…Se putea evita Al Doilea Război Mondial? Este o întrebare la care probabil nimeni, niciodată, nu va putea să răspundă. Dar preliminariile celui de-al patrulea deceniu interbelic, chiar survolate în viteză – așa cum o face textul de față –, scot la suprafață nenumărate ocazii irosite. De o mie de ori, traiectoria spre 1 septembrie 1939, data la care Germania a atacat Polonia declanșând WW2, putea fi deviată. Nu s-a întâmplat asta.
Astăzi, puțini mai au măcar o idee vagă despre circumstanțele izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial – în general, o sumă de clișee livrate de filme și, pentru generațiile ceva mai vârstnice, de cărțile de război. Omenirea pare nerăbdătoare să-și uite cât mai repede trecutul.
Primul și cel mai neplăcut dintre adevărurile interbelice este că Franța (mai ales) și Imperiul Britanic au fost severe cu partidele democratice din Germania învinsă, în primul deceniu de după încheierea Primului Război Mondial, dar concesive după venirea la guvernare a Partidului Național-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP) condus de Adolf Hitler. Politica dusă de cele două mari puteri în ultimii ani interbelici a intrat în istorie sub numele de „conciliatorism“.
Anglia, patronul celui tare
Situația se schimbase atât de tare încât, în 1933, Nicolae Titulescu îi scria îngrozit Regelui Carol al II-lea că, din cauza dorinței de a obține pacea cu orice preț, „Anglia nu mai e azi patronul celui slab, ci patronul celui tare. Nu mai e patronul celui cuminte, ci patronul celui mai îndrăzneț. Căci nici cel slab, nici cel cuminte nu poate provoca războiul și atunci nu e preț pe care Anglia să-l refuze, mai ales atunci când este vorba ca el să fie plătit de altul, pentru ca Pacea lumii să fie tulburată“.
S-au scris cărți, s-au făcut studii despre explicațiile teribilei gafe de apreciere geostrategică și politică a anglo-francezilor, dar rămâne uluiala că două state cu o experiență instituțională seculară, cu școli ultraperformante de diplomație și de administrație, cu specialiști de cea mai bună calitate și, mai presus de toate, cu democrații parlamentare care le protejau de capriciile personale ale unor lideri de moment (așa cum nu se întâmplă în dictaturi) n-au evaluat corect ce se întâmplă la doi pași de ele, în interiorul unui colos (Germania) care fierbea. Și nici ce se punea la cale ceva mai spre Est, dincolo de granițele Poloniei: la Moscova.
S-a ajuns în situația aberantă ca, în timp ce Germania se înarma, Anglia să se dezarmeze și să facă alături de americani mari presiuni asupra Franței ca să procedeze la fel.
Un context complicat gestionat prost de Aliați
În anii ’20, tentativele de a construi democrația în Germania au fost subminate sistematic.
Partidele ajunse la putere la Berlin, adepte (măcar formal) ale democrației parlamentare, s-au văzut în situația imposibilă de a gestiona simultan agresiunea externă a puterilor învingătoare, criza economică internă, tentativele de lovituri de stat și de secesiune ale comuniștilor și ale naționaliștilor.
Țara abia pusese punct regalității, existau puternice forțe monarhiste, părerile erau împărțite și în această privință. Ofițerii din Reichswehr făceau propria lor politică, exponenți ai oligarhiei economice și nobiliare care conducea, de fapt, țara.
Pe acest fundal, discursul revizionist, conspiraționist și violent al extremiștilor a devenit tot mai tentant pentru fosta clasă de mijloc germană, ruinată de război și de criza economică, dar și pentru milioanele de militari demobilizați (conform tratatului de pace) și rămași ai nimănui.
Unul dintre acești militari a fost Adolf Hitler.
Pasul înapoi în fața naționaliștilor
Când, în cele din urmă, după o luptă îndelungată (1919-1933), sistemul democratic parlamentar din Germania a sucombat, Anglia și Franța și-au schimbat tonul intransigent față de Berlin.
Când extrema dreaptă a preluat puterea în Germania și și-a început politica agresivă, revizionistă și rasistă pe plan intern și extern, sfidând toate tratatele semnate după Primul Război Mondial, cele două puteri europene învingătoare au dat înapoi.
Germania, deși era a doua forță industrială a lumii după SUA, iar sub Hitler a cunoscut o extraordinară renaștere economică, n-ar fi avut posibilitatea să înfrunte Franța și Marea Britanie. Nici în 1933, nici în anii care au urmat. Anglo-francezii ar fi putut încheia socotelile cu regimul nazist oricând, până în 1938.
Dar avantajul Aliaților s-a risipit până la urmă. Francezii au acceptat, sub presiunea britanicilor și americanilor, ideea revizuirii tratatelor care țineau în echilibru Europa și sub control Germania. Începând cu 1936, ar fi vrut să intervină, dar britanicii s-au opus. Pe urmă a fost prea târziu.
Britanicii au mers mult mai departe, transformându-se ei înșiși în actori activi ai revizionismului. Franței i s-a cerut (și, la un moment dat, chiar a acceptat) să își reducă armata până la nivelul parității cu cea germană.
Britanicii și americanii și-au scufundat o parte din flote, în demonstrații benevole de pacifism (sub privirile foarte interesate ale Japoniei).
În 1937, Marea Britanie cheltuia 300 de milioane de lire pentru armată. Germania – 1.000 de milioane
Guvernul laburist de la Londra își făcuse un titlu de glorie din a reduce cheltuielile militare. Mandatul Baldwin-MacDonald (1931-1935) a fost realmente catastrofal. Partidele supralicitau tema dezarmării și a păcii. Spirala demagogiei și a populismului a orbit și a paralizat întreaga societate britanică.
Politicienii se întreceau în promisiuni pacifiste, populația îi aclama, cei care avertizau asupra pericolului erau pândiți și crucificați de opinia publică. În 1937, Marea Britanie cheltuia 300 de milioane de lire pe an cu forțele armate. Germania – peste 1.000 de milioane (Winston Churchill, „Al Doilea Război Mondial“).
În Franța era o instabilitate politică mare, care paraliza țara. Guvernele se succedau rapid, iar noii prim-miniștri schimbau strategia celor de dinainte. Nu existau politicieni cu personalitate și inițiativele au fost neinspirate, tardive sau prea ezitante pentru a rezolva ceva. Comuniștii francezi, foarte influenți, răspundeau la comenzile lui Stalin.
Foarte important este de precizat că atât Franța, cât și Marea Britanie au dus politici fiscale și economice total neinspirate după Primul Război Mondial. Recesiunea economică, șomajul, grevele, sărăcia, scandalurile de corupție au zguduit aceste societăți. Marea Britanie și-a revenit foarte greu după WW1, Franța nu și-a revenit deloc (Ian Kershaw, “Drumul spre Iad“).
Asta, într-un moment în care dictaturile – URSS, Germania, Japonia și Italia –începuseră deja, în forță, programele de înarmare.
Pactul celor Patru și avertismentul lui Titulescu
Titulescu a bătătorit drumurile la Paris și la Londra pentru a bloca, în 1933, Pactul celor Patru pe care Ramsay MacDonald, premierul laburist al Imperiului Britanic, i-l promisese lui Mussolini, într-o funestă vizită la Roma.
MacDonald agreease, de principiu, propunerea lui Mussolini ca Italia, Germania, Franța și Marea Britanie să se constituie într-un grup al Marilor Puteri care să soluționeze unilateral disputele teritoriale. Se golea astfel de conținut Liga Națiunilor, unde se convenise că se vor tranșa prin dialog toate disputele dintre state.
Pactul celor Patru era un proiect revizionist autentic, cu un potențial exploziv, și Titulescu le-a arătat prietenilor săi din cancelariile Aliate eroarea de a accepta așa ceva (Nicolae Titulescu, Documente confidențiale, “Memoriu asupra proiectului de Acord al Pactului celor patru puteri”, 9 aprilie 1933).
Pactul celor Patru s-a semnat, dar fără efecte pe moment. Îi vom regăsi spiritul viu în 1938, la München, când Marea Britanie și Franța, „moderate“ de Italia, au predat Cehoslovacia Germaniei fără să-i întrebe pe aliații lor fideli de la Praga.
A fost acela momentul de inflexiune al Istoriei, când Hitler a căpătat certitudinea că poate juca în continuare cartea agresiunii, iar opozanții săi din Germania, gata să-l răstoarne de la putere, au fost reduși la tăcere.
Momentul München 1938 a fost așteptat cu groază de generalii armatei germane, care se temeau de războiul cu Anglia și Franța. Ofițerii pregătiseră o lovitură de stat și arestarea capilor naziști, anticipând un eșec al negocierilor urmat de declanșarea conflictului militar pe două fronturi cu Aliații (Sir Liddell Hart, „The Other Side of The Hill“, „Istoria celui de-Al Doilea Război Mondial“).
Dar Hitler a plecat la München dând asigurări că totul va fi bine și s-a întors în triumf, cu total câștig de cauză, discreditându-i pe pesimiștii care credeau că Anglia și Franța nu-i vor tolera la nesfârșit pretențiile. Din toamna lui 1938, războiul n-a mai putut fi evitat (Ibidem).
Firul evenimentelor interbelice sugerează că apariția unui Hitler era chiar probabilă
La momentul 1 septembrie 1939 nu s-a ajuns într-un acces de nebunie colectivă a unui popor extremist și însetat de sânge, nici rodul nesăbuinței unui singur om, un dement care a aruncat în aer lumea (nici n-ar fi fost posibil așa ceva). Apariția lui Hitler (sau a altuia ca el) în peisajul politic german și cel mondial, departe de a fi fost un accident, era previzibilă și chiar probabilă, în împrejurările acelea.
Succesiunea de evenimente din Germania interbelică a favorizat puternic ascensiunea unui astfel de personaj. Lucrurile au evoluat în timp în direcția războiului. O serie interminabilă de gafe ale puterilor învingătoare, criza economică și permanentele încercări de secesiune / război civil / lovitură de stat comunistă au adus la disperare cel mai important și numeros popor al Europei.
Prin politica lor, mai ales francezii nu au ajutat deloc partidele democratice din Germania interbelică. Dimpotrivă, le-au subminat eforturile, alimentând discursul agresiv și revanșard al radicalilor. Extrema stângă și extrema dreaptă din Germania au avut în Franța (deși involuntar) cel mai puternic aliat în anii ’20.
Dealtfel, această lecție a fost foarte bine înțeleasă de americani, care după victoria din 1945 nu au mai repetat greșelile din 1919. În loc să îi zdrobească și mai tare pe învinși, cum făcuseră francezii cu 25 de ani în urmă, i-au ajutat să-și reconstruiască țara, punând capăt spiralei resentimentelor și preocupării pentru revanșă.
Apele tulburi în care iau naștere germenii celui de-Al Doilea Război Mondial
Ca să înțelegem ce s-a întâmplat cu adevărat din momentul sfârșitului Primului Război Mondial și până la izbucnirea celui de-al doilea este esențial să nu judecăm evenimentele de atunci din perspectiva de acum – deși inclusiv azi putem vedea cum funcționează mecanismele manipulării și de unde se alimentează discursul extremist.
Pentru a înțelege ce s-a petrecut în urmă cu 100 de ani, trebuie să încercăm să ne punem în postura și locul celor care au trăit acele vremuri.
Povestea celui de-Al Doilea Război Mondial și a dictaturii naziste începe, așadar, chiar în preajma încheierii Primului Război, într-o lume complet răvășită după patru ani de tragedii, cu milioane de morți și mutilați, cu străzi pline de orfani și văduve, cu orașe bântuite de foamete și boli, cu inflație exorbitantă și bande înarmate care fac legea pe străzi, cu puciști și aventurieri gata să pescuiască în ape tulburi, cu conflicte izbucnite pretutindeni în Europa, cu un imperiu (cel rus), la Est, prăbușit într-un război-genocid intern și cu armatele anglo-franceze amenințătoare, jucând rolul de jandarm mondial.
Este esențial, pe tot parcursul lecturii, să ținem cont că evenimentele de mai jos s-au petrecut în Germania și nu în vreun stat mărunt și sărac din colonii. Vorbim de a doua cea mai dezvoltată țară a lumii, după SUA, prima putere economică și militară a Europei, un stat care câștigase toate războaiele în ultimele șapte decenii și care se simțea îndreptățit să primească locul cuvenit puterii sale în ordinea mondială, dar refuzat de celelalte două imperii în declin, cel britanic și cel francez.
Această mare forță politică, economică și militară avea să fie tratată, după 1918, de către învingători, într-un mod total neinspirat.
Am strâns această succesiune de evenimente, a căror densitate e unică în istorie, în 5 episoade. Drumul începe în toamna lui 1918, când Germania pierde Primul Război Mondial, și se oprește la momentul 1-3 septembrie 1939, când în Europa izbucnește Al Doilea Război Mondial.
Textul, deși „lung pentru cititorul de Facebook“, este oricum total insuficient pentru toate câte s-au petrecut în acele două decenii dezastruoase. Inevitabil, lipsesc multe evenimente notabile. Dar pe cele relevante m-am străduit, în orice caz, să le menționez.
Cu roșu sunt notate acțiunile din afara Germaniei, cu negru cele din această țară. Veți vedea, firele se împletesc strâns, alimentându-se și justificându-se reciproc pentru a construi spirala spre dezastru.
Motto:
„(…) după ce s-au irosit toate aceste ajutoare și avantaje, Marea Britanie iese în față, cu Franța de mână, pentru a garanta integritatea Poloniei. A aceleiași Polonii care, cu numai șase luni în urmă, se alăturase cu poftă de hienă jefuirii și distrugerii statului cehoslovac. Lupta pentru Cehoslovacia avea sens în 1938, când armata germană de-abia dacă putea să scoată pe frontul de Vest 6 divizii bine instruite, iar francezii, cu 60-70 de divizii, ar fi izbutit cu siguranță să traverseze Rinul și să intre în Rühr. Numai că această variantă a fost socotită irațională, imprudentă și imorală. Și totuși, până la urmă, cele două democrații occidentale se declarau dispuse să-și riște viața pentru integritatea teritorială a Poloniei. S-ar putea scormoni mult și bine prin cotloanele istoriei (despre care ni se spune că reprezintă palmaresul crimelor, al neghiobiilor și al mizeriilor omenirii) pentru a găsi un paralelism cu această bruscă și totală răsturnare a unei politici de 5-6 ani, ce promova un conciliatorism indolent, transformat, aproape peste noapte, într-o disponibilitate totală de a accepta un război iminent, în condiții mult mai proaste și la o scară infinit mai mare…
Apărea, în sfârșit, hotărârea, luată în cel mai neprielnic moment și pe deplin nejustificată, care avea să ducă la uciderea a zeci de milioane de oameni.“
Winston Churchill, Volumul I al lucrării „Al Doilea Război Mondial“
Acceleratorul de Istorie
La conferința de pace de la Paris participă 27 de state, dar deciziile sunt luate, în spatele ușilor închise, de doar cinci puteri: SUA, Franța, Imperiul Britanic, Italia și Japonia. În final, ultimul cuvânt îl vor avea Franța, Imperiul Britanic și SUA, ceea ce va duce la răcirea relațiilor cu Italia și Japonia (nu întâmplător, aceste țări se vor regăsi 20 de ani mai târziu în cealaltă tabără).
- 18 septembrie-17 octombrie 1918: Aliații străpung liniile defensive germane în bătălia de pe Linia Hindenburg. La un an după intrarea Americii în război (6 aprilie 1917), Puterile Centrale suferă înfrângeri și pierd teren pe toate fronturile, exceptându-l pe cel de Est. Imperiul Austro-Ungar se destramă, situația Germaniei este disperată. Imperiul Kaiserului nu mai are bărbați pe care să-i recruteze, mâncare să-și hrănească locuitorii, materie primă să fabrice armament.
- 28 octombrie 1918 – marinarii din portul german Kiel se răscoală și refuză să mai lupte împotriva englezilor.
- 29 octombrie 1918 – înspăimântat de înfrângerea care se apropie și cu gândul la ce i s-a întâmplat vărului său, țarul Rusiei, împăratul german Wilhem II fuge din Berlin și se adăpostește la Cartierul General al armatei, la Spa.
- 4-5 noiembrie 1918 – apar noi revolte ale marinarilor, în alte porturi germane.
- 7 noiembrie 1918 – izbucnește o răscoală la München, iar socialistul Kurt Eisner proclamă Republica Sovietică Bavaria. Subminată de comuniști, Germania intră în disoluție.
- 9 noiembrie 1918 – Prințul Max von Baden, șeful guvernului federal, anunță oficial abdicarea împăratului Germaniei după ce acesta din urmă fuge în Olanda. Puterea o preiau socialiștii, iar Philipp Scheidemann proclamă Republica.
- 10 noiembrie 1918 – se constituie un nou cabinet socialist la Berlin. Extrema stângă condusă de Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht solicită instaurarea comunismului în Germania, după modelul Rusiei.
- 11 noiembrie 1918 – înțelegând că a pierdut, Germania cere pace Aliaților. În Franța, la Compiègne, se semnează armistițiul care pune capăt Primului Război Mondial.
- 5-15 ianuarie 1919 – comuniștii încearcă să preia puterea în Germania în același mod în care o făcuseră în Rusia. Gruparea Spartacus (Liebknecht – Luxemburg) declanșează revolta armată în Berlin, în oraș au loc lupte de stradă, dar armata zdrobește răscoala. Liebknecht și Luxemburg sunt arestați și împușcați în drum spre închisoare. În semn de protest, deputații de stânga boicotează Parlamentul.
- 18 ianuarie 1919 – începe Conferința de Pace de la Paris, de după Primul Război Mondial. Discuțiile vor dura un an, până pe 21 ianuarie 1920, dar decisive vor fi primele 6 luni. Se vor semna tratate între Aliații învingători și cele cinci state învinse (Germania, Turcia, Bulgaria, Austria și Ungaria). De la masa discuțiilor lipsește Rusia cufundată în război civil. Invitați la Paris, bolșevicii de la Moscova refuză pe un ton impertinent.
Factorul de decizie politic, dincolo de discuțiile comisiilor de experți, este Consiliul celor Patru: Woodrow Wilson (președintele SUA), David Lloyd George (premierul britanic), Georges Clemenceau (premierul francez) și Vittorino Orlando (premierul italian).
Multe din documente și stenogramele discuțiilor vor rămâne secrete o lungă perioadă (amănunt colateral: acest lucru va fi în favoarea României, pentru că opinia publică, mai ales din statele revizioniste, nu va afla că Marile Puteri au consimțit la marile câștigurile teritoriale ale acestui stat mai mult constrânse de împrejurări, decât de bună-voie).
Ideea de la care pleacă această conferință capitală pentru soarta lumii este aplicarea celor 14 principii wilsoniene, detaliate de președintele american într-un discurs ținut în fața Congresului înainte de finalul războiului, pe 8 ianuarie 1918. Principiul autodeterminării națiunilor este unul central.
Interesele marilor puteri învingătoare, în special Franța și Imperiul Britanic, vor schimba însă, foarte des, prioritățile. Acum se aprinde, de fapt, fitilul următorului război, pentru că Franța este roasă de dorința revanșei și preocupată de obținerea garanției că Germania va fi îngenuncheată pe o perioadă cât mai lungă de timp.
Parisul emite pretenții foarte dure, își încalcă angajamentele din momentul armistițiului și comite erori diplomatice grave. Dacă Marea Britanie susține o poziție moderată, în schimb Italia, care pierduse 600.000 de soldați în război, primește un rol secundar. Celelalte două mari puteri europene nu respectă Acordul de la Londra, din 1915, în baza căruia Italia intra în război promițându-i-se în schimb vaste achiziții teritoriale pe coasta dalmată, în Asia Mică și Africa.
Franța sădește în Germania semințele urii și ale revanșei insistând să-i umilească delegații și să i se impună condiții cât mai dure, în timp ce conducătorii Italiei sunt decredibilizați pe plan intern, favorizând ascensiunea rapidă la putere a fasciștilor lui Mussolini, care aveau un discurs revizionist.
- 4 aprilie – 1 mai 1919: trupele federale germane intervin în Bavaria și lichidează Republica Sovietică autoproclamată în această provincie.
- 7 mai 1919: delegația germană, condusă de contele Von Brockdorf-Rantzau, primește proiectul de tratat de la Aliați. Diplomatul german este stupefiat, protestează vehement și reclamă că în text nu se regăsesc termenii în baza cărora Berlinul acceptase capitularea. Aliații își încălcaseră propriile angajamente, luate în momentul în care Germania consimțise să se predea.
- 20 iunie 1919: premierul german Scheidemann demisionează, declarând că nu poate semna un asemenea tratat de pace precum cel pus pe masă de Aliați.
- 23 iunie 1919: se formează un nou guvern condus de Gustav Bauer. Pericolul invaziei trupelor aliate în Germania este iminent.
Protestele germane rămân fără efect. Se obțin concesii nesemnificative, iar Von Brockdorf semnează furios, subliniind că o face în lipsă de alternative. Delegația germană venită la Paris e umilită. Puși sub pază, membrii delegației nu sunt lăsați să părăsească hotelul și citesc injuriile zilnice pe care presa franceză le adresează țării lor.
În Germania, publicarea textului de tratat provoacă haos și indignare generală. O națiune uriașă, cea mai mare putere industrială a lumii după SUA, este adusă în pragul revoluției. Franța rămâne inflexibilă.
- 28 iunie 1919: Puterile Aliate și Germania semnează la Versailles, în Sala Oglinzilor, tratatul final. Locul este ales, din nou, pentru a-i înjosi pe germani: este exact încăperea unde Franța semnase capitularea în 1871, după înfrângerea de la Sedan, în fața Prusiei. O răzbunare măruntă a francezilor, dar cu impact psihologic asupra opiniei publice în Germania.
Tratatul în sine este zdrobitor pentru învinși, care nu se vor împăca niciodată cu prevederile sale. Germania este obligată să:
– returneze Franței provinciile Alsacia și Lorena,
– cedeze Belgiei mai multe cantoane,
– dea Danemarcei ducatul Schleswig,
– cedeze Poloniei nou-înființate teritoriile Pomerelia (parte din Pomerania) și Prusiei Occidentale,
– accepte pentru Danzig (Gdansk) statutul de oraș liber sub controlul Societății Națiunilor și jurisdicția Poloniei,
– dea Lituaniei orașul Memel (Klaipeda),
– lase regiunea puternic industrializată Saar, timp de 15 ani, sub control internațional. Francezii, care râvneau la această regiune locuită de germani, au primit dreptul de proprietate asupra minelor.
Clauzele militare sunt la fel de dure:
– serviciul militar obligatoriu era desființat,
– armata nu trebuie să depășească 7 divizii de infanterie și 3 divizii de cavalerie: în total, maximum 100.000 de soldați cu scopul exclusiv de a asigura paza frontierelor și siguranța internă,
– armele de asalt și flota distruse; construcția de avioane, tancuri, artilerie grea interzise.
– zona Renania e declarată zonă demilitarizată.
Pentru o țară cu dimensiunile și poziționarea Germaniei, toate aceste condiții erau, pur și simplu, ucigașe și inacceptabile. „Trebuie să folosim monstruozitatea tratatului și imposibilitatea implementării multora dintre reglementările sale pentru a demola întreaga pace de la Versailles”, scria încă de atunci diplomatul german Bernhard von Bulow.
Statul se învecina cu nou-apăruta Uniune Sovietică, al cărei scop public și asumat era revoluția mondială și ocuparea întregii lumi.
Pe hartă apăruse și Polonia, stat cu o politică dură și agresivă (polonezii vor ajunge să ocupe Kiev în timpul războiului cu sovieticii și nu vor ezita să se repeadă asupra Cehoslovaciei în momentul în care Germania a dezmembrat-o, ocupând regiunea Teschen la 2 octombrie 1938 – așadar, cu un an înainte ca Polonia însăși să fie desființată în același fel de Germania și URSS).
În plan intern, anii ’20 au fost, în Germania, agitați și violenți, cu încercări de lovituri de stat, revolte armate, tentative de revoluție a comuniștilor și cu secesiuni ale unor landuri. Guvernul de la Berlin a făcut apel la Aliați, să fie lăsat să-și mărească fie și temporar armata pentru a înăbuși aceste tendințe anarhice și pentru a restabili ordinea în țară. Franța s-a opus.
Urmarea tuturor acestor împrejurări a fost, previzibil, eludarea de către Germania a restricțiilor din tratatul de la Versailles. S-au înființat niște trupe paramilitare cu depozite ascunse de muniție și armament și cu fabrici care produceau în secret arme. S-au cumpărat firme care produceau avioane și nave în alte state, fiind trimiși acolo specialiștii pentru a continua programele de cercetare la care tratatul de la Versailles nu mai dădeau dreptul. Militari au fost trimiși în URSS, pentru a participa la manevre militare și cercetări în materie de blindate.
În Germania au apărut asasinatele comise împotriva celor suspectați că ar fi spioni ai Aliaților și că ar putea dezvălui amănunte despre aceste activități secrete.
Odiseea daunelor impuse Germaniei a fost, în sine, o mostră de inabilitate a Aliaților, care s-au lăsat convinși de Franța să se comporte de-a dreptul absurd, alimentând în tabăra învinșilor resentimentele și dorința de revanșă.
Germania a fost constrânsă la plata unor sume exorbitante. Marile Puteri învingătoare au ignorat rapoartele unor economiști celebri care avertizau că un cuantum prea mare al datoriilor va duce la blocaj economic și politic.
- martie 1919, un grup de experți întocmește un raport care fixează despăgubirile la 30 de miliarde de dolari (echivalentul a 859 de miliarde de dolari la valoarea din 2017) plătibili în 30 de ani. Berlinul nu e de acord, dar clauza îi e impusă în tratatul de la Versailles.
Sumele stabilite depășesc puterea de plată a țării, care traversează după încheierea războiului și fuga împăratului un haos social și o puternică recesiune economică. În 1919, Germania avea un PIB de 13,3 miliarde de dolari (echivalentul a circa 380 de miliarde de dolari în 2017).
- 6 aprilie 1920: nemulțumită că nemții nu achită datoria și insensibilă la argumentul că banii ceruți nu existau fizic, Franța profită de incapacitatea Germaniei de a se apăra și ocupă militar centrele industriale Frankfurt și Darmstadt.
Este doar o demonstrație de forță și armata franceză se retrage pe 17 mai, dar gestul mărește și mai mult ura și frustrarea învinșilor, mai ales că în special trupele coloniale franceze (din Africa) comit violuri, brutalități, răpiri și crime.
În 1921, Comisia de Reparații întrunită la Londra (25 aprilie – 5 mai) stabilește o nouă sumă de plată pentru Germania învinsă: 132 de miliarde de mărci aur (echivalentul a 442 de miliarde de dolari la valoarea din 2017). Se reduce, așadar, la aproape jumătate cuantumul daunelor. Nemții nu acceptă inițial, dar fără armată, confruntați cu revoluția internă și prăbușiți economic, cedează pe 10 mai, când Aliații amenință că vor ocupa iar bazinul industrial Ruhr, vital pentru țară.
Aceste pretenții ale Aliaților împing situația într-o fundătură, pentru că Germania n-are de unde să scoată banii (nici nu a plătit, dealtfel) și în scurt timp intră în incapacitate de plată.
13-17 martie 1920: Wolfgang Kapp, fost parlamentar, organizează un puci pro-monarhist la Berlin, susținut de trupe ale baronului Von Luttwitz și cu încuviințarea generalului Erich Ludendorff, fostul șef al Marelui Stat Major german în timpul Primului Război Mondial. Kapp se autoproclamă cancelar, dar puciul eșuează.
- 2 ianuarie 1923: la Conferința interaliată de la Paris, Franța își impune punctul de vedere care se traduce printr-o linie dură față de Germania prăbușită în haos. Franța și Belgia amenință din nou Berlinul că vor ocupa Ruhrul dacă nu primesc miliardele stabilite tot de ele drept despăgubiri. Imperiul Britanic se opune și încearcă aplanarea situației.
- 11 ianuarie 1923: amenințarea este pusă în practică și zeci de mii de soldați francezi și belgieni invadează partea de Vest a Germaniei, ocupând bazinul carbonifer la Ruhrului, cu marile sale orașe industriale.
Germania își retrage ambasadorii de la Paris și Bruxelles, iar populația locală din Ruhr declanșează rezistența pasivă. Noile agresiuni comise de trupele de ocupație alimentează discursul presei și al partidelor de dreapta, care acuză trupele franco-belgiene de atrocități. Evenimentele produc o impresie foarte proastă la Londra și în SUA.
Implicarea marilor bănci, în special americane, în planurile de reorganizare a datoriei de război germane alimentează teoria conform căreia țara este victima unei conspirații. Americanii acceptă să împrumute masiv Germania.
- 15 august 1923: cursul de schimb al dolarului american urcă dramatic și ajunge la 4.000.000 de mărci germane, de patru ori mai mult decât în prima zi a lunii.
- 1 septembrie 1923: un dolar american = 10.000.000 mărci germane. Guvernul german încurajează inflația pentru a evita plata datoriilor de război.
- 24 septembrie 1923: cancelarul german Gustav Stresemann cere încetarea rezistenței pasive a populației în bazinul industrial Ruhr, aflat sub ocupație franco-belgiană. Măsura îi scoate din minți pe naționaliști și îndepărtează populația de forțele democrate.
- 26-30 septembrie 1923: o parte a trupelor paramilitare înființate pentru a eluda prevederile tratatului de pace încearcă să dea o lovitură de stat, să-l răstoarne pe cancelarul german Stresemann și să instaleze un guvern naționalist. Puciul este înnăbușit de viitorul mareșal Feodor von Bock, în acel moment maior. Dolarul ajunge la un curs de 60.000.000 de mărci germane. Prețurile produselor cresc, în magazine, inclusiv pe parcursul zilei, de la o oră la alta. Populația e disperată.
- octombrie 1923: apar tentativele de revoluție comunistă. Armata împușcă demonstranții strânși în Saxonia și Turingia. O insurecție în Hamburg este zdrobită de poliție, confruntările lăsând în urmă 40 de morți.
- noiembrie 1923: dolarul american ajunge la halucinantul curs de schimb de 4.210.500.000.000 mărci germane. Economiile de-o viață ale familiilor dispar într-o clipită, salariile nu mai au nicio valoare, nivelul de trai se prăbușește într-o prăpastie fără fund. Energiile canalizate la începutul anului împotriva Franței invadatoare se întorc împotriva propriului guvern, care consimțise să reînceapă plata despăgubirilor de război.
În peisaj apar tot mai des grupuri extremiste care sunt ascultate atent de muncitorii rămași șomeri și de funcționarii care muncesc pe salarii fără valoare.
Armata, prin generalul Hans von Seeckt, care o conduce, dă semnale confuze.
- 8-9 noiembrie 1923: are loc celebrul „puci de la berărie“ din München, când în scenă intră necunoscutul Adolf Hitler, aliat al generalului Erich Ludendorff, eroul din război al armatei germane. Această alianță aparent neobișnuită între un nobil german și un caporal ajuns lider de partiduleț extremist spune însă destule despre sprijinul pe care naziștii l-au primit, în ascensiunea lor, de la cercurile bogate și influente ale Germaniei.
Ludendorff și Hitler încearcă să răstoarne guvernul landului Bavaria. Tentativa eșuează, Hitler e arestat și judecat, dar discursul său tranșant, revanșard și agresiv, devine extraordinar de popular.
Procesul se transformă într-un triumf uriaș al lui Hitler, devenit din acuzat acuzator, iar judecătorii sunt obligați să mute ședințele la Leipzig.
Pucistul este condamnat la cinci ani de închisoare, din care execută unul singur. În acest interval scrie celebra Mein Kampf.
Între timp, Germania traversează o criză cumplită. Guvernul federal concediază 700.000 de angajați la stat și contractează împrumuturi externe. Tensiunile cresc exploziv în societatea germană.
- 9 aprilie 1924: o echipă de experți condusă de americanul Charles Dawes publică un plan care prevede reorganizarea băncii centrale a Germaniei, Reichsbank, sub control internațional. Se dorea reluarea plăților de către învinși la nivelul de 1 miliard de mărci aur anual. Nemții acceptă pe 16 aprilie și planul intră în vigoare pe 1 septembrie. Planul Dawes a funcționat patru ani, până în 1928, dar și de această dată doar parțial, pentru că Germania n-a achitat toate sumele stabilite.
- 1 iulie – 17 august 1925: armata franco-belgiană evacuează Ruhrul după doi ani și jumătate de ocupație. În urmă rămân acuzații de violențe, violuri, jafuri și chiar crime împotriva civililor germani.
- 5-16 octombrie 1925: are loc conferința de la Locarno, soldată cu un acord socotit istoric în acel moment, în realitate evenimentele ulterioare dovedindu-l o gigantică gafă diplomatică generată de lipsa de viziune a aliaților învingători. S-au semnat mai multe documente, dar cel mai important a fost tratatul mutual de garanție între Germania, pe de o parte, și Franța și Belgia, pe de alta. Berlinul se angaja să respecte frontierele existente LA GRANIȚA VESTICĂ. Marea Britanie și Italia erau garanții internaționali ai acordului.
Însă, dacă Franța obținea, aparent, ceea ce-și dorise, în schimb tratatul împărțea de facto Europa în două categorii de state: unele cu granițe garantate (la Vest) și altele cu granițe negarantate (la Est).
S-a încercat atenuarea sentimentului că au apărut două categorii de țări chiar în sânul taberei învingătoare, semnându-se și tratate de arbitraj între Germania, pe de o parte, și Cehoslovacia și Polonia, pe de alta. Franța garanta ultimelor două sprijinul în cazul unei agresiuni germane. Dar gafa diplomatică fusese făcută, arbitrajul – avea să se dovedească – nu a rezolvat nimic, iar în cele din urmă nici măcar garanția dată de nemți Franței și Belgiei n-a mai valorat o ceapă degerată, după ce aceștia au „rezolvat“ diferendele teritoriale cu aliații „de mâna a doua“, cu granițe „negarantate“.
- 1925-1930: Germania intră treptat într-o zonă de stabilitate, dând impresia că democrația a prins rădăcini. Politicile de cooperare internațională ale lui Stresemann, creșterea producției, eficientizarea industriei, eliminarea inflației schimbă perspectiva. Mișcările extremise pierd teren, iar comuniștii coboară la 9% în alegeri. Extrema dreaptă se fragmentează după puciul eșuat al lui Hitler. În 1928, alegerile generale dau impresia că naziștii sunt terminați – primesc doar 2,6% din voturi. Marii câștigători sunt social-democrații, care iau 30% și fac guvernul în coaliție cu două partide catolice și alte două liberale.
Este însă doar o aparență. Social-democrații au disensiuni latente majore cu Partidul Popular German, care reprezintă marii industriași. Când aceștia din urmă propun construcția unui crucișător de luptă, social-democrații se revoltă. Industriașii replică și concediază 250.000 de oameni în bazinul Ruhr, închizând fabricile.
În martie 1930, când se pune problema unei mici creșteri a contribuțiilor angajatorilor la asigurările de șomaj, coaliția se rupe. În acel moment, criza economică izbucnise déjà în America, iar în Germania șomajul urcase la 3.000.000 de oameni – 14% din populația activă a țării. Brusc, comuniștii manipulați de Moscova și naziștii lui Hitler încep să crească iar în popularitate.
- 7 iunie 1930: se adoptă planul Young, ultima încercare de a rezolva problema despăgubirilor de război. De data aceasta, SUA și Imperiul Britanic își impun punctul de vedere în fața Franței și dau satisfacție Germaniei. Datoria este redusă la 38 de miliarde de mărci aur, iar Comisia reparațiilor de război este desființată. Francezii sunt furioși, premierul Raymond Poincare (artizanul invaziei din 1923) demisionează, avertizând că, odată rupte „lanțurile Tratatului de la Versailles“, drumul Germaniei spre o nouă agresiune este deschis. Pentru Franța, care se recupera foarte greu după Marele Război în special din cauza proastei gestionări a situației de către guvern, pierderea resurselor Germaniei reprezintă o lovitură economică foarte grea.
Nici acest ultim plan nu e pus în practică.
- 14 septembrie 1930: au loc noi alegeri pentru Reichstag. NSDAP, partidul pucistului din 1923, urcă de la 12 la 107 mandate, afirmându-se pentru prima dată ca o forță politică de prim rang în Germania.
Urmează recesiunea mondială și, la Berlin, ascensiunea la putere a unui tânăr politician de dreapta abil, agresiv și charismatic, susținut în discursul său revanșard, revizionist și antisemit de industriașii și nobilii germani, dar și de populația sătulă de criză, haos și umilințe: Adolf Hitler.
CITIȚI ȘI:
- Cum a ajuns România să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă, deși era cu Puterile Centrale. Premierul Brătianu și delegații Aliaților au venit pe furiș într-o casă, au scris tratatul de mână și au plecat câte unul, pe jos
- 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
- Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
- Rușinea de la Bazargic/Dobrici, din Primul Război Mondial: cum și-au făcut comandanții români singuri praf trupele în bătălia pentru Cadrilater
- Prețurile și salariile din România în Primul Război Mondial. A existat o “epocă a abundenței” pierdută în negura timpului?
- De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
- Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
- Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
- Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
- Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
- Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
- Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
- Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
- Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
- Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
- Șarja cavaleriei poloneze împotriva tancurilor germane: geneza unuia dintre cele mai mari fake-uri din istoriografia celui de-Al Doilea Război Mondial
- 22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
- Blindate. Germania: tancul Panzer IV
- Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
- Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
- Arme de infanterie. Germania: pușca de asalt Sturmgewehr 44 – STG44/MP43/MP44
