Bătălia de la Sibiu: prima înfrângere a României pe frontul din Transilvania în Primul Război Mondial

Dintre toate bătăliile date de România în dezastruoasa toamnă a lui 1916, cea de la Sibiu, desfășurată între 26 și 29 septembrie, reprezintă un fel de cheie de boltă. Aici s-a decis, de fapt, traiectoria campaniei de pe frontul românesc, fiind locul unde a fost pierdut avantajul inițial asupra germanilor și austro-ungarilor. O serie interminabilă de greșeli pe tot lanțul ierarhic al armatei române a dus la zdrobirea Corpului I, iar căderea frontului de la Sibiu a atras după sine, ca într-un joc de domino, prăbușirea întregului front și aruncarea trupelor române peste Carpați.

Generalul Erich von Falkenhayn, comandantul Armatei a IX-a germane – de fapt, o adunătură de unități încropite pe fugă, forțe pe care Comandamentul Suprem al Armatei (OHL – Oberste Heeresleitung) reușise să le strângă de ici, de colo, de pe toate celelalte fronturi, pentru a le trimite în Transilvania –, a înțeles de la bun început că prima și cea mai importantă țintă o constituie diviziile românești care ieșiseră din Defileul Oltului și se opriseră în fața orașului Sibiu. Forțele pe care le avea la dispoziție ofițerul german erau inferioare numeric celor române în ansamblul frontului, dar Falkenhayn a profitat de lipsa de vlagă și de indecizia comandanților inamici pentru a-i înfrânge pe rând.

Generalul german și-a concentrat diviziile pentru a obține superioritatea locală și a atacat pe rând grupările române ieșite din trecătorile Carpaților, în timp ce acestea, izolate unele de celelalte, rătăceau debusolate sau se opriseră pe poziții defensive vulnerabile.

Contextul

România a intrat în luptă pe 27 august 1916. În seara în care s-a înaintat declarația de război la Viena, circa 100.000 de soldați români intrau deja în defileuri, luând prin surprindere grănicerii maghiari. În spatele lor se revărsau alte sute de mii.

Inamicul luase în calcul ca România să intre în război, dar a calculat greșit momentul. Eroarea în privința românilor a fost picătura care a umplut paharul și a dus la demiterea generalului Erich von Falkenhayn, șeful Marelui Stat Major al armatelor germane. În locul acestuia a venit eroul de la Tannenberg, comandantul suprem al trupelor de pe Frontul de Est, generalul Paul von Hindenburg, secondat de șeful său de stat major, generalul Erich Ludendorff.

În timp ce românii năvăleau prin trecători și înaintau către inima Transilvaniei, noii comandanți ai armatei germane făceau eforturi disperate să găsească divizii pe care să le trimită pe frontul din Carpați. Nu puteau permite ca aliatul austro-ungar să fie învins, iar românii să înainteze spre Tisa și Budapesta. Asta ar fi însemnat prăbușirea castelului de cărți de joc care era, în acel moment, frontul Puterilor Centrale care luptau în Vest – cu Franța și Marea Britanie, în Sud – cu Italia, în Balcani – cu Franța, Anglia și Serbia, în Est – cu Rusia și în Orientul Mijlociu – cu Anglia și Franța.

Echiparea forțelor române și germane

Regatul României pusese în mișcare, la începutul războiului, o armată numeroasă (23 de divizii, 562.847 de militari, din care 440.000 forțele de luptă), dar prost instruită și echipată. Decenii la rând, puterea politică neglijase Armata, care primea cel mai mic procent din PIB din întreaga Europă – iar banii alocați, așa puțini câți se dădeau, erau delapidați de generali mână-n mână cu politicienii.

Pe măsură ce izbucnirea conflictului în Europa s-a profilat tot mai evident, conducerea țării s-a alarmat și a încercat să îngrașe porcul în ajun. S-au făcut investiții în crearea unei industrii proprii de apărare și s-au făcut comenzi de armament și materii prime de la diverse state. Numai că războiul mondial a izbucnit în vara lui 1914 și aproape toate livrările de armament au fost sistate. România a fost surprinsă astfel de începerea ostilităților cu armament vechi și insuficient.

Corupția din clasa politică era omniprezentă și în Armată. Era plin de generali înaintați în grad pe pile, puși în funcții pe criterii de prietenie. În loc să fie instruiți, soldații recrutați erau folosiți în timpul stagiului militar ca mână de lucru ieftină în lucrări pentru care generalii își trăgeau șpăgi grase de la diverși afaceriști. Ofițerimea de rang inferior făcea bișniță cu învoiri și scutiri.

Lipseau ofițerii care să comande efectiv unitățile de luptă. Erau 154 de generali, dar numai 220 de maiori pentru cele 366 de batalioane, 820 de căpitani la 1.701 companii și 6.700 de locotenenți la 7.800 de plutoane. Așadar, deficitul era major și acutizat de faptul că, dintre ofițerii existenți, mulți erau rezerviști, adică erau destul de slab pregătiți, înaintați în grad doar pe criteriul că știau să scrie și să citească. Analfabetismul era o problemă majoră în armata română, afectând cam 80% dintre soldați.

În special diviziile numerotate de la 17 la 23 erau deosebit de slabe, compuse din rezerviști vârstnici, cu armament pestriț, fără ofițeri de carieră, fără mitraliere, fără grenade de mână, fără mortiere de tranșee, fără puști-mitralieră și cu prea puține tunuri. Nici celelalte divizii nu se ridicau la nivelul necesar de echipare și instruire.

Cea mai gravă problemă era a mitralierelor. Regimentele române, chiar și cele active, aveau la intrarea în război 4-6 mitraliere. Cele de rezervă aveau cel mult câte 4 mitraliere, în timp ce regimentele compuse din miliții și batalioane teritoriale – niciuna.

Prin comparație, regimentele germane aveau în dotarea standard câte 24 de mitraliere, la care se adăugau 3 puști automate pentru fiecare companie. Românii n-aveau deloc puști automate.

Numeric, românii depășeau forțele germane și austro-ungare. Doi ani de război secătuiseră resursa umană a Puterilor Centrale, iar diviziile acestora numărau, în medie, 9-11.000 de oameni, spre deosebire de cele românești, care aveau până la 27.000 de militari cele active (numerotate de la 1 la 10), circa 17.000 de militari cele de rezervă (11-16) și sub această cifră cele de la 17 la 23, care erau de fapt mai degrabă o adunătură.

În schimb, germanii dispuneau de artilerie modernă, tunuri cu tragere rapidă și, mai ales, tunuri grele care românilor le lipseau. Trupele germane erau foarte bine instruite, cu experiență de luptă după doi ani de bătălii crâncene și comandate de ofițeri excelenți. Mai trebuie notat – veți vedea pe parcurs, amănuntul este esențial – că România, țară cu o graniță muntoasă de 900 de kilometri, nu avea nici măcar un pluton de vânători de munte. De cealaltă parte, germanii și austriecii aveau câteva unități de elită specializate în lupta pe teren muntos și accidentat.

Planul de luptă al românilor și cel al germanilor

Ipoteza Z, planul inițial de acțiune elaborat de Marele Stat Major al românilor, presupunea ca două treimi din forțe, adică 369.159 de oameni din forța operativă, să acționeze pe Frontul de Vest, în Carpați, iar restul să îi țină în șah pe bulgari în Sud, de-a lungul Dunării și în Dobrogea.

Trupele din Carpați – Armatele I, a II-a și de Nord – urmau să pătrundă în Transilvania, pe care să o ocupe în trei faze succesive, apoi să debușeze în Câmpia Panoniei, către Budapesta, ceea ce se spera că va duce la capitularea Ungariei.

Acest plan nu era realist din mai multe motive.

În primul rând, nu lua în calcul reacția inamicului, ca și cum Germania ar fi urmat să asiste pasivă la scoaterea din luptă a Austro-Ungariei.

În al doilea rând, prevedea un ritm al înaintării prea lent în primă fază, când se presupunea (corect) că în Transilvania nu vor exista prea mulți inamici.

În al treilea rând, chiar presupunând că totul s-ar fi îndeplinit așa cum se plănuise, în etapa a treia era prevăzută o scindare a forțelor și așa insuficiente, urmând ca o parte a armatei să vireze spre Banat și Timișoara, în timp ce restul urmau să meargă mai departe spre Tisa și Budapesta. Acest lucru era o aberație, armata română fiind incapabilă să facă față atât de răsfirată și pe atâtea fronturi.

Totuși, cel puțin pentru prima fază a operațiunilor, obiectivele erau rezonabile și puteau fi atinse fără mari probleme. S-a anticipat corect că în fața celor 300.000 de români nu se vor afla mai mult de 100.000 de soldați austro-ungari în debutul ofensivei.

Până în ziua a 25-a de la începutul ofensivei (M+25) trebuia să se atingă aliniamentul râului Mureș în Transilvania, ceea ce oferea multiple avantaje esențiale:

– scurtarea frontului de la 950 de kilometri inițial la doar 300 de kilometri,

– formarea unei linii continue a trupelor române nevoite inițial să pătrundă separat, prin mai multe trecători,

– un obstacol natural (albia râului Mureș) în spatele căruia să se poată face reorganizare dacă inamicul oferea vreo surpriză neplăcută.

Germanii au fost nevoiți să-și construiască planul din mers. Căzut în dizgrație, Erich von Falkenhayn a cerut favoarea de a se revanșa după ce a fost demis din funcția de șef al OHL. I s-a acordat această permisiune și a fost pus în fruntea nou-createi Armata a 9-a germane, care urma să acționeze împotriva românilor, în Transilvania, alături de Armata I austro-ungară. E de imaginat setea de revanșă cu care Von Falkenhayn s-a urcat în tren pentru a veni pe frontul din Carpați.

Între timp, Von Hindenburg și Ludendorff luau aproape cu forța diverse unități, de pe toate fronturile, pe care le urcau în trenuri și le trimiteau în grabă spre Transilvania, în ciuda protestelor vehemente ale comandanților din zonele respective. Von Hindenburg avea să mărturisească ulterior că, dacă ar fi știut cât de la limită era situația pe celelalte fronturi, n-ar mai fi avut curajul să ia diviziile respective.

Se miza pe o lovitură decisivă împotriva românilor, care să fie scoși din război cât mai rapid. Urma să se dea astfel o lecție întregii lumi.

În cursul lunii septembrie, în Transilvania au sosit, în medie, 22 de trenuri pe zi cu trupe germane și austro-ungare. Nemții au trimis echivalentul a 12 divizii luate de pe fronturile italian, rusesc și cel occidental. Printre acestea era și Corpul Alpin, o unitate de elită specializată în operațiuni speciale pe terenuri muntoase.

Marea eroare a conducerii militare și politice a României

Soarta campaniei a fost pusă în iminent pericol însă de o gafă monumentală, de-a dreptul uimitoare, comisă de români la doar câteva zile după intrarea în război. În urma înfrângerii de la Turtucaia (2-6 septembrie), Marele Cartier General de la Periș, unde se aflau atât regele Ferdinand, cât și comandantul de facto al oștilor, generalul Dumitru Iliescu, a luat pe 6 septembrie decizia de a schimba complet planul de operațiuni. La sugestia generalului Alexandru Averescu, deosebit de agresiv și de intimidant cu ceilalți, s-a hotărât suspendarea operațiunilor începute bine în Transilvania, retragerea a numeroase divizii de acolo și schimbarea direcției de atac spre Bulgaria, adică în sens total opus!

Această măsură pripită, luată sub imperiul panicii și la insistențele unui general frustrat că nu era el șeful Marelui Stat Major, a provocat o debandadă de nedescris. Când s-a dat comanda ca frontul din Transilvania să intre în conservare, forțele Armatelor de Nord (pătrunsă prin Carpații Orientali), a II-a (pătrunsă prin centru, în zona Bran-Brașov) și I (intrată prin Carpații Meridionali) se aflau în poziții vulnerabile. Cuceriseră Sighișoara, Petroșani și Brașov și ajunseseră în fața Sibiului pe care austriecii îl părăsiseră în grabă.

Dar linia Mureșului era încă departe și nu se atinsese încă nici măcar primul obiectiv, acela de a uni grupările ieșite din trecători pentru a forma un front continuu. Unitățile române erau izolate unele de altele, în „pungi” pe care ulterior germanii le vor lichida una câte una.

Pregătirile de bătălie

Falkenhayn și-a fixat ca primă țintă majoră Corpul I de armată român, care ieșise din defileul Oltului în fața Sibiului și se oprise complet neinspirat, deși nu întâmpina rezistență. Orașul fusese abandonat de austro-ungari, care s-au decis să nu-l apere pentru a-l cruța de distrugeri. O serie de neînțelegeri stupide între comandanții români a făcut ca Sibiul să rămână însă ocupat.

Armata română s-a oprit la sud de localitate, pe o poziție periculoasă, complet izolată de celelalte grupări ieșite la rândul lor din trecători. Cea mai apropiată divizie română se afla la 60 de kilometri depărtare, în defileul Jiului.

Corpul I cuprindea Diviziile de Infanterie 13 și 23, totalizând 28 de batalioane, plus o brigadă de cavalerie cu 8 escadroane. Această forță dispunea de numai 19 baterii de artilerie, din care doar două grele, și abia 34 de mitraliere. La ora începerii bătăliei, DI 23 era comandată de generalul Matei Castriș și se afla amplasată la sud și vest de șoseaua care ducea din Sibiu în Pasul Turnu Roșu (defileul Oltului). DI 13 era sub comanda generalului Gheorghe Sănătescu și acționa la vest de șosea.

Comandantul acestui Corp de Armată era generalul Ioan Popovici. Profesor, bun teoretician și autor de cărți, Popovici a încercat să se descurce și a făcut-o onorabil, spre deosebire de superiorii săi, deși s-a dovedit și el prea încăpățânat și lipsit de experiență în luarea deciziilor. Cu toate acestea, la final el va fi scos țap ispășitor.

Când s-a apropiat bătălia, pe ofițerii din corpul de comandă al trupelor de la Sibiu i-a apucat depresia și boala. Unii au cerut să fie schimbați

Nu doar comandanții cei mari – șeful Armatei I și cei de la Marele Cartier General – s-au dovedit incompetenți, ci și unii din subordonații lui Popovici, care a avut de gestionat o situație imposibilă. Pe 15 septembrie, când a fost vorba să meargă pe front și să ia în primire comanda Corpului I, șeful său de Stat Major, colonelul Ioan Vlădescu, s-a îmbolnăvit subit și a trebuit înlocuit. Popovici a fost nevoit să-l pună în loc pe colonelul Marcel Olteanu, care venea de la cavalerie și avea prea puțină experiență de stat major.

La fel s-a întâmplat și cu comandantul Diviziei a 13-a, generalul de brigadă Constantin Manolescu, care s-a declarat deprimat și a cerut înlocuirea din funcție pe 16 septembrie. Timp de 8 zile, în plin război, DI 13 a rămas cu comandant interimar, până când în loc a fost numit generalul de brigadă Gheorghe Sănătescu. Așadar, într-o singură lună, DI 13 a avut 3 comandanți!

Eșec total al serviciilor de informații românești

Marele Cartier General (MCG) de la Periș și comandantul Armatei I, generalul Ioan Culcer, au agravat această situație prin imixtiuni nefaste. MCG nu i-a pus la dispoziție comandantului Corpului I infanterie informații utile despre inamicul din fața sa.

Deși în Transilvania se aflau 3 milioane de locuitori români și fusese timp berechet pentru pregătirea unei rețele eficiente de spioni, serviciile române de informații au eșuat absolut lamentabil. N-au fost capabile, în toamna lui 1916, să ofere datele necesare despre mișcările de trupe care aveau loc de partea cealaltă a frontului.

În timp ce de la MCG veneau asigurări că austro-ungarii din față își continuă retragerea, acolo începeau să sosească deja temutele divizii germane.

Timp de 3 săptămâni, românii pierduseră vremea. Pe 26 septembrie se aflau, ca și la începutul lunii, în același loc, pe un arc de cerc de 45 de kilometri în fața Sibiului, la numai 18-25 de kilometri de capătul nordic al trecătorii Oltului, pe unde veniseră. Generalul Popovici, venit pe 15 septembrie să preia comanda trupelor române, își sprijinea flancurile pe coastele munților Carpați, despre care credea că sunt impracticabile.

Erich von Falkenhayn și-a jucat singura carte câștigătoare: a concentrat toate forțele la Sibiu și a atacat imediat

Von Falkenhayn, comandantul Armatei a 9-a germane, a înțeles că șansa sa era viteza. A constatat cu plăcere că unitățile sale se puteau grupa nederanjate de nimeni lângă Sibiu. Avea la dispoziție Corpul 39 Rezervă comandat de generalul Hermann von Staabs, ofițer foarte experimentat, care participase la numeroase bătălii de succes pe Frontul de Est, unde fusese și decorat.

Falkenhayn și Staabs dispuneau de Divizia de Infanterie 51 ungară, Divizia de Infanterie 187 și Divizia de Infanterie 76 germane. Cele trei divizii aveau, în total, 36 de batalioane (față de 28 românești) și o copleșitoare superioritate în artilerie: 59 de baterii de tunuri, din care 15 grele (față de 19 baterii, din care două grele, ale românilor). La fel stătea situația și la mitraliere: Corpul 39 Rezervă dispunea de 172 de mitraliere față de cele 34 ale românilor.

Falkenhayn nu era așa impresionat ca românii de Munții Carpați. A adus în dreapta frontului său, la vest de diviziile lui Staabs, Corpul Alpin comandat de generalul Konrad Krafft von Dellmensingen.

Marea angoasă a generalilor germani o reprezentau forțele armate române ieșite din defileuri în stânga și în dreapta, urmând cursul râului Jiu (la vest) și pasurile Bran și Predeal (la est). Dacă trupele Armatei a II-a se grăbeau să lovească dinspre Brașov, atunci cavaleria lui Von Schmettow, pusă să asigure flancul estic al grupării trupelor germane, n-ar fi fost capabilă decât, cel mult, să le întârzie.

Pentru Von Falkenhayn era limpede: se afla într-o cursă contracronometru. Românii aveau, în ansamblu, mai multe trupe, totul era ca acestea să nu se ajute unele pe altele.

Generalul Crăiniceanu, comandantul Armatei a II-a, a ratat lamentabil ocazia de a echilibra bătălia și de a-i zdrobi pe germani printr-un atac din est

Era însă doar o spaimă a unui general competent și foarte inteligent, care înțelegea clar situația strategică.

La comanda Armatei a II-a, care se afla la vest de locul bătăliei din zona Sibiului, era unul dintre cei mai slabi generali români, mult-lăudatul profesor și teoretician Grigore Crăiniceanu, fost ministru de război, fondator la “Revista Armatei” și „Cercul publicațiunilor militare”. Galonat pe timp de pace, acesta s-a comportat rușinos pentru haina militară în timp de război. Numit la comanda Armatei a II-a pe 6 septembrie, când Averescu a fost trimis să execute Manevra de la Flămânda, Crăiniceanu s-a dovedit pur și simplu incapabil să ia decizii.

Paralizat complet, și-a lăsat trupele de izbeliște și a intrat într-o panică grozavă când germanii au făcut primele mișcări ofensive. În loc să-și trimită în marș forțat trupele spre Sibiu, pentru a răsturna soarta luptei care se profila acolo, Crăiniceanu a dat ordin de retragere în marș forțat armatelor române care ocupaseră deja Brașovul și împrejurimile! Furioși și disperați, subordonații săi au constatat că frica îi luase mințile lui Crăiniceanu și au trimis mesaje insistente la Periș, la MCG, cerând ca șeful Armatei a II-a să fie urgent schimbat din funcție – ceea ce s-a și întâmplat în plină bătălie de la Sibiu, când a revenit la comandă generalul Averescu.

În loc să plătească scump și să fie trimis în fața Curții Marțiale, generalul Crăiniceanu a scăpat nepedepsit pentru că era prieten cu premierul Ionel Brătianu.

Comandanții români au ignorat rapoartele alarmante și au permis Corpului Alpin german să blocheze Pasul Turnu Roșu

Între timp, Falkenhayn ordonase Corpului Alpin (care era aproximativ de dimensiunea unei divizii) să facă misiuni de recunoaștere, pentru a vedea cât de „impenetrabili” erau Carpații. Răspunsul a fost satisfăcător: puteau fi străbătuți, dar fără vehicule. Așa că Falkenhayn i-a dat ordin lui Krafft să-și trimită trupele în spatele Corpului I inamic și să captureze trecătoarea Oltului. Românii urmau să fie prinși astfel într-o capcană de șoareci.

6 batalioane ale Corpului Alpin au început pe 22 septembrie, sub comanda generalului de brigadă Ludwig Ritter von Tutschek, ascensiunea Carpaților prin Munții Cibinului. Eforturile vânătorilor de munte germani au fost absolut remarcabile. Trebuiau să care în cârcă mâncarea, munițiile, echipamentul și armamentul, pentru că foarte puține animale de povară puteau urca pe acel teren accidentat, la 2.000 de metri altitudine. Câteva arme grele au și fost abandonate pe drum, pentru că oamenii erau pur și simplu epuziați. Germanii duceau totuși cu ei două baterii demontate de artilerie de munte austriacă, de tunuri calibrul 70 mm.

Se părea că această operațiune va fi un eșec când, la sfârșitul celei de-a doua zile de escaladă, pe 23 septembrie, nemții au dat la Duși peste o patrulă de grăniceri români. Pe munte s-au angajat lupte crâncene. Germanii au reușit să-i înfrângă pe români cu prețul unor pierderi grele: 107 morți și răniți. Românii au avut și ei 100 de morți și 23 de prizonieri.

De la Duși, drumul ducea la Vârful Cindrel, pe creasta căruia vânătorii germani au ajuns la ora 22.30 a doua zi. Pe 25 septembrie, comandanții corpului expediționar ajuns la 10 kilometri de Pasul Turnu Roșu raportau telefonic la Sibiu că a doua zi își vor atinge obiectivul.

În tabăra adversă, la statele majore ale comandamentelor române au început să curgă rapoartele. Prefecți locali, grăniceri și alți observatori raportau prezența trupelor inamice în munți, pe flancul stâng al Corpului I. Popovici, îngrijorat, a trimis pe 25 septembrie două detașamente de câte un batalion de infanterie și un escadron de cavalerie în două regiuni ale munților.

Semnalele de alarmă ar fi trebuit să declanșeze agitația. Prizonierii îi dezvăluiseră lui comandantului Armatei I, generalul Ioan Culcer, că două regimente germane intraseră în munți prin Valea Sebeșului cu intenția de a ataca prin văile Sadu și Lotru. Un alt raport venise de la Lacul Oașu, unde alpinii germani fuseseră dibuiți de români pe 24 septembrie.

Dar generalii români erau în acel moment prea preocupați cu alte chestiuni. Generalul de brigadă american Michael B. Barrett consemnează în cartea sa „Preludiu la Blitzkrieg”, consacrată campaniei românești din 1916: „Deși unitățile române au detectat mișcarea Corpului Alpin între flancurile forțelor lui Popovici și Culcer, niciunul dintre generali nu pare să fi înțeles ce însemna prezența germană acolo și rapoartele s-au pierdut în proverbiala ceață a războiului, în timp ce generalii se certau din cauza altor probleme”.

La comandamentul Armatei I s-a considerat că aceste rapoarte îngrijorătoare erau caraghioase. Concluzia șefului Stat Major al Armatei I, generalul Alexandru Lupescu, a fost că germanii “nu pot fi prea numeroși”. Lupescu l-a certat chiar pe Popovici, pentru că reacționase „exagerat”. Așa s-a risipit inconștient, din prostie și incompetență, ultima șansă a românilor de a contra eficient atacul german asupra trecătorii. Consecințele vor fi absolut dezastruoase.

Pe 26 septembrie, Corpul Alpin a atins trecătoarea Oltului în trei puncte diferite: Boița, Lunci și Câineni. Germanii controlau acum 3 din cei 20 de kilometri ai pasului. Ei n-au reușit să blocheze complet trecătoarea, așa cum speraseră, dar au provocat românilor pierderi masive, contribuind la prăbușirea moralului acestora pe frontul din fața Sibiului.

Bătălia de la Sibiu

Odată ajunși vânătorii de munte acolo unde era stabilit, Falkenhayn a ordonat trupelor Corpului 39 Rezervă să atace frontal Corpul I român.

În dimineața frumoasei zile de toamnă din 26 septembrie 1916, germanii au declanșat un puternic baraj de artilerie căruia românii n-au avut cu ce să-i răspundă. Apoi, infanteria germană înarmată cu grenade (care românilor le lipseau) a trecut la atac.

Comandanții germani se așteptau la un succes facil, având în vedere puterea de foc superioară. Atacul a vizat pozițiile Diviziei 23 și mai ales pe cele ale Regimentului 3, condus de colonelul Traian Moșoiu.

Românii au luptat eroic, în ciuda puterii de foc copleșitoare a germanilor. Aceștia au început să-și privească inamicii cu respect

A fost o surpriză neplăcută pentru Falkenhayn să descopere că soldații, subofițerii și ofițerii inferiori ai românilor nu erau la fel de labili și dezorientați precum cei care-i comandau. S-au angajat niște lupte crâncene. Românii au răspuns atacului inițial, dar și celor care au urmat în acea zi, cu contraatacuri îndârjite, pline de curaj, deși erau întâmpinați cu un foc nimicitor al artileriei și zecilor de mitraliere germane.

Seara, Von Falkenhayn era nemulțumit: bătălia decisivă în care ar fi trebuit zdrobiți românii nu decursese cum ar fi dorit el.

Timpul presa: Corpul Alpin, aflat în imposibilitatea de a fi aprovizionat, nu putea bloca prea mult timp trecătoarea Oltului. Pe 25 septembrie, românii recuceriseră Petroșaniul în trecătoarea Jiului și puteau amenința calea ferată Arad – Deva – Sibiu, unica rută prin care soseau trupele germane, echipamentele și muniția. Înspre est se afla Armata a II-a română și generalul era în continuare îngrijorat că aceasta ar putea întreprinde o acțiune fermă către Sibiu, care să răstoarne complet situația.

Dar Falkenhayn era un comandant experimentat, inteligent și ferm. A decis să meargă înainte cu planul său. A ordonat ca „niciun om să nu fie trimis spre Jiu până când nu se încheie operațiile de la Sibiu”. Pentru a doua zi a ordonat un nou atac asupra Corpului I român „cu orice preț”.

A intervenit peste Staabs și a comandat reamplasarea artileriei pe care acesta o distribuise uniform pe linia frontului. Von Falkenhayn a adus toate tunurile asupra secțiunii de front românesc care urma să fie atacată, realizând o concentrare masivă de artilerie pe un perimetru mic. În sfârșit, a aruncat în luptă toate rezervele pe care le mai avea, inclusiv două batalioane ale Corpului Alpin pe care le adusese de pe Jiu.

În ciuda tuturor acestor măsuri suplimentare, germanii s-au confruntat însă și a doua zi cu o replică furibundă a soldaților români. Copleșiți ca putere de foc și depășiți numeric, românii „au rezistat cu vitejie. De dimineața până seara ei au lansat, iar și iar, contraatacuri puternice”, după cum constatau chiar ofițerii germani.

Totuși, nu peste tot a fost așa, iar unele unități ale DI 13 române au fugit. Până seara, germanii reușiseră să încercuiască flancul stâng al acestei divizii, care a fost nevoită să se retragă. Acest lucru a dus la apariția unei breșe în centrul frontului românilor, separând DI 13 de DI 23. Cea din urmă a fost silită, în consecință, să se retragă la rândul său.

Îngrijorările lui Falkenhayn și greșelile în lanț ale generalilor români

La sfârșitul celei de-a doua zile a bătăliei de la Sibiu, situația românilor devenise deja critică. Perimetrul pe care-l apărau se redusese la un arc de cerc de numai 25 de kilometri și adânc de 9 kilometri în fața ieșirii din trecătoarea Oltului. Asta însemna că șansele artileriei germane de a lovi în plin masa de oameni din fața sa creșteau semnificativ. Generalul Popovici ignorase repetatele cereri ale lui Culcer, de la Armata I, de a scurta linia frontului pentru a-și constitui o rezervă strategică. Astfel că n-a avut forțe să contraatace acolo unde germanii reușeau să străpungă liniile române.

Totuși, nici de data asta Faklenhayn nu era pe deplin mulțumit. Victoria decisivă încă nu fusese obținută, iar poziția Corpului Alpin în trecătoarea Oltului rămânea „îngrijorătoare”. Generalul german era preocupat și de faptul că, la stânga sa, apărarea împotriva unui eventual atac al Armatei a II-a le revenea unor unități austro-ungare în care avea prea puțină încredere.

Dar el a decis din nou să meargă înainte cu planul. I-a ordonat lui Staabs să continue atacul la intensitate maximă și a aruncat în luptă ultimele rezerve ale Armatei a IX-a germane care sosiseră cu trenul la Deva și erau aduse în mare grabă la Sibiu, cu camioanele.

Soarta bătăliei s-a decis în a treia zi, pe 28 septembrie 1916. Generalul Von Falkenhayn s-a trezit în zori și dimineața, la prima oră, a urcat în turnul înalt al Bisericii luterane din Sibiu, pentru a urmări operațiunile cu binoclul. Atacul a început imediat.

Rezistența românilor a început curând să slăbească vizibil. DI 187 germană a început să înainteze rapid, iar DI 51 și DI 76 reușeau, de asemenea, progrese semnificative.

În scurt timp, Corpul I armată român se retrăsese într-un perimetru restrâns, de doar 12 kilometri lățime și 7 kilometri adâncime.

Haos și deznădejde în tabăra românilor. De la general la soldat, toți cei din „punga de la Sibiu” constatau că fuseseră abandonați de șefii Armatei

În tabăra română se instauraseră haosul și deznădejdea. Artileria germană bombarda fiecare colțișor al zonei pe care o mai dețineau trupele române. Avioane germane executau și un bombardament aerian nu foarte eficient, dar complet descurajant pentru apărătorii care n-aveau mijloace să riposteze. Aviația inamică ataca zonele de regrupare, mijloacele de transport, gările și posturile de comandă ale trupelor române. Românii n-aveau aviație: din cele 3 avioane de recunoaștere avute de Corpul I, două fuseseră de la bun început defecte. Artilerie antiaeriană nu exista.

Printre soldați se răspândise zvonul că germanii au blocat complet și calea de retragere prin trecătoare (ceea ce nu era adevărat).

În aceste condiții, în frunte cu generalul Popovici, românii au început să-și piardă speranțele că pot rezista. Cererile disperate de ajutor trimise MCG și Armatei I au rămas fără ecou, dându-le certitudinea celor care luptau în fața Sibiului că fuseseră abandonați.

Din nou, forurile de conducere ale Armatei române s-au dovedit catastrofale. Marele Cartier General de la Periș trimisese toate rezervele strategice ale armatei noastre în lamentabila manevră de la Flămânda, încercarea eșuată a lui Averescu de a traversa Dunărea. Incompetentul Culcer își trimisese prostește toate rezervele Armatei I în defileul Jiului, unde se dădeau lupte de importanță secundară.

Dându-și seama de gafă, Culcer le-a chemat în grabă înapoi, dar acestea n-au mai putut ajunge pe Olt, unde era nevoie de ele, în timp util.

Unica speranță a lui Popovici se mai lega acum de Armata a II-a.

Încă din 23 septembrie, la sugestia lui Popovici, comandamentul Armatei I ceruse ca aripa stângă a Armatei a II-a să fie prelungită spre vest, ca să intre în contact cu Corpul I. A izbucnit o discuție în contradictoriu între Marele Cartier General, comandamentele Armatei I și a II-a care a durat 4 zile (!), până când, pe 27 septembrie, s-a ordonat executarea manevrei cerute de Popovici. Era însă prea târziu.

Sfârșitul. Trupele române se retrag în defileu

Desfășurarea evenimentelor din 28 septembrie a arătat ce șansă uriașă de a câștiga bătălia irosiseră românii. Trupele Armatei a II-a au început să înainteze, șovăielnic, către Sibiu, în ajutorul fraților din Corpul I asediat. În fața lor, Divizia de Infanterie 71 austro-ungară a cedat imediat, retrăgându-se în grabă.

Germanii s-au speriat teribil. „Rareori în viața mea am așteptat cu mai multă încordare desfășurarea unor evenimente”, avea să mărturisească mai târziu însuși generalul Von Falkenhayn, care a făcut în acea seară o criză de nervi. El i-a cerut generalului Von Arz, comandantul Armatei I austro-ungare, să reziste cu orice preț și a trimis în marș forțat DI 89 germană, compusă din „negustori din Berlin”, să li se alăture slabilor aliați imperiali. Era, așa cum am scris și mai sus, un foc de paie, Crăiniceanu indusese în armata sa haosul și panica.

Între timp, bătălia de la Sibiu se decisese deja. În seara zilei de 28 septembrie, generalul Popovici a înțeles că nu mai poate rezista. Furios pe pasivitatea Armatei a II-a – „inactivitatea ei e de neiertat“, îi scria el pe 27 septembrie lui Crăiniceanu –, el a ordonat retragerea Corpului I în trecătoarea Oltului, pe unde venise.

În noaptea de 28 spre 29 septembrie, trupele române au început să se întoarcă în defileu. Acestea formau o masă nesfârșită de oameni și animale amestecată cu peste 2.000 de vehicule: atelaje care trăgeau piese de artilerie, chesoane trase de cai și boi, căruțe cu muniție și provizii, vehicule militare se încurcau cu civili și vitele lor care se refugiau. Trupele erau obosite, descurajate și agitate.

Însuși generalul Popovici și stafful său mergeau pe jos, în mijlocul trupelor.

Convoiul groazei. Retragerea prin defileul blocat de germani a fost un masacru

Această imensă coloană a încercat să treacă în liniște pe lângă zonele unde soldații Corpului Alpin, bine camuflați, stăteau la pândă, dar tentativa a eșuat.

De pe pantele stâncoase, germanii au deschis focul cu mitralierele, iar în coloana românilor s-a instaurat un haos de nedescris.

În timp ce nemții secerau în voie de pe culmi, în trecătoare fiecare era pe cont propriu. Unii s-au aruncat în Olt, încercând să treacă pe malul celălalt, ca să scape de focul inamic. Cei mai mulți au rupt-o la fugă înainte, încercând să depășească tirul mortal care venea de sus.

Unitățile de infanterie române au reușit să scape ocolind trecătoarea pe potecile paralele cu drumul. Soldații și-au dus în brațe, pe acolo, camarazii răniți.

Jos, în defileu, la Lazaret (vărsarea pârâului Lotrioara în Olt), coloana a fost blocată de Corpul Alpin timp de câteva ore. Până la urmă, românii au adus artileria care a deschis focul asupra culmilor și asupra unei baricade pe care Corpul Alpin o făcuse din căruțe distruse și cai morți. Germanii au fost siliți să se retragă spre culmi. Românii au debarasat apoi drumul, pentru a putea relua călătoria.

Pe 29 septembrie, la ora 14.00, convoiul groazei ajungea, în sfârșit, la Câineni, capătul sudic al trecătorii, al cărui control fusese preluat între timp de români.

În urmă, cei 20 de kilometri ai defileului erau presărați cu căruțe răsturnate, animale moarte și echipamente militare abandonate.

Pe crestele care străjuiau trecătoarea se dăduse o altă bătălie crâncenă. Unitățile române trimise să curețe versantul i-au angajat pe vânătorii de munte germani din trei părți. După o noapte de lupte, Corpul Alpin a rămas fără muniție și grenade și s-a retras către nord, revenind la forțele principale.

Epilog

La revenirea pe teritoriul românesc, în cealaltă parte a defileului, Corpul I armată nu mai era în stare de luptă. Trupele erau „într-o dezordine totală”, iar moralul era la pământ. De la general la soldat, toți simțeau că se sacrificaseră degeaba, pentru că fuseseră abandonați de camarazii lor și de comandanții armatei. Un contraatac era exclus.

Falkenhayn a ales să nu-i urmărească, însă, pe români. A sigilat capătul de nord al trecătorii cu ajutorul Corpului Alpin, apoi și-a îndreptat grosul trupelor mai departe, către Armata a II-a română, pe care urmărea s-o distrugă în zona Brașovului. Generalul german își urma planul de a distruge grupările trupelor inamice una câte una, pe rând.

Corpul I armată român făcuse tot ce-i stătuse în putință, luptase vitejește și reușise să evite ca Von Falkenhayn să-și atingă scopul inițial al acțiunii, distrugerea completă a celor două divizii.

Românii scăpaseră din trecătoare cu majoritatea trupelor și a artileriei, aceste forțe reușind ulterior să țină piept încercărilor germane de a intra în Câmpia Română prin Defileul Oltului.

Corpul I armată român suferise însă pierderi grele. 3.000 de militari români au fost luați prizonieri.
Mult mai importante erau efectele în planul strategic și moral. Germanii preluaseră acum inițiativa în Transilvania și acționau conform planului, în timp ce românii erau în retragere. Optimismul exacerbat cu care fusese salutată începerea operațiunilor la București lăsa loc acum unei deznădejdi la fel de exagerate. Opinia publică începea să înțeleagă amploarea conflictului în care intrase România.

În primul rând generalii acestei armate s-au dovedit lamentabili. Generalul Lupescu, șeful Statului Major al Armatei I, cel care contribuise la dezastrul din trecătoare considerând că germanii nu pot pătrunde prin munți, a plâns la telefon când a sunat la București. Cei de la Marele Cartier General mărturiseau ulterior că era „ca o cârpă stoarsă”.

Cel care a plătit cu postul a fost însă generalul Popovici. Pe el îl aștepta dezonoarea.

Pentru România urma un nou șoc: bătălia și înfrângerea de la Brașov.

CITIȚI ȘI:

• De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea I (1918-1930): cum să stârnești un monstru
  
• Chipurile diavolului: „El e Beria. Himmler al meu”. Geniul malefic din spatele lui Stalin a rafinat teroarea în URSS, a gândit exportul modelului sovietic și a făcut spionajul politică de stat
  
• Ziua în care BOR și-a trădat poporul. Cum le-a cerut Biserica Ortodoxă românilor să se predea în bătălia de la Mărășești: “Fraților, a venit sfârșitul! Puterile noastre s-au surpat!”

• Cum a ajuns România să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă, deși era cu Puterile Centrale. Premierul Brătianu și delegații Aliaților au venit pe furiș într-o casă, au scris tratatul de mână și au plecat câte unul, pe jos
  
• 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
  
• Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
  
• De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
  
• Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
  
• Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
  
• Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
  
• Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
  
• Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
  
• Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
  
• Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
  
• Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
  
• Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
  
• 22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
  
• Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
  
• Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917