Complotul papistașilor, o gogoriță născocită de Titus Oates, un frustrat și mitoman notoriu, a reușit să aducă la isterie toată Anglia și Scoția în perioada 1678-1681, generând o prigoană împotriva catolicilor. Întâmplarea a constituit primul exemplu de teorie a conspirației care poate dinamita o țară întreagă prin specularea unor prejudecăți populare. Rod al nebuniei unui dezaxat, incredibila poveste din Anglia sfârșitului de Secol XVII a fost studiată și folosită ulterior ca model de diverse organizații, Guverne și servicii secrete pentru a manipula opinia publică, submina coeziunea unor categorii de populație sau chiar a unor popoare întregi.
Titus Oates, primul om din istorie care a fabricat o teorie a conspirației cu impact masiv la nivelul unei țări întregi, s-a născut în 1649. Copilăria viitorului „erou al Angliei” a fost una nefericită, deși tatăl său, Samuel, absolvise Colegiul Corpus Christi din Cambridge și era un personaj relativ important în ierarhia ecleziastică.
Tânărul Titus, cu un picior mai scurt, „fața de culoarea curcubeului, iar restul trupului negricios”, cu „urechi blegi și gât scurt, bărbie subțire și puțin ascuțită”, s-a confruntat încă din primii ani de viață cu un tată violent și care nu-l iubea. Copilul făcea des convulsii. Saliva abundent și îi curgea nasul tot timpul. Lipsa de dragoste părintească se va reflecta mai târziu în comportamentul adultului – fără empatie, scrupule și remușcări, mincinos și ranchiunos.
Titus Oates, autorul primei teorii a conspirației de succes din istorie, și-a început timpuriu cariera de impostor și mincinos. A pretins că ar fi absolvit cursurile la Cambridge, apoi l-a acuzat pe un director de școală de sodomie cu o elevă
Oates junior a fost educat la Mechant Taylors’ School, iar la 18 ani, în 1667, s-a înscris la Universitatea Cambridge, la Gonville and Caius College. N-a reușit să-și finalizeze însă studiile. În 1669 s-a mutat la St. John’s College, iar apoi a abandonat cursurile. Cât timp a frecventat Cambridge n-a lăsat o impresie prea bună. S-a dovedit un student mai puțin isteț, iar tutorele său în caracteriza ca fiind „un mare fraier”, deși avea o memorie bună. Mai presus de toate, și-a clădit acolo însă o reputație de homosexual și de fanatic.
După ce a plecat de la universitate, a obținut în 1673 un post de predicator într-o parohie din Kent (o regiune din Sud-Estul Angliei) mințind că ar fi absolvit cursurile colegiului unde fusese înscris. N-a rezistat mult timp, pentru că enoriașii au început să se plângă de izbucnirile violente ale pastorului.
Alungat, s-a refugiat la Hastings, ca ajutor al tatălui său, care era preot paroh și rector la Biserica Tuturor Sfinților din localitate. Dar nici aici tânărul Titus Oates n-a stat mult. Râvnind la postul de director al școlii locale, l-a acuzat pe nedrept, pe titularul postului, de sodomie cu una dintre eleve. Minciuna a ieșit rapid la iveală, cazul a ajuns la tribunal, care l-a găsit vinovat de sperjur, dar Oates a scăpat de închisoare fugind la Londra.
În capitală a reușit în 1675, mințindu-i pe cei cu care intrase în legătură, să obțină un post de capelan pe corabia „Adventure”, care pleca spre portul marocan Tanger. Nici acolo n-a făcut mulți purici, fiind alungat de pe vas în 1676 sub acuzația că întreținea relații homosexuale. În mod normal, pe vasele marinei regale britanice, o astfel de vină se pedepsea cu moartea, dar Oates a scăpat datorită statutului său de cleric. Așa că a fost doar gonit.
Când n-a mai putut păcăli pe nimeni printre protestanți, s-a convertit catolic, schimbându-și numele de mai multe ori și pretinzând că a devenit Doctor în Divinitate la Salamanca
În primăvara anului următor, în 1677, constatând că nu mai poate să păcălească pe nimeni în comunitatea protestantă în care se învârtea, Titus Oates a trecut la catolicism. A intrat în legătură cu un preot care avea probleme psihice, părintele Berry, care a acceptat să-l boteze și așa a devenit membru al Bisericii Romano-Catolice.
Deși a început prost și acest drum, ocupându-se cu cerșitul și furatul de la noii săi coreligionari, Oates a reușit totuși să obțină un loc la Colegiul Iezuit Englez din Valladolid, Spania.
Ajuns acolo, el și-a schimbat și identitatea, recomandându-se drept „Titus Ambrose de Ambrosius”. Acest sejur îi va folosi ulterior la inventarea poveștilor care vor isteriza Anglia, privind trădarea papistașilor.
După câteva luni la Valladolid, Oates și-a schimbat iar numele, în Samson Lucy, și s-a mutat la alt seminar catolic în Franța, la Saint-Omer, pretinzând că absolvise cursurile Universității din Salamanca – o minciună sfruntată – și că ar fi devenit Doctor în Divinitate al catolicilor.
Nesuferit, mincinos, impostor și hoț, Oates și-a ostilizat în foarte scurt timp și noii colegi. Aceștia s-au prins repede că minte pentru că nu știa o boabă de latină, spunea frecvent blasfemii și ataca monarhia britanică, șocând deopotrivă profesorii și studenții. Unul dintre aceștia i-a tras o tigaie în cap, înfuriat la un moment dat de comportamentul său, iar în 1678 Titus Oates a fost exmatriculat și de aici.
Alungat și de catolici, s-a hotărât să se răzbune. A revenit în Anglia și a inventat complotul papistașilor: o minciună sfruntată despre tentativa iezuiților de a-l omorî pe regele Charles al II-lea
Frustrat și răzbunător, el a hotărât să-i facă pe catolici să plătească. S-a întors în Anglia și l-a căutat pe doctorul Israel Tonge, un predicator protestant fanatic pe care-l cunoscuse mai demult. Acesta era obsedat de prejudecățile populare ale vremii, cum că iezuiții unelteau împotriva țării, așa că Titus Oates i-a spus ce voia să audă: că se prefăcuse a trece la catolicism ca să afle secretele iezuiților. Așa descoperise, spunea el, monstruosul complot papistaș împotriva regelui Charles al II-lea.
El i-a „dezvăluit” lui Tonge că deține probe indubitabile ale ticăloșiei puse la cale de iezuiți. Catolicii plănuiau, i-a spus mitomanul predicatorului, să-l lichideze pe regele Angliei, Charles al II-lea, și să-l pună în loc pe fratele său, James, Duce de York, care trecuse la catolicism.
Tonge a fost cutremurat să descopere că tot ceea ce bănuise el dintotdeauna se confirmă. În august 1678 a obținut o audiență la rege, căruia i-a dezvăluit „complotul papistașilor”. Suveranul, o persoană tolerantă și inteligentă, n-a fost impresionat, dar i-a dat totuși cazul pe mână unuia dintre miniștri, Thomas Osborne, Conte de Danby. Spre deosebire de rege, ministrul era mai mult decât dispus să asculte povestea.
Așa că Oates a fost chemat să depună mărturile în fața Camerei Comunelor, iar vestea conspirației s-a răspândit ca fulgerul în întreaga țară, generând panică și furie printre oameni. În fața Consiliului Privat, care se ocupa de cele mai importante probleme ale statului, Oates a făcut, pe 28 septembrie 1678, nu mai puțin de 43 de acuzații împotriva a diverși membri ai ordinelor religioase catolice din Anglia. În total, pe listă se aflau 541 de iezuiți și numeroși nobili care erau catolici. Mincinosul a jucat tare, țintind direct la vârful statului: printre alții, i-a învinuit pe doctorul reginei Catherine de Braganza, pe secretarul Ducesei de York, pe arhiepiscopul de Dublin, pe Samuel Pepys și pe baronul de Belasyse.
Minciunile spuse cu tupeu și memoria foarte bună l-au ajutat să fie convingător în fața Parlamentului și a Consiliului Privat, ai căror membri care aveau deja prejudecățile lor
Anglia se zbătea deja, în ultimul secol, între protestantism și catolicism. Regi și regine se succedaseră la tron luând măsuri ba în favoarea Bisericii Anglicane, ba în favoarea celei Catolice, cu excese adeseori violente. Apariția unui „insider” care dezvăluia complotul iezuiților împotriva regelui și a națiunii n-a făcut decât să pună paie pe focul care mocnea deja, iar societatea s-a scindat brutal.
Autoritățile au declanșat o anchetă. Cel mai probabil, Titus Oates a acuzat la nimereală oamenii, dar întâmplarea a făcut ca secretarul Ducesei de York, Edward Colman, să fie descoperit că purta o corespondență cu un iezuit francez, părintele Ferrier, care fusese și duhovnicul regelui Ludovic al XIV-lea. Această coincidență a fost suficientă să-l condamne pe nefericitul secretar al ducesei.
Despre Oates se știa că are o reputație proastă, dar – în mod surprinzător – el a lăsat o impresie excelentă membrilor Consiliului Privat, pe care i-a impresionat cu excelenta sa memorie și încrederea cu care-și susținea minciunile. Deși lipseau probele, mitomanului i s-a pus la dispoziție o gardă militară cu care acesta a început să aresteze iezuiți prin țară – inclusiv pe aceia care, în trecut, îl ajutaseră într-un fel sau altul.
La întreaga poveste a contribuit și un nou incident tulbure, pe care Oates l-a speculat prompt: acuzatorul a depus o mărturie sub jurământ în fața unui magistrat care, o lună mai târziu, a dispărut fără urmă. Pe 17 octombrie, respectiva persoană a fost găsită moartă, strangulată. Oates s-a folosit de prilej să lanseze o campanie publică împotriva „papistașilor” care l-ar fi ucis pe magistrat.
Delirul mincinos al lui Titus Oates a însemnat moartea a 30 de oameni, torturarea multor altora, vieți distruse și o societate înnebunită, în care se declanșase vânătoarea de catolici
Ancheta a relevat relativ repede neconcordanțe în povestea lui Titus Oates, dar acesta era deja expert în minciuni și a mizat puternic pe prejudecățile publicului, incluzând în scenariu cât mai multe elemente din folclorul popular despre catolici și uneltirile lor.
Așa-zisele „dovezi” prezentate de Oates au isterizat opinia publică și curtea regală. Pe baza minciunilor acestui om cu probleme psihice s-au operat valuri de arestări. Au fost aruncați în temniță numeroși preoți iezuiți și chiar lorzi importanți de religie catolică – bineînțeles, toți nevinovați.
Pentru a fi siliți să-și recunoască implicarea în complot, mulți dintre prizonieri au fost torturați înfiorător. 30 de oameni au fost găsiți vinovați de trădare și executați.
Oates, în schimb, își savura, în sfârșit, momentul de glorie îndelung așteptat. Devenise eroul Angliei și salvatorul națiunii. Pentru meritul său de a fi demascat complotul papistaș, a primit pensie și casă pe Whitehall, bulevard din centrul Londrei, chiar la Westminster. Împăunându-se cu meritele sale, impostorul a primit cu satisfacție mulțumirile oficiale ale Parlamentului Angliei și a îmbrăcat din nou hainele ecleziastice la care năzuise tot timpul.
Luat însă de valul propriilor fantasme, Titus Oates a supralicitat. Pe 24 noiembrie, el a pretins că însăși regina complota cu medicul regelui pentru a-l otrăvi pe acesta. De data asta, năstrușnicia era prea mare și au apărut îndoielile. Regele, care nu dădea prea multe parale pe bazaconiile lui Oates, l-a chemat și l-a interogat personal pe acesta, prinzându-l cu mai multe inadvertențe și minciuni. Printre altele, mitomanul a pretins în fața suveranului englez că l-ar fi cunoscut pe regentul Spaniei, Don Juan, la Madrid. Dar, întâmplător, și regele Charles îl cunoscuse chiar de-adevărat pe Don Juan la Bruxelles, și din discuție și-a dat seama fără urmă de dubiu că Oates mințea și nu-l întâlnise niciodată pe regentul spaniol. Așa că a dispus ca impostorul să fie arestat.
Pe măsură ce ancheta avansa, teoria conspirației inventată de Oates a început să se surpe. Pus în încurcătură tot mai tare, acesta a scornit o nouă minciună, pretinzând că ar fi bolnav. Ca să evite întrebările, a simulat leșinul în timpul anchetei. Parlamentul l-a eliberat însă din arest pe Oates câteva zile mai târziu.
Pedeapsa unui mincinos care inventa teorii ale conspirației acum 300 de ani: închisoare pe viață; de 5 ori pe an scos în public și bătut cu ouă și fructe stricate; obligat să poarte veșnic pe cap o inscripție cu faptele sale
Până la urmă, după 3 ani de nebunie, în 1681 toată fantasmagoria s-a spulberat, dovedindu-se că Anglia întreagă fusese victima unui mincinos patologic. Ducele de York, James, l-a dat în judecată pe Titus Oates pentru calomnie, a câștigat procesul și despăgubiri de 100.000 de lire (o sumă colosală la vremea aceea) de la acesta.
Pe 6 februarie 1685, regele Charles al II-lea al Angliei a murit. În decursul tumultoasei sale domnii (a fost învins de Cromwell în 1651, fiind nevoit să fugă și să stea în exil 9 ani, până când a fost chemat înapoi pe tron), regele încercase să introducă libertatea religioasă în țară pentru catolici și protestanți în 1672, dar în 1679 a fost silit de Parlament să o revoce.
În locul lui Charles al II-lea a urcat pe tron chiar fratele său, Ducele de York care fusese acuzat pe nedrept că ar fi plănuit să-l ucidă. Noul rege, cunoscut ca James al II-lea, n-a uitat calomnia și relele făcute de Titus Oates. Acesta a devenit astfel și primul autor de teorii ale conspirației pedepsit așa cum se cuvine pentru otrava strecurată în societate. A fost arestat, judecat și condamnat la temniță pe viață, cu mențiunea că de 5 ori pe an urma să fie scos în public, legat la stâlpul infamiei și bătut cu ouă, legume și fructe stricate. Oates era silit să poarte permanent pe cap o inscripție care le reamintea tuturor minciunile și relele făcute.
Marele noroc al calomniatorului a fost că James al II-lea n-a domnit mult (1685-1688). Acesta a fost răsturnat de la putere și silit să fugă din țară, în loc fiind reinstalat un monarh protestant – William al III-lea (1689-1702). Oates a fost eliberat din închisoare, considerat victimă și răsplătit cu o pensie de noul rege.
N-a reușit nici de această dată să rămână pe linia de plutire, cheltuind toți banii și, în final, murind sărac lipit în 1705.
În urma sa a rămas primul caz din istorie în care o teorie a conspirației bine ticluită, speculând disensiunile din societate și prejudecățile oamenilor, a dus la o adevărată tragedie, cu zeci de victime nevinovate ucise și multe altele ale căror viață a fost distrusă.
CITIȚI ȘI:
- Chipurile diavolului. “Am păcătuit groaznic și nu știu ce pedeapsă mă așteaptă!” Aurangzeb, mogulul habotnic a cărui cruzime a început cu propria familie și a continuat, în numele Islamului, cu milioane de indieni
- Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: mărturia lui Pacepa. Primul lider comunist al României ar fi fost iradiat de ruși pentru că i-a evacuat pe „consilierii” sovietici din țară. Furia KGB-ului: „Semiceastnîi a făcut spume la gură. Omul de Fier e și mai furios“
- Cum au condus politicienii și generalii România în Primul Război Mondial. „Reprezentanții la vârf ai românilor sunt insuportabili. Indivizi fără caracter. Nu-i unul într-adevăr demn să comande. Guvernul – deplorabil, sentimentul datoriei – o necunoscută“
- Bătălia de la Sibiu: prima înfrângere a României pe frontul din Transilvania. Cum pot duce la pieire niște generali slabi o armată vitează
- Chipurile diavolului: „El e Beria. Himmler al meu”. Geniul malefic din spatele lui Stalin a rafinat teroarea în URSS, a gândit exportul modelului sovietic și a făcut spionajul politică de stat
- Ziua în care BOR și-a trădat poporul. Cum le-a cerut Biserica Ortodoxă românilor să se predea în bătălia de la Mărășești: “Fraților, a venit sfârșitul! Puterile noastre s-au surpat!”
- Cum a ajuns România să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă, deși era cu Puterile Centrale. Premierul Brătianu și delegații Aliaților au venit pe furiș într-o casă, au scris tratatul de mână și au plecat câte unul, pe jos
- 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
- Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
- De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
- Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
- Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
- Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
- Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
- Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
- Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
- Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
- Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
- Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
- 22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
- Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
- Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
- De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea I (1918-1930): cum să stârnești un monstru
- De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea II (1931-1935): furtunoasa ascensiune a „Călugărului războinic“
- De ce a ajuns Hitler la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea a III-a (1935-1937): sfidarea mondială. Cum au asistat Anglia, Franța și SUA la răspândirea războiului pe trei continente
- Drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial (1937-1938): München, „Pacea timpurilor noastre”. Înghițirea Austriei și Cehoslovaciei. De ce o dictatură nu poate fi oprită niciodată cu compromisuri și negocieri
