca şi acum, la începutul mileniului trei: un retard sever la nivelul infrastructurii.

Abia instalat ca domnitor în locul lui Alexandru Ioan Cuza, viitorul rege Carol I constata, în 1867, catastrofala situaţie a căilor de comunicaţie din cele două provincii. Prinţul german a supervizat elaborarea unui program ambiţios şi inteligent de remediere rapidă a situaţiei prin construirea, în numai cinci ani, a peste 1.000 de kilometri de cale ferată.

Scandalul a început atunci când, la recomandarea Prusiei şi la cererea noului suveran al României, contractul pentru tronsonul Roman – Bucureşti – Vârciorova, în lungime de 914,8 kilometri, a fost încredinţat consorţiului german condus de Henri Bethel Strousberg, „prinţul căilor ferate“. Acesta era proprietarul unei companii extrem de puternice și influente, cu conexiuni în guvernul Germaniei.

Afacerea, în care Carol I a jucat un rol determinant, părea sigură şi avantajoasă, consorţiul având în componenţă personalităţi despre care era greu de imaginat că s-ar fi pretat la potlogării, precum Principele de Hohenlohe, Ducele von Ujest, Prinţul de Ratibor, Contele Lehndoff.

Carol I a presat ca lucrarea să fie dată companiei germane a lui Strousberg, iar supervizor să fie consilierul financiar al Casei de Hohenzollern

„Prințul căilor ferate“, afaceristul german Henri Strousberg, a țepuit România în cârdășie cu reprezentanții țării

În ciuda obiecţiilor liderului liberal Ion C. Brătianu, legea care permitea încheierea contractului a fost, până la urmă, aprobată de Parlament. Carol I a împins presiunile mai departe şi, pentru a-l impune drept supervizor al lucrărilor din partea statului român pe consilierul financiar al Casei de Hohenzollern, a prezidat personal şedinţa Consiliului de Miniştri (guvernul).

În detaliile planului generos de modernizare a ţării se ascundeau, însă, „scăpările“ unui contract păgubos pentru beneficiar. Consorţiul Stroussberg se angaja să execute lucrarea cu fonduri provenite din emiterea de obligaţiuni cu dobânzi de 7,5% pe an şi garantate de statul român. Detaliul-cheie al afacerii: entitatea care emitea obligaţiunile.

Nemţii au fost preferaţi în faţa altor doi competitori, un consorţiu austriaco-englez şi un altul englezesc, preţul fiind unul mare: 270.000 de franci/kilometru (la 1870, un franc francez echivala cu un leu şi valora 0,3226 grame de aur. În banii din 2015 ar fi însemnat 1,27 milioane euro), în total aproximativ 247 de milioane de franci.

Dacă austriecii propuneau ca statul român să emită obligaţiunile (şi, deci, să aibă sub control situaţia), nemţii cereau ca ei să fie cei care emit obligaţiunile, iar România să plătească.

Ancheta inițiată la cererea Parlamentului a relevat un dezastru: prusacii furaseră în cârdășie cu reprezentanții statului român

La foarte scurt timp, începând din 1869, au început să iasă la iveală şi dedesubturile afacerii. Liberalii, aflaţi în opoziţie, au reclamat de la tribuna Parlamentului superficialitatea cu care prusacii efectuau lucrările. Chiar premierul Dimitrie Ghica, de la conservatori, îi atrăgea atenţia domnitorului Carol că Strousberg „ia prea cu uşurinţă obiecţiile ce i se aduc“.

Ancheta deschisă de guvern, la cererea Camerei Deputaţilor, în privinţa felului în care s-au emis obligaţiunile şi s-a gestionat depozitul financiar care se constituise, avea să scoată la iveală un dezastru. Ambronn, consilierul Casei de Hohenzollern numit reprezentant al statului în afacere, încălcase instrucţiunile ministerului şi eliberase abuziv sume de bani către concesionari.

Comisarul extraordinar al guvernului, Theodor Văcărescu, descoperea la Berlin că executanţii lucrării umflaseră nota de plată pe kilometrul construit de cale ferată, paguba totală fiind de 7,4 milioane de franci. Depozitul financiar din Berlin, de 35 de milioane de franci, fusese amplasat de Ambronn, împreună cu Stroussberg, la Banca Iosef Jacques şi convertit în acţiuni fără valoare (conform istoricului Sorin Liviu Damean, în lucrarea „Carol I al României“).

Compania care executa lucrările a încălcat contractul, a lăsat calea ferată neterminată și a refuzat să achite dobânzile, apoi a intrat în insolvență

Caricatură de epocă pe tema escrocheriei puse la cale de Strousberg împreună cu reprezentanții statului român

Nimic din ceea ce urmează n-ar trebui să ni se pară străin, ca stil de lucru. Statul român a avut parte de un şir interminabil de trădări din partea oamenilor desemnaţi să-l reprezinte. Carol I s-a codit să valideze decizia prin care guvernul îl schimba pe omul său, Ambronn, cu diplomatul Ludovic Steege.

Executantul lucrării – compania Strousberg – anunţa apoi, în ianuarie 1871, că nu va plăti dobânzile şi că statul român ar trebui să facă acest lucru, deşi calea ferată era neterminată, iar contractul prevedea că antreprenorul era obligat să achite dobânzile până la recepţionarea lucrării.

Firma constructoare a intrat apoi în insolvabilitate. Ludovic Steege, noul reprezentant al României, a primit mandat să procedeze „energic contra lui Strousberg“, dar acest comisar încalcă şi el dispoziţiile propriului guvern şi semnează un act prin care acţionarii sunt asiguraţi că nu vor avea de suferit! Statul român recurge, din nou tardiv, la o altă schimbare de reprezentant, înlocuindu-l pe Steege cu Theodor Rosetti.

Carol I, tras pe sfoară de propriii compatrioți și de români deopotrivă, a fost la un pas să abdice

Raportul comisiei parlamentare a pus paie pe foc. Deputatul Nicolae Blaremberg considera acest contract mai important chiar decât bugetul, iar unii parlamentari cereau acţionarea în instanţă a tuturor miniştrilor care negociaseră cu prusacii şi sechestrarea averilor celor implicaţi.

Istoricii cad cu toţii de acord că suveranul german al României, deşi a jucat un rol-cheie, n-a fost implicat în escrocherie. Carol I a fost de bună-credinţă în această poveste, el dorindu-și sincer să facă o infrastructură modernă în România cât mai curând posibil.

Întregul scandal, pe parcursul căruia Carol I a fost foarte aproape de abdicare,  s-a încheiat însă cu intervenţia guvernului Prusiei în favoarea propriei companii şi cu o imensă pagubă financiară pentru România.

În cele din urmă, după presiuni diplomatice formidabile exercitate de Otto von Bismarck, cancelarul Prusiei, care ajunsese să condiţioneze recunoaşterea independenţei de stat a României de plățile către compania germană, s-a semnat o convenţie între guvern şi societatea acţionarilor.

România răscumpăra, până la urmă, căile ferate în termeni avantajoşi pentru afaceriştii germani, iar în februarie 1880, la doar câteva zile după semnarea convenţiei, Germania, Franţa şi Anglia recunoşteau independenţa României. În ce-l privește pe Carol I, acesta a trecut prin grele momente în primii săi ani de domnie. Liberalii au încercat o lovitură de stat (eșuată), iar scandalul din afacerea căilor ferate i-a adus multă amărăciune suveranului. Doar ambiţia de a scoate la liman lucrurile şi de a nu face de râs numele Casei de Hohenzollern l-au împiedicat pe Carol I să renunţe la tron în 1871.

Pentru România, abdicarea lui Carol I ar fi avut consecințe catastrofale – cel mai probabil, ar fi dus la ruperea Micii Uniri și la schimbarea totală a istoriei ulterioare, așa cum o știm astăzi. Franța tocmai fusese zdrobită de Germania și nu mai putea proteja micul stat de la gurile Dunării. Rusia agresivă, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman stăteau la pândă, toate trei nemulțumite de existența Principatelor Unite.

În acest context, insistențele boierului moldovean Lascăr Catargiu și ale generalului muntean Nicolae Golescu (membrii locotenenței domnești din 1866) s-au dovedit providențiale. Capacitatea lor de persuasiune a fost decisivă, alături de orgoliul prințului german. După ore de discuții purtate la 11 martie 1871, Carol I a renunțat la intenția de a abdica.

NOTĂ. Acest text este o variantă revizuită a celui scris de mine și publicat prima oară în 2013, în ziarul „Weekend Adevărul“. Ulterior, a fost preluat de revista „Historia“ și de alte publicații.

CITIȚI ȘI:

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată.

You May Also Like

Istoria României

În spațiul Europei de Est, simțămintele popoarelor față de “marele vecin de la Răsărit” sunt împărțite. În ciuda unor momente și chiar confruntări tensionate,...

Istoria lumii

Banii nu există. Sau, mai bine spus, există, dar au valoare doar în mintea noastră, a oamenilor, și funcționează exclusiv în baza construcției mentale,...

Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate