Connect with us

Hi, what are you looking for?

Colecționarul de Istorie

Istoria României

Cum au condus politicienii și generalii România în Primul Război Mondial. „Reprezentanții la vârf ai românilor sunt insuportabili. Indivizi fără caracter. Nu-i unul într-adevăr demn să comande. Guvernul – deplorabil, sentimentul datoriei – o necunoscută“

Premierul Ionel Brătianu (dreapta) a jefuit banii pentru înzestrarea armatei în cârdășie cu ofițerii puși tot de el în fruntea oștirii. Generalul Iliescu, omul său de casă și un hoț de primă mână, a condus catastrofal armata în primele luni de război. Berthelot l-a înlocuit cu Prezan (lângă Brătianu în foto), "singurul ofițer capabil" din conducerea Armatei române

O corupție înspăimântătoare a clasei politice și militare, despre care mulți istorici autohtoni se codesc și în ziua de astăzi să vorbească răspicat, a stat la baza celei mai mari catastrofe trăite de poporul român în istoria sa: perioada Primului Război Mondial. Cu 680.000 de morți (din care 430.000 de civili) dintr-o populație totală de 7,6 milioane, țara noastră a suferit cele mai grele pierderi umane raportate la numărul de locuitori dintre toate participantele la conflict, cu excepția Serbiei și a Turciei. Asta, deși România luptase efectiv doar un an și două luni din cei 4 ani și aproape 4 luni, cât durase întregul conflict. Cauzele acestui nemaipomenit dezastru au fost amplu dezbătute în epocă și au dus la un cutremur pe scena politică, însă au căzut treptat în uitare. Azi, aproape nimeni nu mai vorbește despre politicienii și generalii care au furat banii pentru arme, muniție, haine și mâncare, apoi au cerut poporului să moară „pentru patrie”, trimițându-l efectiv cu pieptul gol în fața tunurilor și mitralierelor inamice. De fapt, drama din perioada 1916-1918 este, dintre toate marile încercări traversate de poporul român în istoria sa, cea mai dură lecție pe care o poate primi o națiune care ajunge să fie condusă de hoți și proști.

În luna august a anului 1916, Guvernul României decreta mobilizarea generală. Țara intra în Primul Război Mondial, iar toți bărbații valizi între 18 și 60 de ani erau chemați la oaste, să făurească „prin puterea armelor” idealul național al reîntregirii. Din totalul de 7,6 milioane de locuitori ai regatului, circa 505.000 aveau să alcătuiască armata de operațiuni, iar alți aproape 300.000 serveau în diversele structuri militare.

Doar 4 luni mai târziu, dintre cei 800.000 de mai sus, în Moldova intrau, risipiți pe drumuri, desculți, flămânzi, înghețați și fără arme, numai 194.000. Restul pieriseră, fuseseră luați prizonieri sau dispăruseră fără urmă.

Pierderile erau șocante. Ministrul britanic de Externe, Arthur Balfour, caracteriza războiul purtat de români ca fiind „o incompetență la limita crimei”. Ce se întâmplase, de fapt, în România?

Corupția, principalul motiv al dezastrului în care, pe parcursul a aproape doi ani, a murit aproape 10% din populația României – o notă de subsol în istoriografia oficială

Istoriografia autohtonă enumeră un mănunchi stufos de cauze mai mult sau mai puțin reale, iar la loc de cinste sunt puse „trădarea” aliaților care nu și-ar fi respectat promisiunile, conjunctura ghinionistă, lipsa de experiență a trupelor, arhitectura geografică defavorabilă a granițelor, industria incipientă.

Dedesubtul tuturor, bine îngropată sub noianul scuzelor, se ascunde însă realitatea corupției devastatoare dublate de o incompetență a conducătorilor țării care i-a cutremurat până și pe observatorii străini.

Generalul Dumitru Iliescu, omul de casă al familiei Brătianu, a fost numit adjunct al șefului Marelui Stat Major, dar a condus de facto armata până în noiembrie 1916. Simbol al corupției și incompetenței, Iliescu s-a îmbogățit, practic, peste noapte după numirea în fruntea Armatei. A fost destituit la cererea generalului Berthelot și exilat pe un post călduț, la Paris

(…) Guvernul și Marele Cartier General de la început, generalul (Dumitru – n. red.) Iliescu – a fost inconștient și nepregătit. Singura grijă a Guvernului fuseseră furturile și afacerile. Compoziția lui era de imbecili și oameni de paie, pentru ca Dinastia să poată fura și dicta cum va vrea. Ce hal de oameni de stat! Unul fură și alții suferă. Cred că poporul îi va ține minte în viitor ca să-i aleagă din nou în Parlament și în capul țării! Generalul Iliescu va trebui adus ca șef al Marelui Stat Major sau ca ministru de război, fiind așa specialist în furturi și conducere”.

Jurnalul căpitanului Gheorghe Garoescu, comandant de companie, participant la bătălia de la Mărășești, 5 decembrie 1917

România a început războiul, în 1916, cu o armată numeroasă. Cele 23 de divizii de infanterie erau însă prost echipate și instruite, cu armament pestriț și vechi, iar deficitul de ofițeri inferiori și subofițeri era masiv.

La fel ca și azi, la începutul anilor 1900 în armata română se promova pe bază de vechime și de pile. Ajunseseră colonei și generali tot felul de personaje incompetente, corupte, impostori și oameni de partid. Cei foarte puțini avansați pe merit în grad erau marginalizați.

Comandamentul Armatei române în preajma Primului Război Mondial: plin de titluri, decorații, medalii și îmbogățit peste noapte înainte de intrarea în luptă, s-a transformat „într-un stol de vrăbii” când a înfruntat inamicul

Pe hârtie, conducerea armatei române părea că stătea bine. Erau oameni cu studii militare la Viena, Torino, Berlin sau Paris, unii se lăudau cu tratate teoretice, alții erau profesori apreciați la Școala Superioară de Război. Dar începerea luptelor, în august 1916, a arătat că, de fapt, toată această șleahtă – mai puțin câteva excepții pentru care degetele de la mâini sunt suficiente – nu valora nimic. Perioada neutralității din 1914-1916 fusese irosită de conducerea armatei române. Schimbările fundamentale de tactică survenite pe câmpurile de luptă în Primului Război Mondial n-au fost studiate și însușite de ofițerii români puși pe căpătuială.

Până în preajma intrării în război, comandanții au folosit concentrarea pentru instrucție a trupelor ca să-și umple buzunarele. În loc să fie pregătiți pentru luptă, soldații – în proporție copleșitoare țărani analfabeți – erau folosiți ca mână de lucru ieftină, pentru a executa diverse lucrări pentru care comandanții lor își luau șpăgi grase. Ofițerii eliberau permisii și învoiri pe bandă rulantă, contra mită.

„Societatea românească fusese profund marcată de anii petrecuți sub stăpânirea otomană coruptă. Românii aveau o zicală: «Peștele de la cap se împute». În România, aproape totul era de vânzare: funcții, diplome, pașapoarte. Așa se face că un jurnalist străin care a încercat să schimbe banii pe cale legală și nu pe piața neagră a ajuns să fie aruncat în temniță de poliția care a crezut că era implicat într-o escrocherie de mare finețe. Fiecare contract guvernamental venea la pachet cu cota sa de mită. Deși România era o țară bogată, cu agricultură extraordinară și, până în 1918, cu o industrie petrolieră în plin avânt, ducea lipsă de drumuri, poduri și linii de cale ferată pentru că fondurile alocate de Guvern în această direcție erau adesea deturnate și ajungeau în mâinile unor familii precum cea a lui Brătianu. (…)

Românii erau napolitanii Europei Centrale. Atât femeile, cât și bărbații adorau parfumurile tari. În rândurile aristocrației, femeile se fardau puternic, iar bărbații ceva mai discret, dar suficient de mult încât autoritățile militare să fie nevoite să intervină și să restricționeze utilizarea cosmeticelor în rândurile ofițerilor de rang mai înalt. Chiar și după intrarea României în război, observatorii străini au fost scandalizați să vadă ofițeri „plimbându-se de colo până colo cu chipurile pictate, în căutare de prostituate sau făcându-și avansuri unii altora”.

Margaret MacMillan, „Făuritorii păcii, șase luni care au schimbat lumea

Însă cea mai gravă situație a fost în privința înzestrării pentru război. Generalii și coloneii, mână-n mână cu politicienii din Guvern, au devalizat, pur și simplu, bugetul de achiziții. Nicio comandă nu se dădea fără comision. Contractele erau fie păguboase pentru bugetul public, fie tărăgănate până când picau, dacă firmele nu „se prindeau” despre ce e vorba și nu „cotizau” la comandanții Armatei și la miniștri. Așa s-au pierdut numeroase comenzi de armament, tărăgănate de comisia de achiziții condusă de colonelul Rudeanu până când a început războiul și guvernele țărilor respective au suspendat orice exporturi.

Colonelul în rezervă Remus Macovei a surprins, în articolele sale din Revista Art-Emis, dimensiunea incredibilă a jafului. Holurile Ministerului de Război, relata presa vremii citată de col. Remus Macovei, gemeau de șmecheri, afaceriști și profitori care „combinau” cu comandanții Armatei. Se fura de peste tot: la cai, la furaje, la cartușe, la pânza de avion, la stofa pentru uniforme și încălțările pentru soldați, la bucătăriile de campanie și la hrana pentru soldați.

Acest jaf a continuat fără nicio rușine și limită inclusiv după intrarea în război. Colonelul Rudeanu, șeful comisiei de achiziții, a intrat în vizorul generalului francez Berthelot, care observa cu uimire că ofițerul comandase în Franța cu totul și cu totul alte lucruri față de lista pe care o stabilise conducerea armatei în România. Berthelot l-a sesizat asupra golăniilor făcute de Rudeanu pe ministrul de Război, Vintilă Brătianu (fratele premierului Ionel Brătianu), fără să știe că, de fapt, totul se făcea cu acordul și sub comanda liderilor liberali din fruntea Guvernului.

Memoriile generalului francez sunt, dealtfel, o foarte bună sursă de informare cu privire la ce au făcut și cum s-au comportat, în realitate, elitele politice și militare ale României în Primul Război Mondial. Iar concluziile nu sunt deloc măgulitoare. Furios, Berthelot îi descrie în repetate rânduri pe conducătorii țării drept niște hoți fără onoare și cuvânt, niște „indivizi fără caracter”. Guvernul “este deplorabil și se gândește doar la interesele sale”, în timp ce ofițerii „sunt primii care dau exemplu negativ”, iar “simțul datoriei este o necunoscută pentru ei”. Aceștia „s-au transformat într-un stol de vrăbii” la primele lovituri de tun, mai relata francezul.

Sediul Marelui Cartier General de la Periș, în toamna lui 1916, era înțesat de ofițeri mai mult sau mai puțin cu treabă. Ministerul de Război gemea, de asemenea, de sute de ofițeri care se fofilau de prezența pe front și învârteau diverse afaceri cu furniturile pentru armată

Remarcabil este că atât generalul Berthelot, cât și ceilalți ofițeri francezi din subordinea sa, precum și comandanții ruși și ofițerii inamici (germani) au avut numai cuvinte de laudă față de soldații, subofițerii și ofițerii cu grade inferioare din Armata română. Considerați rezistenți, loiali, curajoși și patrioți, aceștia erau apreciați pentru calitățile lor combative care contrastau violent cu cele ale elitei cleptocrate, lașe și incompetente.

(…) Ce soldat bun avem! Ce bună plămadă pentru oștirea minunată ne-a dăruit Dumnezeu! Unde sunteți voi, oamenii mari conducători? Dați-ne încălțăminte, îmbrăcăminte, hrană și unealtă (arme – n. red.)! Dar voi sunteți departe. Ispășiți și voi păcatele voastre. Ani întregi ați furat și ați lăsat ca oameni străini să-și bată joc de țara noastră. Ochiul vostru n-a vegheat pentru binepe patriei și oștenilor săi”.

Jurnalul locotenentului Alexandru Madgearu, Regimentul 10 Infanterie, Brigada 11, Divizia 6, Corpul III Armată, 22 noiembrie

Așa s-a ajuns ca generalul Gurko, șeful STAVKA (Marele Stat Major al Armatei ruse), să-i spună generalului Berthelot că este „mai român decât românii”. Francezul a fost cel care, în primăvara lui 1917, s-a bătut ca un leu pentru îmbunătățirea condițiilor de trai și a alimentației soldaților români tocmai cu Guvernul țării lor. Abandonați de propriii lor conducători, militarii români ajunseseră „niște schelete”, relata îngrozit Berthelot: „Încerc să le atrag atenția celor de la putere, pentru a remedia situația prin rechiziționarea de vite, dar mă lovesc de indiferență sau de interese personale. Proprietarii preferă să câștige bani vânzându-și bunurile intendenților ruși, care le oferă un preț mai bun. (…) Și toate astea din pricina indiferenței unei clici politice ale cărei interese personale sunt considerate intangibile“.

În timp ce 100.000 de tineri între 16 și 18 ani mergeau sute de kilometri pe jos până în Moldova, desculți și flămânzi, ca să răspundă chemării la oaste, Brătianu și miniștrii săi își cărau la Iași, cu trenul, până și colecțiile de vinuri și butoaiele cu murături

Alexandru Constantinescu „Porcul”, om de încredere al lui Brătianu și ministru în cam toate guvernele sale, a cărat cu trenul de la București la Iași toate cele necesare unui trai de huzur, în toamna lui 1916, în timp ce soldații români se retrăgeau desculți, prin zăpadă, sute de kilometri până în Moldova

Oamenii lui Brătianu furaseră și banii de medicamente și instrumente medicale. Pe hârtie, la intrarea în război, România era asigurată cu de toate. În practică, lucrurile au fost absolut îngrozitoare. Din spitale lipsea absolut tot, astfel că răniții și bolnavii nu erau tratați decât cu vorbele bune și mângâierile personalului medical, ale măicuțelor de la mănăstiri și ale voluntarelor care încercau să le aline durerile. Din acest motiv, rata mortalității în spitalele românești a fost catastrofală. Se murea din cele mai banale răni pentru că nu existau antibiotice, iar operațiile se desfășurau „în condiții barbare”, pe viu, pentru că nu erau nici anestezice.

Pe tot parcursul războiului, printre guvernanții români n-a existat nicio clipă de compasiune sau de empatie față de poporul pe care-l chemaseră să-și dea viața „pentru țară”. În noiembrie 1916, în timp ce 100.000 de tineri munteni din contingentele 1917-1920 răspundeau chemării patriotice plecând spre Moldova în condiții cumplite, pentru a constitui baza viitoarei armate reconstituite, premierul Brătianu își căra cu trenurile de la București la Iași până și butoaiele cu murături și vinurile, ca să nu ducă lipsă de nimic.

Cazul nu era singular, ministrul de Interne, Constantinescu „Porcul”, a umplut și el 12 vagoane cu absolut tot ceea ce îi era necesar unui trai îndestulat „în exil” la Iași. La fel ca și cei doi au procedat mulți alții, umplându-l de scârbă pe generalul Berthelot.

În acest timp, pentru combatanții români aflați în retragere, cu germanii pe urmele lor, urmau „haosul și suferința. (…) Unii moldoveni se duceau pur și simplu acasă. Cu excepția cavaleriei, migrația se făcea în general pe jos. Mulți soldați români, purtând încă uniformele de vară din momentul mobilizării, mergeau și 300 de kilometri «în plină iarnă cu frig zdravăn, viscole și mânie cerească». Deosebit de greu le era recruților dezorganizați, «nehrăniți, foarte slabi, prost îmbrăcați și încălțați». Unii au supraviețuit doar cerșind” (Glenn E. Torres, România în Primul Război Mondial).

Iarna lui 1917 a fost la fel de cruntă. La Iași, „boierii“ veniți de la București, în frunte cu Brătianu, au pus să se taie copacii din Parcul Copou și pădurile din apropiere, înfruntând frigul dintre blănurile săniilor și la gura sobelor care duduiau. Pe străzi, serviciile de salubritate strângeau dimineața cu tomberoanele oamenii morți peste noapte din cauza gerului. În întreaga Moldovă, trupele române erau cazate în condiții inumane, în bordeie, claie peste grămadă înghesuite cu sătenii.

După demobilizare, în 1918, germanii au descoperit șocați că statul român și-a abandonat sutele de mii de soldați pe care-i trimisese să moară „pentru patrie”. Din ce vor trăi acești oameni, au întrebat nemții? „Vor fura”, le-au răspuns nepăsători conducătorii români

Această profundă stare de mizerie dublată de vremea friguroasă și umedă a declanșat epidemiile de tifos, febră tifoidă, friguri și altele asemenea, care în unele unități au ucis mai mulți soldați decât o făcuseră germanii în 4 luni.

Bolnavii erau adesea lăsați de medici afară, în ger, fără să fie tratați. Nu existau locuri unde să fie băgați și nici medicamente care să li se dea. Abia intervenția furioasă a ofițerilor francezi detașați pe lângă unitățile române a mai ameliorat situația acestor bieți oameni pentru care comandanții lor nu manifestau adesea nici cel mai mic interes (Marcel Fontaine, „Jurnal de război. Misiune în România“).

„(…) Atmosfera cea mai scăzută în război era la Iași, unde ministrul Constantinescu-Porcu și șeful lui de cabinet, poetul Ion Minulescu, distribuiau, din sertarul biroului lui, cărticele cu foiță «Job» solicitatorilor de muncă, tipic exemplu de îndeletnicire unui ministru în plină mizerie fizică și morală“.

Memoriile lui Constantin Beldie, jurnalist

Iar povestea nu se sfârșește aici. După armistițiu și demobilizare, în vara lui 1918, germanii au constatat șocați să vadă că puhoiul de soldați români lăsați la vatră a fost pur și simplu abandonat de conducerea Armatei și a țării! Sute de mii de oameni au umplut deodată drumurile, localitățile și gările, căutând mijloace de transport. Colonelul german Brandenstein a întrebat îngrijorat cum se vor descurca toți acești oameni, iar colonelul român Carol Ressel, șeful de Stat Major al generalului Alexandru Averescu, i-a răspuns relaxat: „Vor fura”.

Același colonel remarca nepăsarea cu care țara îi trata pe numeroșii invalizi de război, de care „pare prea puțin sau deloc interesată”.

Lipsa planificării și a pregătirii a amplificat dificultățile inerente demobilizării unei armate de 300.000 de soldați și ofițeri. Aceasta a creat haos, suferință și nemulțumire. Cu excepția soldei pe o lună, soldații demobilizați n-au primit niciun ajutor. Cei care se întorceau acasă în Valahia, își aranjau de cele mai multe ori singuri transportul. În călătoria făcută la Iași la mijlocul lui 1918, Brandenstein (colonel german din Statul Major al lui Mackensen – n. red.) observă cât de îngrozitoare era situația: „În toate gările, se învârteau de-acolo până acolo numeroși – soldații – demobilizați care păreau a aștepta o ocazie de a călători… Domnea haosul… Printre demobilizați vezi invalizi de care patria lor pare a fi prea puțin sau deloc interesată”. Mulțimea demobilizaților care au rămas în Moldova se deosebea cu puțin de aceștia. La Iași, Brandenstein a mai observat că mulți „umblau hai-hui, fără treabă, iar întreținerea și salariile lor se terminau repede“. Când l-a întrebat pe colonelul Ressel ce vor face acești oameni, i s-a răspuns simplu: „Vor fura”. Unii se uneau cu dezertorii în bande care, potrivit serviciilor austriece de informații, „hoinăresc prin Moldova. Deoarece fură alimente, ele au devenit o veritabilă pacoste pentru populație.

România în Primul Război Mondial, Glenn E. Torres

După război, acest genocid împotriva propriului popor a rămas nepedepsit. Brătianu a rămas „la butoane“, oficial sau din umbră, până la moartea sa, în 1927. Toți miniștrii, generalii, coloneii și afaceriștii care se făcuseră vinovați de dezastru și-au văzut de treabă cu alte „tunuri”, încă și mai mari, pentru că acum suprafața și populația țării aproape se dublaseră.

Principalul critic al acestui sistem corupt până la autodistrugere, generalul Alexandru Averescu, a făcut o vreme gălăgie, fluturând chestiunea „Răspunderilor”, prin care cerea să se facă dreptate, procese și pedepse pentru vinovați.

Totul a durat până când a fost pus prim-ministru, apoi Averescu s-a potolit și el, iar cel mai sinistru episod din istoria României a fost îngropat în uitare.

Generalul Henri Berthelot: „Chiar Brătianu este cel care dă tonul descurajării generale. Se plânge de tot și de toți și, în fond, ar prefera să nu se facă nimic. Acest om ar merita biciuit“

Generalul francez Berthelot (cu chipiu) a fost foarte îndrăgit de soldații români și de populație, care au apreciat enorm firea sa onestă și faptul că le-a luat partea în fața hrăpăreței elite a țării. FOTO: iwm.org.uk

Mai jos, câteva fragmente din însemnările și corespondența generalului Henri Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din România în perioada Primului Război Mondial. Începând din iarna lui 1917, francezii au preluat din umbră comanda reorganizării, instruirii, echipării și hrănirii armatei române, concediind zeci de ofițeri superiori români și înlocuindu-i cu alții tineri și competenți. Rezultatul s-a văzut 6 luni mai târziu, în memorabilele bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz.

23 octombrie, scrisoare: „Draga mea Louise (cumnata lui Berthelot – n. red.), românii se află într-adevăr într-o situație nefericită. Nu erau deloc pregătiți pentru război, iar nepăsarea lor nativă face ca, după săptămâni de la intrarea lor în luptă, să fie tot nepregătiți.
Adevărat, soldatul român pare bun sau cel puțin călit, dar cei care îl comandă sunt de o nepricepere extraordinară“.

9 decembrie, scrisoare: „Draga mea Louise, (…) De-a dreptul extraordinară este însă mentalitatea locuitorilor. Nimeni nu încearcă să riposteze. Toată lumea este la pământ. Ofițerii români sunt primii care dau un exemplu negativ. Oamenii în poziții înalte se gândesc mai ales la propriile interese și la cele ale țării nu prea. Nu-ți vine să crezi ce apatie domnește peste tot!

A trebuit să mă ocup personal de distrugerea zăcămintelor petrolifere și a rezervelor de petrol și benzină, ca să nu cadă în mâinile nemților, și, pentru a reuși, a trebuit să organizez echipe franco-engleze. Altel, nu s-ar fi făcut nimic“.

10 decembrie, scrisoare: „Draga mea Louise, este cu atât mai neplăcut aici, cu cât reprezentanții la vârf ai românilor mi se par din ce în ce mai greu de suportat. Nu-i unul într-adevăr demn să comande; sunt indivizi fără caracter, în care este foarte greu să ai încredere. (…) Numai lucrurile pe care le controlăm direct mai dau cât de cât rezultate. (…)“

14 decembrie, scrisoare: „Draga mea Louise, (…) românii sunt, într-adevăr, dincolo de orice imaginație: niciun pic de energie. Crezusem, la început, că vom putea face ceva cu armata lor și eram aproape mulțumiți de rezultat; dar din clipa în care a fost vorba să lupte serios, s-au transformat într-un stol de vrăbii, în frunte cu ofițerii. Erau câțiva ofițeri francezi cu ei; i-au abandonat într-un mod rușinos. (…) Guvernul român este deplorabil și se gândește aproape exclusiv la interesele sale. Cu siguranță, evacuarea Bucureștiului s-a făcut cu anumite compromisuri; în fiecare zi ajung la mine ecouri ale unor mărunte ticăloșii. (…)“

Soldații români rezistenți, curajoși și patrioți au primit cele mai înalte aprecieri atât din partea aliaților francezi și ruși, cât și ale inamicilor germani, prin contrast cu impresia execrabilă pe care o lăsau politicienii și ofițerii superiori. Copyright: © IWM. FOTO: www.iwm.org.uk

22 decembrie, scrisoare: „Draga mea Louise, (…) am reușit să ducem la bun sfârșit o mică revoluție militară, făcându-l să plece de la Cartierul General pe generalul Iliescu, a cărui slăbiciune era legendară, și înlocuindu-l în postul de șef al Statului Major cu singurul militar realmente capabil, generalul Prezan. El și-a preluat funcția în urmă cu 3 zile și locul va fi în scurt timp curățat, prin trecerea în rezervă a tuturor generalilor și coloneilor lipsiți de valoare, pe care politica, încă și mai rea aici decât în Franța, i-a ajutat să parvină“.

28 decembrie: „(…) Primesc informații despre comenzile făcute în Franța de colonelul Rudeanu (Vasile Rudeanu, unul dintre cei mai corupți ofițeri din armata română, dar care avea să urce în grad până la cel de general de armată, pe care l-a primit în 1951 – n. red.), cu totul altele față de cele stabilite aici, de comun acord, cu generalul Prezan și cu ministrul de război, și dintre care multe sunt inutile sau exagerate. Îi scriu pe acest subiect lui Vintilă Brătianu (fratele premierului Ionel Brătianu, ministru de Război în perioada 1916-1917 – n. red.)“.

31 ianuarie 1917, scrisoare: „Draga mea Louise, (…) din nefericire, lipsa de energie a românilor se pretează la acest joc (planul rușilor de a scăpa de administrația și armata române prin evacuarea lor cât mai departe, în inima Rusiei – n. red.). Ei nu realizează necesitatea de a-și păstra propria armată pe teritoriul național și de a avea în permanență o parte din această armată pe front. Și totuși, soldatul român este bun, pentru că vine de la țară, este frust, rezistent, obișnuit să asculte. Dar ofițerul ține prea mult la bunăstarea lui și la prețioasa lui existență. Sentimentul datoriei este o necunoscută pentru cei mai mulți dintre ofițeri. Consideră că au suferit destul. Cei care se mai află încă pe front cer nerăbdători să fie înlocuiți de ruși. În țară, toți solicită permisii pe perioada în care trupa va fi instruită de ofițerii francezi. Chiar marii șefi, sau cel puțin unii dintre ei, cer să le fie menajată armata, iar unul n-a ezitat să-mi spună chiar că armata română ar trebui să fie ultima rezervă a Antantei! I-am întors spatele, dar asta m-a lămurit asupra conversației cu Gurko (șeful STAVKA îi spusese lui Berthelot că „sunteți mai român decât românii!” – n. red.).

Este cert că prezența mea aici nu este tot timpul plăcută, pentru că în ochii rușilor sunt un martor prea avizat în legătură cu poftele lor și mulți dintre români nu-mi sunt deloc recunoscători pentru că mă pun de-a curmezișul slăbiciunilor lor“.

16 martie, scrisoare: „Draga mea Louise, (…) Lunea trecută mă aflam la Vaslui, așa după cum ți-am scris, pentru a inspecta trupele Corpului 5 Armată (român – n. red.). Am continuat în timpul celor două zile care au urmat, marți și miercuri. Din păcate, le-am găsit într-o stare sanitară deplorabilă. Este o sărăcie lucie și aproape foamete.

Porția de carne este de 250 de grame, doar 3 zile pe săptămână; în această rație intră și oase, dar nici urmă de grăsime, așa încât soldații nu mai au deloc mușchi. Și nimeni nu se ocupă de ameliorarea acestei situații. Încerc să le atrag atenția celor de la putere, pentru a remedia situația prin rechiziționarea de vite, dar mă lovesc de indiferență sau de interese personal. Proprietarii preferă să câștige bani vânzându-și bunurile intendenților ruși, care le oferă un preț mai bun. Astfel, se ajunge la discrepanțe absolut evidente între, pe de o parte, soldații ruși rotunjori, rumeni, plini de slănină, și de cealaltă parte, scheletele din armata română. Și toate astea din pricina indiferenței unei clici politice ale cărei interese personale sunt considerate intangibile“.

19 iulie, scrisoare: „Draga mea Louise, (…) Constat totuși o stare de nervozitate care tot sporește, pe măsură ce ne apropiem de data fixată pentru ofensivă. Chiar președintele Consiliului de Miniștri, Brătianu, este cel care dă tonul descurajării generale. Se plânge de tot și de toți și, în fond, arprefera să nu se facă nimic. Acest om ar merita biciuit. În aceste momente, în care ar trebui să dea dovadă de energie, se dovedește o cârpă“.

S-a furat și s-a pus pe butuci tot programul de înarmare a României. Familia Brătianu și oamenii săi plasați în fruntea Armatei au lăsat trupele fără aviație, tunuri, obuze, haine, mâncare și medicamente

Din cauza ferocității cu care premierul Brătianu (centru) și omul pus de el în fruntea Armatei, generalul Iliescu (în stânga, cu chipiu), au jefuit bugetul public destinat înzestrării cu armament, România a intrat în Primul Război Mondial complet nepregătită, cu trupe neinstruite, neechipate și prost înarmate

Mai jos, un fragment din articolul „Corupţia anilor 1914-1916 a afectat grav pregătirea de război a Armatei Române“, scris de colonelul în rezervă Remus Macovei și publicat în revista Art-Emis.

„(…) recomandarea făcută de Gheorghe Tătărescu «ca ţara prin organele ei instituite să îşi controleze armata», astfel ca aceia care o conduc să justifice cheltuirea acestor fonduri, dar şi rezultatele obţinute, nu a fost respectată şi «nepăsarea, incapacitatea şi necinstea acestora», bine şi interesat acoperite de politicieni veroşi, vor avea efecte dezastruoase asupra organismului militar.

Referitor la această perioadă Constantin Argetoianu consemna: «Cu începutul anului 1915 s-au deschis într-adevăr pentru cei cu trecere la Guvern atâtea posibilităţi de îmbogăţire peste noapte prin exporturile şi importurile de favoare, prin furniturile armatei şi prin lucrări publice, încât numai cei tari de înger sau cei proşti nu s-au pricopsit».

Presa dezvăluie «gheşefturile» de la Ministerul de Război, iar parlamentarii interpelează frecvent Guvernul asupra jafului practicat la acest minister.

Vinovat de ceea ce se întâmpla era generalul Dumitru Iliescu (ajuns la comanda Marelui Stat Major în baza prieteniei cu premierul Ionel Brătianu – n. red.), pe care Nicolae Filipescu, scandalizat de averea agonisită într-un timp foarte scurt, în plin Senat, îl califică de «hoţ».

Clica acestui general este acuzată de lipsă de prevedere în asigurarea materială a armatei, dar în mod deosebit că în schimbul comisionului se acceptau materiale «de orice calitate, oricât de degradate ar fi, pe un preţ ce corespunde cu întreita valoare a obiectelor».

Holurile Ministerului de Război erau pline de afacerişti, intermediari români şi străini care, puternic sprijiniţi de politicieni, pun la cale afaceri care mai de care mai păguboase pentru armata română.

Aprovizionarea armatei cu armament şi muniţie

Tunar român manevrând un mortier de tranșee de producție franceză la Curmătura, în 1917. Românii n-au avut așa ceva în campania din 1916 și abia transporturile de armament aduse de francezi prin Rusia au rezolvat problema. FOTO: iwm.org.uk

În Memoriul relativ la stabilirea adevărului privind pregătirea de război în anii 1914 -1916, întocmit şi prezentat în faţa Parlamentului în februarie 1924, se menţiona că nu s-a putut face aprovizionarea din cauză că «nu s-au executat contractele de la fabricile străine, deşi comenzile au fost făcute la timp».

Nicolae Filipescu demonstrează însă că lucrurile au stat cu totul altfel. El arată că mecanismul după care se desfăşura încheierea contractelor era următorul:

– Reprezentanţii din străinătate, conduşi de col. Vasile Rudeanu, provoacă oferta;

– Dacă aceasta era favorabilă, urma tărăgănarea, care avea un singur scop: firmele să înţeleagă că fără comision nu se rezolvă nimic;

– În final, dacă acestea acceptă condiţiile, contractul se semna.

În acest sens sunt prezentate mai multe exemple.

În ianuarie 1914 o firmă italiană face o ofertă de bombe pentru aeroplane. Statul Major face raport favorabil şi mecanismul intră în funcţiune.

Comanda va fi tărăgănată sub diferite motive: experienţele să fie făcute în Italia gratis; comisia română refuză deplasarea în Italia pentru că nu a fost invitată oficial de guvernul italian etc.

Abia în mai 1914 se pun la cale experienţele în Italia, dar această ţară, intrând în război, va interzice orice export de bombe. În luna iulie, firma italiană face propunerea ca bombele să fie produse în România, dar în septembrie Ministerul de Război răspunde că această chestiune nu mai prezintă interes.

În februarie 1914, două respectabile firme franceze – Saint Chamond şi Delauny-Bellville – fac oferta de a înfiinţa în România o fabrică de cartuşe, acestea fiind produse la un preţ de 140 franci mia. Cele două firme franceze sunt purtate cu vorba până când vor renunţa la ofertă.

La 22 februarie 1914, o firmă italiană prezintă la rândul ei o ofertă pentru înfiinţarea unei fabrici de cartuşe, în cinci luni, la un preţ de 160 franci mia de cartuşe. Abia în iulie, la insistenţele firmei italiene, care îl caută pe colonelul Rudeanu inclusiv la Paris, se părea că afacerea va fi încheiată.

Partea română pune însă condiţia ca la 1 ianuarie 1915 fabrica să intre în funcţiune, orice zi de întârziere urmând să fie penalizată cu o amendă enormă, 10% pe zi, ceea ce firma italiană nu acceptă şi astfel contractul nu s-a mai încheiat.

Abia în vara anului 1915 ministerul va încheia un contract cu o altă firmă, dar preţul de fabricaţie este de 180 de franci mia de cartuşe. La 300 milioane de cartuşe, diferenţa reprezintă o paguba de 12 milioane lei pentru statul român.

Din Franţa se procură proiectile de artilerie, dar din cauza tărăgănărilor preţul a crescut de la 65 la 80 de lei/buc.

O altă ofertă de proiectile de artilerie, tot din Franţa, care îndeplinea toate condiţiile pentru a fi acceptată, mai puţin comisionul, este respinsă sub pretextul că Ministerul de Război francez nu vrea să dea autorizaţia de export. Ulterior se va dovedi că reprezentantul român nici nu a cerut această autorizaţie!

Referitor la înzestrarea cu armamenta Armatei Române, ar mai fi de remarcat faptul că în urma unui control executat la un corp de armată «din totalul armelor, aproape 40% erau neutilizabile pentru război».

Fără artilerie grea, fără mitraliere, cu puşti model 1879, fără suficiente proiectile şi cartuşe, se poate concluziona că «soldaţii noştrii aveau frumoasa menire să înfrunte cu piepturile goale» armata germană înzestrată cu cele mai moderne mijloace de luptă.

Tot Nicolae Filipescu, în interpelarea din 11 decembrie 1915, prezintă dedesubturile afacerii Blau-Gaz.

Sub motivul producerii toluenului necesar obţinerii explozibililor, Ministerul de Război achiziţionează de la cumnatul lui Ion I.C. Brătianu societatea Blau-Gaz, la un preţ de 1.150.000 lei, aproape dublu decât valoarea sa reală. De remarcat este faptul că societatea era în pragul falimentului, iar specialiştii ministerului nu sunt de accord cu achiziţionarea acesteia, făcând alte propuneri, mai economicoase.

De asemenea, cu preţul plătit s-ar fi putut produce 1 milion tone trotil. La ritmul în care producea Blau-Gaz (150 kg toluen/zi), ar fi trebuit 3.846 zile, adică 10 ani şi jumătate, pentru a produce aceeaşi cantitate!

Aviaţia militară

Din interese politice meschine, Partidul Conservator a închis școala de pilotaj de la Cotroceni pentru a o favoriza pe cea de la Băneasa, în timp ce achiziția de avioane nu s-a realizat la timp din cauza șpăgilor cerute pentru semnarea contractelor. Așa a intrat România în război și fără piloți, și fără avioane. Abia în 1917 au adus francezii mai multe escadrile și tot ei s-au ocupat de instruirea piloților români. FOTO: iwm.org.uk

Aflându-se la începuturile organizării sale, aviaţia militară va fi afectată de interesele politice divergente, dar şi de comisioanele substanţiale legate de procurarea avioanelor şi materialelor necesare.

În perioada martie 1912 – octombrie 1915, la Şcoala de pilotaj de la Cotroceni s-au brevetat un număr de 40 de piloţi foarte bine pregătiţi.

Din interese politice, liderii partidului Conservator, sprijinind Şcoala de la Băneasa, patronată de Liga Naţională Aeriană, decid închiderea şcolii de la Cotroceni.

Începând cu 5 octombrie 1915, la Şcoala de la Băneasa urmau să se şcolarizeze un număr de 30 de piloţi, pentru fiecare Ministerul de Război pătind 7.000 lei. Sumele plătite de către minister vor fi cheltuite pentru procurarea de aparate de gimnastică, mobilier, etc, neglijându-se procurarea pieselor de schimb, uleiurilor sau pânzei de avion.

În toamna anului 1915 nu s-au asigurat, din necesarul de ulei, decât 432 tone, adică un sfert din necesar, şi doar 400.000 litri benzină albă dintr-un necesar de 1.700.000 litri.

În primăvara lui 1916, Liga Naţională Aeriană va breveta doar 17 piloţi din cei 30 planificaţi, aceştia fiind «nepregătiţi, cheltuielile pentru instruirea unui pilot crescând de 3 ori».

Având în vedere că majoritatea piloţilor formaţi în perioada anterioară, din ordinul generalului Dumitru Iliescu, au fost trimişi la unităţile de origine – de artilerie, infanterie, geniu cavalerie marină – pierzându-şi astfel deprinderile de a zbura, la începutul anului 1916 Ministerul de Război a putut conta doar pe 15-20 de piloţi experimentaţi care puteau executa misiuni militare.

În această situaţie se face propunerea de a angaja 100 de aviatori străini. De asemenea, «comisioane substanţiale pentru achiziţionarea unor avioane neperformante s-au încasat de oameni aplecaţi mai mult spre câştig decât spre dotarea corespunzătoare a armatei».

S-au achiziţionat avioane Bleriot care nu erau de luptă, astfel încât în iulie 1916, armata va dispune doar de 24 avioane nearmate, bune doar pentru misiuni de recunoaştere.

Echiparea Armatei Române

În Memoriul relativ la stabilirea adevărului privitor la pregătirea de război în anii 1914-1916 se apreciază că la echipament s-a lucrat «intens şi continuu» pentru a asigura o echipare corespunzătoare a militarilor şi a se realiza în depozite rezervele necesare.

Astfel, în iulie 1916 se găseau, conform documentelor de la Direcţia Intendenţă, asupra trupelor şi în depozite «2.400.000 vestoane, 1.600.000 pantaloni, 1.200.000 bocanci, 1.000.000 raniţe, 1.000.000 foi cort».

La o primă vedere, conform acestui document, întocmit în 1924, situaţia echipării pare rezolvată în condiţii optime. Realitatea din 1915-1916 era cu totul alta.
Ziarul «Epoca» din 10 octombrie 1915, în articolul intitulat «Abuzuri la echipament», face un aspru rechizitoriu privind modul de achiziţionare a echipamentului.

Se prezintă «cazul Saidman», un afacerist căruia în perioada anterioară i se interzisese de către generalul Herjeu să mai facă afaceri cu Armata pentru necinste. Acesta devine furnizorul privilegiat al ministerului, obţinând contracte fără licitaţii, avansuri de milioane, dar şi majorări de preţuri, toate în dispreţul total al legii!

De la unităţi curg reclamaţiile:

– tunicile sunt putrede (Regimentul 41 Infanterie); capişoanele sun putrede (Regimentul 27 Bacău);

– foile de cort sunt confecţionate din pânza cea mai proastă (Batalionul 3 Artilerie Cetate);

– opincile sunt atât de putrede încât după un marş de 18 km au devenit de neîntrebuinţat (Regimentul 2 Vâlcea);

– postavul este de cea mai proastă calitate (Regimentul 5 Călăraşi).

Pentru că generalii și coloneii nu semnau niciun contract fără să ia comision, armata română a intrat în Primul Război Mondial fără mitraliere, tunuri, grenade, mortiere de tranșee și puști mitralieră. Abia în 1917 francezii au echipat diviziile noastre cu mitraliere moderne St. Étienne model 1907. Copyright: © IWM. FOTO: iwm.org.uk

Senatorul dr. D. Niculescu făcea următoarea apreciere în şedinţa Senatului din 15 ianuarie 1918: «Soldaţii noştri au intrat în război cu bocanci a căror talpă era lipită cu pap şi în mai puţin de două săptămâni erau improprii oricărui serviciu». De furnizarea acestor bocanci se ocupa o rudă a primului ministru Ion I.C. Brătianu.

Dar ceea ce infirmă complet conţinutul documentului din 1924 este apelul din 3 noiembrie 1916 al ministrului de război, Vintilă Brătianu, care avea următorul conţinut: «Având de echipat contingente noi şi până la sosirea echipamentelor comandate, publicul este rugat a ne da rufe, haine, paltoane, ghete, căciuli, etc».

Acest ruşinos apel era făcut la doar două luni şi jumătate din momentul în care, după declaraţiile reprezentanţilor ministerului, soldaţii erau perfect echipaţi şi depozitele pline de toate materielele necesare. «După mine, acest singur fapt ar îndritui spânzurarea tuturor miniştrlor de război începând cu cel din 1914 şi sfărşind cu cel care a semnat pantahuza!» este concluzia lui Vasile Cancicov.

Asigurarea hranei

Asigurarea hranei militarilor a constituit una din sursele principale de îmbogăţire rapidă a fel şi fel de afacerişti.

Memorabilă este în acest sens afacerea bucătăriilor rulante pe care senatorii Scarlat Orăscu şi Nicolae Filipescu o prezintă în şedinţa Senatului din 18 decembrie 1915.

Deşi în ţară se produceau bucătării rulante la un preţ de 250 lei, se face o comandă de 7.000 bucăţi la firma Artur Krupp, la un preţ de 315, 85 lei /bucată, ceea ce înseamnă 2.210.000 lei.

Pentru aceste bucătării se acordă iniţial şi compensaţii constând în 20 vagoane de mazăre, 40 de secară, 50 de ovăz, 48 de porumb, 78 de benzină, toate valorând 8.804.950 lei! Ulterior, la intervenţia generalului Dumitru Iliescu, se mai aprobă o compensaţie de 480 vagoane, în valoare de 1.600.000 lei.

Astfel, bucătăriile de campanie, în loc să coste 2.210.000 lei, vor costa 10.404.950 lei. Răspunzând celor doi senatori, primul ministru Ion I.C. Brătianu arată că nu a stat la îndoială când a acordat aceste vagoane drept compensaţie, având în vedere că astfel putea asigura la mii de soldaţi «o supă şi hrană caldă». Că grija primului ministru este demagogie pură reiese din modalitatea practică în care s-a asigurat hrănirea soldaţilor.

Ştefan Zeletin arată că, pe timpul retragerii de la Argeş la Bârlad, militarii Regimentului 69 Infanterie, din care făcea parte şi el, nu au primit nici măcar un ceai cald, ei trăind din jaf şi cerşit: «Când treceau trupele noastre printr-un sat nu mai rămâneau pe drum decât ofiţerii; soldaţii năvăleau în case pe amândouă părţile. Unii cerşeau pe din faţă, în vreme ce alţii furau pe din dos; la marginea de dincolo de sat ieşeau iarăşi la drum, unii cu o bucată de mămăligă într-o mână, cu o ceapă, cu un castravete murat sau o varză în cealaltă mână; alţii cu câte o găină, gâscă sau raţă cu gâtu frânt şi vârâte în sacul de pesmeţi».

Dacă mai adăugăm că au fost situaţii în care în spitale erau internaţi soldaţi care «din cauza foamei erau aşa de slăbiţi încât aveau aspectul unor schelete acoperite cu piele», că militarilor răniţi aflaţi în spitale li se servea dimineaţa, la prânz şi seara aceeaşi «ciorbă de pătlăgele şi că inclusiv vinul care s-a dat bolnavilor din spitale, în loc să aibă o concentraţie de 8-9% alcool, abia dacă avea 2-3%», avem o imagine completă a incompetenţei şi necinstei celor care au răspuns de acest domeniu.

Asigurarea medicală

În spitalele românești nu se găsea niciun fel de medicament pentru că oamenii lui Brătianu furaseră cu nerușinare bugetul. Culmea tupeului, ei garantaseră, înainte de război, că nu avem nevoie de nimic și că serviciul nostru sanitar este comparabil cu al Angliei!

Conştienţi de necesitatea unui sistem medical modern în armată – a cărui lipsă a determinat în Campania din 1913 moartea a 1.611 militari din cauza holerei – guvernanţii îl numesc pe doctorul Anghelescu, un apropiat al primului ministru (Ionel Brătianu – n. red.), să se ocupe de organizarea acestuia.

Plin de mândrie, acesta declara înrt-un interviu în ziarul «Viitorul» din 15 septembrie 1915 că «serviciul nostru sanitar este organizat în aşa fel încât dacă n-am întrecut pe cel al Angliei, apoi cu siguranţă că suntem pe aceeaşi treaptă cu el».

Serviciul sanitar al Angliei era considerat printre cele mai performante din lume.

Iresponsabila declaraţie, completată de memoriul din 1924, în care generalul Ioan Popescu, fostul şef de stat major al serviciului sanitar, arată că în perioada 1914-1916 s-au cheltuit 42.019.980 lei pentru aprovizionarea materialelor sanitare şi în depozite mai existau materiale în valoare de 11.223.198 lei. Concluzia acestuia era că materialul aprovizionat a fost suficient pe tot timpul războiului, rămânând şi prisoase la mobilizare.

Senatorul doctor Niculescu, în intervenţia sa din 15 iunie 1918, face un aspru rechizitoriu celor întâmplate în serviciul medical pe timpul campaniei din 1916. – Operaţiile se făceau în condiţii barbare din lipsa cloroformului, în schimb se găseau din plin fiole de stricnină şi stivaină.

– Vata higroscopică este înlocuită cu celuloza, pansamentele nu erau higroscopice, feşele erau putrede din cauză că trecuseră de prea multe ori pe la etuvă.

– Ambulanţele erau pline de medicamente care nu îşi găseau întrebuinţarea.

– S-au aprovizionat aparate luxoase de ser artificial, astfel încât preţul unei injecţii cu acest tip de ser, în loc să coste câteva centime, dacă ar fi fost preparat de un farmacist militar, costa zeci de lei, aceasta ducând la un adevărat jaf cu banii publici.

– Beneficiar este farmacistul Racoviţă, un apropiat al primului ministru.

– Pensele hemostatice erau de proastă calitate, uneori inutilizabile.

– Ambulanţele divizionare erau pline de cutii de instrumente foarte luxoase, dar nefolositoare, fiind foarte greu transportabile.

– Mercurul necesar s-a procurat din Italia, dar dacă la Ministerul de Interne achiziţionarea s-a făcut la preţul de 5 lei/kg., la Ministerul de Război preţul a fost de 14 lei/kg.

– Aceleaşi pungăşii s-au făcut şi la achiziţionarea instrumentarului şi medicamentelor necesare în sistemul veterinar.

– Instrumentele veterinare achiziţionate erau din tinichea, improprii oricărui serviciu, tinctura de opiu nu era conform prescripţiilor farmacopeii, unele cantităţi în loc să cuprindă 1% principiu activ, abia conţineau între 0,07 şi 0, 20%.

Achiziţionarea cailor şi asigurarea furajelor

Nici acest domeniu nu a scăpat atenţiei diferiţilor afacerişti.
La 1 aprilie 1915, Ministerul de Război acceptă oferta lui Carsten Nielsen pentru furnizarea a 50 de cai la un preţ de 1.050 lei exemplarul.

Sub semnătura generalului Dumitru Iliescu se aprobă ofertantului dreptul la export a 10 vagoane fasole, 10 vagoane cu porumb şi permisul de tranzit pentru 90 vagoane închise germane, toate acestea aducându-i un beneficiu de 385.000 lei.

Afacerea era ilegală deoarece nu a fost prevăzută în Jurnalul Consiliului de Miniştri decât după două luni de la derulare, documentele contractului nu erau semnate de către şeful de serviciu, ci direct de către secretarul general al Ministerului de Război, generalul Dumitru Iliescu!

Generalii n-au „iertat” nimic, făcând afaceri care i-au îmbogățit și din achiziționarea furajelor și a cailor, cu riscul de a periclita capacitatea de mișcare a întregii armate (pe vremea aceea, camioanele erau destul de rare). FOTO: iwm.org.uk

De asemenea, preşedintele comisiei de remontă, care a făcut recepţia cailor, constată că 12 cai nu sunt proprii niciunui serviciu, iar preţul de 1.050 lei oferit pentru fiecare nu corespunde valorii cailor.

Situaţia asigurării furajelor necesare cailor este sub orice critică.

Banca Românească, al cărui administrator era Vintilă Brătianu, ministrul de război, furnizează Ministerului de Război o mare cantitate de ovăz.

27 de vagoane, expediate din Constanţa la Regimentul 14 Artilerie Slatina, sunt refuzate de către comisia de recepţie pentru că ovăzul nu corespunde caietului de sarcini.

Primind ordin să recepţioneze întreaga cantitate doar cantitativ, se face propunerea să se aprobe un scăzământ de 10% ca urmare a procedeelor de purificare (vânturare şi spălare), dar se aprobă doar 4%.

Concluzia acestei afaceri este simplă: «Banca Românească trebuia scăpată prin orice mijloace de aceste lepădături de furaje, indiferent dacă prin aceasta se risca viaţa cailor de la regimente».

Niciunul dintre cei vinovaţi de jaful care s-a petrecut sub pretextul înzestrării şi pregătirii Armatei Române pentru război nu a răspuns în faţa Justiţiei. Preocuparea principală a guvernanţilor a fost acoperirea neregulilor semnalate de diverşi oameni politici.

Cu toată insistenţa acestora de a primi, conform atribuţiunilor parlamentare, diferite dosare de la Ministerul de Război, referitoare la dotarea armatei şi modul de utilizare a fondurilor alocate, aceste cereri le-au fost refuzate constant de către primul ministru Ion I. C. Brătianu sub motivul apărării secretului şi pentru a nu zdruncina moralul armatei.

Îngrijoraţi de faptul că o serie de ofiţeri cinstiţi, care nu făceau parte din «clica generalului Dumitru Iliescu», au prezentat presei o serie de documente care incriminau «gheşefturile de la Ministerul de Război», la data de 7 noiembrie 1915 se emite ordinul ministrului de război nr. 12155 cu următorul conţinut: «În cursul acestei luni au apărut în unele ziare diferite acte de la Ministerul de Război. Din cercetările făcute până în prezent, s-a dovedit în mod neîndoielnic vinovăţia unor persoane din Serviciul Arsenalul Armatei şi Direcţia a II-a. Cercetările în curs vor descoperi şi ceilalţi vinovaţi. Contra celor vinovaţi s-au luat măsurile de represiune impuse de gravitatea cazurilor, ofiţerii fiind aspru pedepsiţi şi mutaţi disciplinar, iar funcţionarii civili destituiţi. Faţă de aceste abateri de la datorie şi onoare a căror gravitate este cu atât mai mare cu cât ele s-au produs în aceste moment, atingând în mod direct interesele superioare ale Armatei, binevoiţi a dispoza să se atragă cea mai serioasă atenţiune ofiţerilor şi funcţionarilor civili din subordinea dumneavoastră, spre a se lua toate măsurile pentru ca actele ce le sunt date în păstrare să nu fie sub niciun cuvânt divulgate, cunoscând că cei vinovaţi vor suferi consecinţele legii spionajului în timp de pace».

Nicolae Filipescu, referitor la conţinutul acestui ordin, va face o apreciere amară, care nu necesită niciun comentariu: «Numai nişte suflete de valeţi nu pot pricepe că un militar, îndeplinindu-şi datoria ostăşească, poate avea şi o conştiinţă naţională».“

CITIȚI ȘI:

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată.

You May Also Like

Istoria României

În spațiul Europei de Est, simțămintele popoarelor față de “marele vecin de la Răsărit” sunt împărțite. În ciuda unor momente și chiar confruntări tensionate,...

Istoria României

100 de ani de propagandă ascund poporului nostru faptul că România a pierdut, de fapt, Primul Război Mondial. Acesta este unul dintre cazurile în...

Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate