Connect with us

Hi, what are you looking for?

Colecționarul de Istorie

Istoria lumii

Cea mai mare șarjă de cavalerie din istorie: atacul husarilor înaripați polonezi asupra turcilor în bătălia pentru Viena. Victoria care „a salvat Europa“ ar fi inspirat scena asaltului rohirrimilor din Stăpânul Inelelor

Șarja cavaleriei polono-germane împotriva turcilor, din seara zilei de 12 septembrie 1683, a intrat în legendă

Puține au fost, de-a lungul timpului, momentele de un dramatism și de o importanță comparabile cu legendarul episod din 12 septembrie 1683, când cea mai mare șarjă de cavalerie din istorie a decis soarta bătăliei pentru Viena, și – cel mai probabil – a întregii Europe. În după-amiaza acelei zile, 18.000 de husari polonezi și de călăreți germani, lansați cu toată puterea de pe culmea unui deal, au devastat armata otomană. Formidabila scenă a fost – se spune – sursa de inspirație a lui J. R. R. Tokien când a descris asaltul rohirrimilor asupra orcilor la Văgăuna lui Helm, în cartea de ficțiune Stăpânul Inelelor.

Bătălia pentru Viena, din 12 septembrie 1683, este considerată de mulți istorici un punct de cotitură a istoriei. Imperiul Otoman era la apogeul puterii sale. Întins pe 3 continente, de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Indian, de la Harkov până aproape de izvoarele Nilului și de la Golful Persic până dincolo de Budapesta, acest colos părea de neoprit. Dar înfrângerea dezastruoasă suferită lângă Viena a însemnat momentul din care „turcii au încetat să mai reprezinte o amenințare pentru lumea creștină“.

Calculul greșit al otomanilor: schimbarea direcției de înaintare dinspre nord către vest. Ofensiva asupra Vienei a dus la coalizarea creștinilor din centrul Europei

Această mare răsturnare a cursului evenimentelor a plecat de la o eroare strategică gravă comisă de marele vizir Kara Mustafa Pașa (în funcție între 1676 și 1683). Otomanii presau de multă vreme către nord, unde puseseră în mare dificultate Republica Nobiliară Polonă și Rusia. Forțele turcești cuceriseră de curând cetatea Cehrin (în Ucraina de azi) și îi învinseseră, separat, pe polono-lituanieni și ruși. Dar marele vizir (echivalentul primului ministru) a decis să schimbe direcția înaintării, mutând ofensiva din nord către vest, spre inima Europei. A încheiat tratate de pace avantajoase cu Rusia și Polonia, socotind că e momentul să-și întoarcă atenția către rivalitatea încă netranșată cu Imperiul Habsburgic. Era cazul ca austriecii să primească lovitura de grație.

Turcii mai încercaseră odată să cucerească Viena, tot fără succes, când însuși Suleiman Magnificul o asediase în 1529. Dar acum ocazia părea prea favorabilă pentru a fi ratată. Imperiul Otoman era în culmea puterii, iar turcii căpătaseră convingerea că sunt invincibili. După cucerirea Ungariei, granița turco-austriacă era aproape de Viena. Habsburgii nu dădeau impresia că au puterea să li se opună.

În preajma ofensivei asupra Vienei, la 1683, Imperiul Otoman ajunsese la apogeul extinderii sale teritoriale

Calculul avea să se dovedească, însă, superficial și profund eronat. Atacul turcilor a dus la neașteptata coalizare a germanilor, în timp ce securizarea graniței nordice prin tratate a fost iluzorie. Rusia și Polonia nu așteptau decât momentul să-i scoată pe turci din această parte a Europei. Mai mult, aceste două mari inamice istorice erau într-o perioadă de pace care începuse odată cu Tratatul de la Andrusovo, din 1667.

În plus, principii din numeroasele state germane aveau trupele deja instruite și mobilizate, pentru că în acea perioadă regele francez Ludovic al XIV-lea era o amenințare pentru toți.

Turcii nu anticipau însă în profunzime consecințele hotărârii luate, parțial pentru că erau convinși de invincibilitatea lor. Au tratat cu superficialitate toate celelalte circumstanțe de finețe care sugerau că momentul s-ar putea să nu fie bine ales.

Maghiarii își joacă foarte prost cărțile. Crezând că turcii vor câștiga, basculează în tabăra acestora

Pretextul campaniei care va duce la epocala încleștare din 12 septembrie 1683 îl dau ungurii kuruți, o tabără care se răsculase împotriva habsburgilor. Thokoly Imre, liderul kuruților, recunoaște suzeranitatea sultanului de la Constantinopole, cerând ajutor împotriva împăratului Imperiului Habsburgic: casus belli este găsit.

Maghiarii își joacă foarte prost cărțile cu această ocazie. După bătălia de la Mohacs, din 1526, otomanii anexaseră Ungaria, transformând-o în pașalâc. Totuși, părți mici din regat, aflate în partea de nord-vest, scăpaseră de ocupație și recunoscuseră membri ai Casei de Habsburg drept regi. Aceste părți din Ungaria jucaseră în următorii 150 de ani rol de state-tampon între turci și austrieci.

Zona țărilor române și a Ungariei în ajunul bătăliei pentru Viena

În ultima perioadă însă, nobilimea maghiară tot mai nemulțumită de habsburgi se reorientează către turci și în 1680 o rebeliune condusă de Imre Thokoly, susținută din umbră de Imperiul Otoman și Principatul Transilvaniei, are câștig de cauză. Pe 16 septembrie 1682, Imre Thokoly este înscăunat de către otomani rege al Ungariei de Mijloc, teritoriu rupt din Ungaria Regală, zona-tampon pro-habsburgică. Dar acestă evoluție încalcă tratatul de la Vasvar, din 1664, dintre Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman.

Se strâng rândurile. Către tabăra otomană curg râuri-râuri armatele vasalilor, în timp ce polonezii fac alianță cu austriecii

Lucrurile se precipită. Regele polonez Jan Sobieski al III-lea (care a domnit între 1674 și 1696) este printre primii care înțeleg că la orizont se profilează marea bătălie a generației sale. Ba, mai mult decât atât, Sobieski este printre puținii care au anvergura și viziunea necesare să înțeleagă situația geostrategică. Pe 31 martie 1683, cu doar câteva luni înainte să se pună în mișcare urgia, Polonia semnează la Viena un tratat de alianță cu Habsburgii. Pe 17 aprilie, Dieta poloneză (Parlamentul) ratifică înțelegerea. Prezent la ceremonie, Jan Sobieski remarcă sec: „Dacă Viena cade, care putere va garanta Varșovia?“.

În acest timp, toate eforturile de negociere depuse de internunțiul papal Albert Caprara la Constantinopole eșuează. Nici internunțiul, nici altcineva nu știe că Divanul sultanului luase deja în secret decizia de a invada Europa încă din 6 august 1682.

Turcii desfășoară pregătiri febrile care, de al un moment dat, nu mai pot fi ascunse. Conducătorii maghiari ai Ungariei de Mijloc îi furnizează marelui vizir Kara Mustafa Pașa planurile și desenele detaliate ale fortificațiilor Vienei. Austriecii concluzionează că nu se mai poate face nimic și, pe 7 iunie 1683, Consiliul Aulic de la Viena declară, la rându-i, război Imperiului Otoman.

La această oră, imensa armată invadatoare este deja în mișcare și se află de zile bune în Belgrad. Însuși sultanul Mahomed al IV-lea (care a domnit între 1648 și 1687) conduce inițial oștile, dar apoi îi predă comanda marelui vizir Kara Mustafa. Aceasta va fi marea realizare pe care o va lăsa moștenire urmașilor săi, consideră suveranul otoman: cucerirea Imperiului Habsburgic și ducerea Semilunii în inima Europei.

Din toate părțile, către tabăra turcilor curg contingentele aliate. Pe drum sunt ungurii kuruți, transilvănenii, moldovenii, muntenii și tătarii. Se conturează ceva gigantic – o forță de circa 170-200.000 de oameni, din care combatanți în jurul a 120-150.000.

Otomanii lasă o forță de asediu la Gyor, restul de circa 150.000 de oameni își continuă drumul spre Viena. Pe o altă rută înaintează 40.000 de tătari din Hanatul Crimeei, aceștia urmând să ajungă direct lângă Viena la începutul lunii iulie. Aceștia depășesc capitala Imperiului Habsburgic, într-o devastatoare expediție de jaf și teroare, cale de 3 zile de mers călare.

Raidurile tătarilor pe partea sudică a Dunării. Forțele austriece conduse de contele Carol de Lorena reușesc să-i împiedice să treacă fluviul pe malul nordic

În fața tăvălugului turcesc, împăratul austriac fuge din Viena cu toată curtea sa și peste 60.000 de locuitori

În fața acestei avalanșe, Europa se cutremură. Împăratul austriac Leopold I fuge din Viena la Passau, cu toată curtea sa și peste 60.000 de locuitori vienezi. În urmă rămâne cel mai bun general al său, Carol de Lorena, în fruntea unei forțe de 20.000 de oameni. Învins într-o bătălie de întâmpinare, acesta se retrage și el spre Linz. Calculele preliminare ale austriecilor, care prevăzuseră că luptele se vor da în jurul orașului Gyor, se năruiesc. De-acum, între Viena și tăvălugul otoman nu mai rămăne nimic.

Uriașa armată otomană ajunge lângă capitala Imperiului Habsburgic la începutul lui iulie 1683. Pe 14 iulie începe asediul efectiv.

Dar nici în tabăra turcilor nu merg toate lucrurile perfect. Marele vizir Kara Mustafa Pașa le cere apărătorilor să capituleze și pierde timp prețios întârziind atacul general, sperând că Viena se va preda. Totul ține de un calcul mercantil. Conform cutumei, dacă orașul capitulează fără luptă, prada le revine în întregime marelui vizir și sultanului. Dar, dacă orașul este luat cu forța armelor, prin bătălie, atunci trupele avu dreptul să-l jefuiască 3 zile neîntrerupt. Această lăcomie care amână atacul vasă juca, așa cum vom vedea mai târziu, un rol decisiv în deznodământul campaniei.

De cealaltă parte, contele Ernst Rudiger Graf von Starhemberg, comandantul garnizoanei, primește informația că, în urmă cu doar câteva zile, turcii i-au masacrat pe toți locuitorii din cetatea Perchtoldsdorf, deși orașul capitulase în baza promisiunii că va fi cruțat. Această veste întărește hotărârea apărătorilor să lupte până la moarte. Dacă existase vreo umbră de îndoială că singura soluție e lupta, acum aceasta s-a spulbera. Celor 15.000 de soldați profesioniști din Viena li se alătură și 8.700 de voluntari.

Primele ciocniri. Otomanii dețin o superioritate numerică absolută, dar sunt depășiți tehnologic

Harta asediului Vienei. Turcii au forțat zidurile pe latura de vest, deoarece în partea de est și sud zona era inaccesibilă. În septembrie s-a realizat străpungerea în zona bastioanelor Burg și Lodl

O altă problemă a turcilor o reprezintă artileria. La fel ca și în timpul primului asediu al Vienei (din 1529), invadatorii n-au suficiente tunuri. Sursele diferă, unele afirmă că în tabăra otomană sunt 17 tunuri de calibru mediu și 95 de tunuri ușoare, altele vorbesc despre 19 tunuri de calibru mediu și 130 de tunuri ușoare. Oricum ar fi, diferența este mare în favoarea austriecilor, care dispun de circa 315-370 de tunuri pe masivele ziduri ale cetății.

De asemenea, otomanii au și o tehnică de luptă învechită. Au prea puține pistoale, iar muschetele lor sunt dintr-un model mai vechi, cu cadență de foc inferioară celei a apărătorilor.

Când se lămurește că austriecii nu se vor preda, Kara Mustafa Pașa ordonă să înceapă săparea tunelelor. Speranța turcilor este că vor reuși să arunce în aer zidurile prin săparea unei rețele de galerii pe care să le umple cu dinamită după ce ajung sub fortificații.

Vienezii se pregătesc, la rândul lor: demolează toate casele și taie toți copacii din jurul orașului. Resturile acestora sunt îndepărtate, astfel că turcii stau pe un platou expus, toate mișcările lor sunt vizibile, iar în timpul atacurilor n-au unde să se ascundă de focul apărătorilor.

Palisada exterioară din jurul cetății este veche de 150 de ani și destul de șubredă, dar vienezii o întăresc înfigând trunchiuri uriașe de copaci de jur împrejur. Toate acestea duc la noi întârzieri pentru asediatori. Otomanilor le trebuie 3 săptămâni ca să treacă de vechea palisadă, înainte de a ajunge în fața zidurilor principale.

La începutul lunii septembrie, nu mai puțin de 5.000 de turci sapă la galeriile care duc sub Viena. În zidurile cetății încep să apară găuri uriașe după detonarea minelor

Totuși, presiunea crește, iar situația cetății asediate devine treptat disperată. Otomanii taie toate sursele de aprovizionare a Vienei. Din cauza luptelor și a tensiunii, luptătorii sunt atât de epuizați, încât contele Von Starhemberg ordonă să fie împușcați cei care sunt găsiți dormind pe metereze. Pe 18 august are loc un mare asalt după ce turcii detonează o mină sub ziduri. Apărătorii reușesc să-i respingă cu tunurile și salvele de muschete, apoi astupă gaura. Urmează noi asalturi majore pe 27 august, 4 și 6 septembrie.

La începutul lui septembrie, 5.000 de geniști ai turcilor sapă și lucrează deja la dărâmarea fortificațiilor Vienei. Largi porțiuni de zid din bastioanele Burg și Lobel sunt aruncate în aer. Apar găuri de câte 12 metri lățime în zidurile cetății. Apărătorii încearcă să contracareze acțiunea turcilor săpând propriile lor tuneluri, pentru a le intercepta pe cele inamice.

Pe 8 septembrie, atacatorii reușesc să ocupe reduta Burg și zidul inferior din această zonă: cetatea e pe punctul de a cădea, iar austriecii din interior încep să se pregătească pentru luptele de stradă inevitabile după ce turcii vor trece de ziduri.

Sosirea armatei eliberatoare: germanii, austriecii și polonezii fac joncțiunea lângă Viena și-i resping pe tătari

În acest timp, lucrurile se mișcă însă și în tabăra creștină, unde se pregătește contraatacul. Principii germani își trimit trupele către oraș, acestea făcând joncțiunea cu armata austriacă. Marele aliat este regele polonez Jan Sobieski. Acesta riscă mult lăsându-și regatul practic neapărat pentru a porni în ajutorul Vienei. Polonezul îi trimite un avertisment ungurului Imre Thokoly, amenințându-l că-l va distruge dacă va îndrăzni să speculeze momentul pentru a ataca. Conducătorul Ungariei de Mijloc nu va ține cont de avertisment.

Lucrurile se precipită în august. Forțele germano-austriece conduse de Carol de Lorena se apropie și îl înving pe Thokoly la Misamberg, doar 5 kilometri nord-vest de Viena.

Jan Sobieski, numit comandant suprem al forțelor aliate, traversează Dunărea pe 6 septembrie, la 30 de kilometri nord-vest de Viena. Acolo fac joncțiunea polonezii cu trupele imperiale și cu forțele principatelor germane ale Saxoniei, Bavariei, Franconiei, Șvabiei și Badenului. Oștii creștine i se alătură și cazacii zaporojeni angajați de Uniunea Polono-Lituaniană. Din coaliție nu face parte și Franța, al cărei rege, Ludovic al XIV-lea, profită de ocazie ca să anexeze Alsacia.

În total, forța de eliberare strânsă de creștini numără acum 65-70.000 de oameni. Este o armată foarte puternică, ai cărei comandanți au în spate experiența Războiului de 30 de ani (care avusese loc între 1618 și 1648 în Europa Centrală și de Nord). Trupele sunt de elită, în fruntea lor mărșăluind husari înaripați polonezi – o cavalerie grea celebră în epocă, a cărei forță de lovire este devastatoare. Momentul bătăliei decisive se apropie. Cu toate acestea, prima șansă o au mai departe turcii, care dețin o superioritate numerică importantă.

Erori în serie ale marelui vizir Kara Mustafa Pașa. Comandantul armatei turce și-i îndepărtează pe tătari și nu ia măsuri serioase pentru bătălia decisivă care se profilează

Asediul Vienei de către turci – tablou al pictorului August Querfurt

Marele vizir Kara Mustafa Pașa face însă mai multe erori majore. Una dintre ele este când lasă trupele creștine să facă joncțiunea. Sfetnicii, sesizând pericolul, îi sugerează să-și redesfășoare armata pentru a se pregăti de marea bătălie care urmează.

Vizirul de Buda, Uzun Ibrahim Pașa, dar și hanul tătarilor din Crimeea îi cer lui Kara Mustafa Pașa să retragă forțele care atacă Viena, lăsând în jurul orașului doar un cordon subțire de asediatori. Grosul armatei ar urma să fie trimis să sape tranșee pe direcția de atac unde se așteaptă să sosească oastea creștină. Vizirul și hanul insistă pentru construirea unor baricade fortificate cu trunchiuri de copaci în spatele cărora să fie amplasați ienicerii și artileria. Dar comandantul suprem al armatei turce, atras de perspectiva căderii iminente a Vienei, refuză. Cei mai mulți ieniceri rămân pe poziții, continuând asalturile asupra zidurilor cetății.

Misiunea de a-i opri pe aliații creștini le revine tătarilor, care urmează să împiedice traversarea Dunării. Dar tătarii nu reușesc acest lucru, iar Kara Mustafa Pașa îl acuză pe hanul Crimeei de eșec, ceea ce îl enervează teribil pe cel din urmă. Drept urmare, în bătălia decisivă de la Kahlenberg, care va urma peste câteva zile, tătarii se vor retrage fără luptă. Același lucru îl vor face – chiar dacă din alte motive – muntenii și moldovenii.

Șirul erorilor comise de marele vizir al Imperiului Otoman nu se oprește aici. El nu dă ordin să fie ocupate înălțimile de importanță strategică de la vest de Viena, unde devine clar că va avea loc bătălia decisivă. Tabăra otomană nu e nici ea fortificată îndeajuns.

Dincolo, regele polonez Jan Sobieski are foarte puțin timp la dispoziție să acționeze, pentru că intrarea otomanilor în Viena devine o chestiune de ore sau, cel mult, de zile. Contingentele lituaniene, care ar fi trebuit să se alăture armatei creștine, întârzie din cauza unei devieri de la traseu pentru a jefui Slovacia controlată de ungurii fideli otomanilor, așa că nu mai sunt așteptate.

În seara zilei de 11 septembrie, cele două mari armate încep se alinieze pentru confruntare.

Marele vizir îl numește pe pașa de Diarbakir la comanda aripii drepte. Pe stânga îl pune pe vizirul de Buda. Centrul oștirii, care conține spahiii (cavaleria), ienicerii și restul trupelor, îl păstrează sub comanda sa personală.

În total, turcii desfășoară în fața inamicului circa 50-60.000 de oameni. Alți 20-30.000 rămân în tranșee și vor lua parte la lupte doar în partea a doua a zilei, când creștinii se vor apropia de poziția centrală. O altă forță importantă, inclusiv 60 de tunuri, rămâne în jurul Vienei.

În tabăra opusă, aripa dreaptă este formată din polonezii conduși de Jablonowski. Pe aripa stângă se află trupele germane din Saxonia și Bavaria. În centru stă armata imperială condusă de ducele de Lorena. În total, circa 65.000 de soldați.

Marea bătălie de la Kahlenberg începe pe întuneric și continuă cu furie pe tot parcursul zilei, creștinii împingându-i treptat pe turci înapoi

Marea bătălie de la Kahlenberg, din ziua de 12 septembrie 1683, pictură realizată de un artist contemporan cu evenimentele rămas anonim

Bătălia decisivă de la Kahlenberg începe pe întuneric, înainte ca toate trupele creștine să apuce să se desfășoare. Otomanii atacă pe 12 septembrie, la ora 4 dimineața, când soarele încă nu a răsărit, căutând să-i dea peste cap pe aliații creștini.

Germanii contraatacă primii pe stânga, urmați de trupele imperiale în centru. Urmează ore de lupte feroce, în care ambele tabere lansează nenumărate asalturi. Creștinii reușesc să cucerească mai multe poziții-cheie, între care satele fortificate Nussdorf și Heiligenstadt. Până în jurul prânzului, forțele imperiale și germane îi zdruncină deja serios pe otomani și se apropie de o străpungere. Cu toate acestea, armata turcă nu se prăbușit, continuând lupta cu ferocitate.

Marele vizir Kara Mustafa Pașa ordonă contraatacul cu majoritatea forțelor, dar păstrează totuși în spate elita ienicerilor și a spahiilor, care continuă să forțeze zidurile Vienei. Comandantul suprem al otomanilor speră să ia orașul înainte să se încheie bătălia împotriva armatei de eliberare.

În timp ce la Kahlenberg lupta continuă cu furie, lângă Viena geniștii turci pregătesc lovitura de grație: o uriașă detonare sub zidul Lobel. Zece mine sunt programate să explodeze, dar apărătorii le depistează și le dezamorsează.

Lipsa de concentrare a resurselor turcești în direcția principalei amenințări pecetluiește soarta luptei. După prânz, infanteria poloneză de pe flancul drept al creștinilor începe să avanseze, iar la ora 16.00 este cucerit satul Gersthof, ceea ce deschide perspectiva mult-așteptatei șarje de cavalerie.

Pe stânga, imperialii și germanii întâmpină rezistența furioasă a forțelor turcești. Totuși, în jurul orei 17.00, creștinii ocupă alte două sate importante și se apropie de poziția centrală a otomanilor.

Lovitura de grație: marea șarjă a cavaleriei polono-germane mătură armata otomană

Una din ilustrările grafice ale șarjei husarilor înaripați polonezi asupra liniilor otomane în seara zilei de 12 septembrie 1683

Acesta este momentul în care trupele din vale pot vedea cum, pe dealul din dreapta, care domină câmpul de bătălie, cavaleria poloneză începe să iasă încet din pădure. Scena este memorabilă. Este consemnat că, pentru o clipă, zecile de mii de soldați creștini se opresc din luptă, aclamându-i pe husari, în timp ce turcii privesc cutremurați, anticipând ce va urma.

Husarii lovesc prima oară, dând peste cap liniile turcești. Centrul armatei invadatoare este acum atacat din trei direcții, de polonezi dintre vest, de saxoni și bavarezi dinspre nord-vest și de austrieci dinspre nord. Marele vizir, speriat, își părăsește poziția și se retrage spre sud, în tabăra principală.

La ora 18.00 vine lovitura finală. Regele polonez Jan Sobieski se așezat în fruntea cavaleriei, pe care o împarte în 4 grupuri – 3 poloneze, unul austriac. 18.000 de călăreți se prăvălesc ca un zid din vârful dealurilor spre vale, în ceea ce devine cea mai mare șarjă de cavalerie din toate timpurile.

Atacul e condus de cei 3.000 de lăncieri polonezi, celebrii husari înaripați. Rândurile turcilor sunt străpunse cu ușurință, aceștia împrăștiindu-se și rupând-o la fugă sub impactul devastator al loviturii. Este ora de aur și, în același timp, cântecul de lebădă al marii cavalerii poloneze, care dominase în ultimele secole câmpurile de luptă. Tacticile armatelor europene evoluaseră mult, suedezii revoluționaseră stilul de a purta războaie, apăruseră armele de foc și tunurile, iar rolul cavaleriei începuse să scadă. După acest moment, niciodată nu s-a mai întâmplat ca șarjele călăreților să decidă o mare bătălie.

Însă în seara zilei de 12 septembrie 1683, lucrurile merg perfect pentru polonezi. Cavaleria continuă năvala până în tabăra otomană, pe care o cucerește din mers. Entuziasmați, apărătorii Vienei se alătură asaltului general, atacându-i pe asediatorii extenuați și demoralizați de întorsătura situației.

În mai puțin de 3 ore după acest moment, totul e deja terminat. Turcii sunt făcuți bucăți și fug în toate direcțiile. Forțele creștine câștigă bătălia pentru Viena, un punct de cotitură în istoria Europei.

Europa e salvată. Marele vizir sfârșește asasinat de ieniceri în timp ce creștinii răstoarnă direcția luptelor și își încep înaintarea spre răsărit

Înfrângerea de la Viena a marcat începutul refluxului otoman în Europa. În următorii 35 de ani, austriecii i-au scos pe turci din Ungaria, Slovacia, Serbia, Transilvania și o parte din Valahia, în timp ce venețienii au ocupat mare parte din Grecia

Consecințele sunt majore. Istoricul otoman Silahdar Findiklili Mehmed Aga, contemporan cu evenimentele, descrie lupta ca fiind cel mai mare dezastru de la înființarea statului otoman, în 1299.

Turcii pierd circa 20.000 de oameni în timpul asediului și alți aproximativ 15.000 în lupta de la Kahlenberg, cu armata de eliberare. Alți circa 10.000 sunt luați prizonieri.

Creștinii înregistrează în jurul a 3.500 de morți și răniți (din care 1.300 polonezi) în timpul luptei decisive. Garnizoana Vienei pierde, în timpul lunilor de asediu, cam jumătate din efective, adică aproximativ 11.000 de oameni.

Prada lăsată în urmă de turci este uriașă. Regele Sobieski îi scrie soției, după luptă: „Am capturat comori nemaiîntâlnite (…) corturi, oi, vite și un număr nu mic de cămile (…). Este o victorie cum nimeni nu a mai cunoscut până acum, inamicul este complet distrus, totul este pierdut pentru ei. Trebuie să fugă pentru a-și salva viața. (…) Generalul Starhemberg m-a îmbrățișat și m-a sărutat și m-a numit salvatorul său“.

Alianța creștină se destramă imediat după victorie. Apar discuții în privința împărțirii prăzii. Lui Sobieski i se promisese că polonezii au primii dreptul de a jefui tabăra turcă, așa că nemții și austriecii nu rămân cu mare lucru. Saxonii, care sunt protestanți, se văd apostrofați și insultați de populația catolică din zona rurală a Vienei. Saxonii nici nu mai rămân, dealtfel, ei întorcându-se acasă imediat după încheierea bătăliei, fără să mai aștepte împărțirea prăzii.

Victoria este însă decisivă și aceste lucruri nu mai contează, pentru că turcii sunt pe fugă. Forțele polono-austriece pornesc în urmărirea lor și, în bătălia de la Parkany (azi Sturovo), obțin o nouă victorie în 7-9 octombrie, eliberând nord-vestul Ungariei. Operațiunea se sistează momentan după ce în tabăra creștină izbucnește dizenteria.

Dar această oprire este doar o chestiune de moment. În anii următori, ofensiva imperialilor va fi reluată sub comanda generalului Carol de Lorena, austriecii eliberând Belgradul în 1686. În 1687, habsburgii preiau deja controlul asupra Serbiei, al sudului Ungariei și al unei mari părți din Transilvania. Ungurii care merseseră pe mâna turcilor sunt și ei lichidați, iar Ungaria de Mijloc dispare după ce Imre Thokoly, învins, este aruncat în temniță de otomanii care află că acesta angajase negocieri secrete cu împăratul austriac Leopold.

În tabăra turcă, marele vizir Kara Mustafa Pașa plătește cu viața – consecința previzibilă pentru liderii care eșuează în Imperiul Otoman. Pe 25 decembrie 1683, acesta este asasinat în stilul tradițional rezervat nobililor. Comandantul ienicerilor poruncește ca marele vizir să fie strangulat cu o frânghie de mătase trasă de mai mulți oameni la fiecare din capete.

Gravură cu momentul asasinării de către ieniceri a marelui vizir Kara Mustafa Pașa, după înfrângerea de la Viena

Cu aceasta, faima otomanilor, până atunci spaima Europei, se năruie. În 1699, războiul se va încheia cu Pacea de la Karlowitz, prin care turcii cedează Imperiului Habsburgic atât Ungaria, cât și Transilvania. Pericolul este definitiv îndepărtat.

Siliți să li se alăture otomanilor, domnii țărilor românești și-au riscat pielea făcând joc dublu. În momentul decisiv, muntenii și moldovenii s-au retras fără să participe la luptă

La uriașa bătălie de la Kahlenberg au participat și corpuri expediționare ale celor trei principate române. Moldova și Țara Românească și Transilvania au trimis fiecare câte aproximativ 10.000 de oameni pentru a-i întări pe turci. Dar moldovenii și muntenii erau considerați nesiguri după ce întorseseră armele de partea polonilor în bătălia de la Hotin, din 1673, așa că nu li s-au dat sarcini de luptă. Ei au fost folosiți doar ca muncitori și la construirea podurilor.

Suspiciunile turcilor erau cât se poate de justificate, pentru că moldovenii și muntenii erau în continuare, în secret, cu creștinii. Domnitorul muntean Șerban Cantacuzino și cel moldovean Gheorghe Duca au asigurat corespondența ministrului imperial Kunitz, ținut prizonier în tabăra otomană, cu comandantul armatei imperiale, Carol de Lorena. Tunurile muntenilor și moldovenilor erau umplute cu paie, în loc de ghiulele, când trăgeau asupra zidurilor cetății.

În bătălia decisivă din 12 septembrie, muntenii și moldovenii au fost desfășurați pe aripa dreaptă a frontului otoman, dar s-au retras fără să lupte. Un detașament de 31 de steaguri (2.422 de călăreți) din cavaleria valahă a luptat efectiv de partea creștinilor, fiind încadrat în oastea poloneză.

J.R.R. Tolkien n-a recunoscut niciodată că s-a inspirat din bătălia pentru Viena în Stăpânul Inelelor, dar asemănările între evenimentele reale și scenele din carte sunt flagrante

Mai mulți istorici și experți militari au remarcat, încă din momentul publicării romanului fantastic Stăpânul Inelelor, asemănarea izbitoare între desfășurarea atacului rohhirimilor la Văgăuna lui Helm și asediul cetății Minas Tirith, pe de o parte, și bătălia reală pentru Viena din 12 septembrie 1863. În imagine, secvență din filmul Stăpânul Inelelor, cu atacul oamenilor asupra orcilor la Văgăuna lui Helm

Marea luptă de lângă Viena, din 12 septembrie 1683, a rămas în istoria Europei ca un moment de referință. S-au scris nenumărate cărți și studii despre această bătălie. J.R.R. Tolkien pare să se fi inspirat masiv din evenimentele petrecute în vara și toamna lui 1683 la Viena atunci când a imaginat bătălia de la Văgăuna lui Helm, dintre orci și oameni, în Stăpânul Inelelor.

Scriitorul – un mare pasionat de istorie, care călătorea să vadă diverse situri celebre – a fost întrebat explicit despre acest lucru, dar niciodată n-a dat un răspuns concludent.

Însă asemănarea dintre evenimentele reale și cele imaginate în Stăpânul Inelelor este pe alocuri de-a dreptul izbitoare. Inclusiv replica dată de contele Von Starhenberg, comandantul garnizoanei vieneze, atunci când i s-a comunicat ultimatumul turcilor – „Lăsați-i să vină, voi lupta până la ultima picătură de sânge“ – a fost adaptată în discursul regelui Theoden, pe zidul cetății Văgăuna lui Helm. Însăși desfășurarea bătăliei a părut replicată în carte, cu apariția rohirrimilor pe deal și atacul nimicitor al acestora în ultima clipă, când orcii străpunseseră zidurile și pătrunseseră în cetate.

CITIȚI ȘI:

4 Comments

4 Comments

  1. sendroiu

    19 februarie 2023 at 13:43

    Captivanta si interesanta lectura, va multumesc!

    • Matei Udrea

      19 aprilie 2023 at 8:12

      Cu plăcere!

  2. Fuzzy

    13 aprilie 2023 at 14:38

    Epica! Redescoperirea acestei batalii legendare si a erorilor strategice facute de catre Imperiul Otoman este de o importanta cruciala pentru istoria Europei. Prea putin se stie despre acest eveniment crucial care a schimbat cursul istoriei, dar despre aceasta scrii foarte bine si oferi informatii extrem de sugestive!

    • Matei Udrea

      19 aprilie 2023 at 8:02

      Mulțumesc pentru apreciere. 🙂
      Otomanii au asediat de două ori Viena. Fiecare din acest momente a fost crucial. O victorie acolo ar fi schimbat destinul Europei, așa cum îl cunoaștem azi.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată.

You May Also Like

Istoria României

În spațiul Europei de Est, simțămintele popoarelor față de “marele vecin de la Răsărit” sunt împărțite. În ciuda unor momente și chiar confruntări tensionate,...

Istoria lumii

Banii nu există. Sau, mai bine spus, există, dar au valoare doar în mintea noastră, a oamenilor, și funcționează exclusiv în baza construcției mentale,...

Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate