Telegrama cea lungă: originea „viziunii nevrotice a Kremlinului“ asupra lumii. În 1946, însărcinatul cu afaceri al SUA la Moscova explica de unde provine natura criminală a puterii din Rusia, dezvăluind Washingtonului războiul hibrid purtat de ruși cu restul omenirii

Pe 22 februarie 1946, teleimprimatoarele de la Departamentul de Stat al SUA începeau să țăcăne: sosea de la Moscova, cifrată, „telegrama cea lungă” – textul de la care a pornit celebra politică de „îndiguire” a comunismului și a expansiunii rusești folosite de americani până la sfârșitul Războiului Rece. George F. Kennan, istoric și diplomat aflat în acel moment în capitala Rusiei sovietice pe post de însărcinat cu afaceri al SUA, redactase cea mai lungă telegramă din istoria Departamentului de Stat: peste 5.000 de cuvinte care au rămas pentru posteritate drept o magistrală descriere a resorturilor profunde ale politicii seculare rusești.

Totul a pornit de la un discurs violent ținut de Stalin pe 9 februarie 1946, la Teatrul Balșoi, în care proclama că Al Doilea Război Mondial fusese inevitabil din cauza problemelor sistemului capitalist, care generează astfel de confruntări. Washingtonul a cerut, îngrijorat, detalii de la reprezentanții săi la Moscova. Așa a apărut „The Long Telegram“ – „Telegrama cea Lungă“.

George Kennan face apel la detalii istorice, sociologice și psihologice din trecutul Rusiei pentru a explica mentalitatea conducătorilor de la Moscova, arătând că „la baza viziunii Kremlinului asupra afacerilor mondiale se află sentimentul tradițional și instinctiv de nesiguranță al rușilor“. Autoritatea conducătorilor ruși, explică istoricul american, este „arhaică în formă, fragilă și artificială în fundamentul său psihologic, incapabilă să reziste la comparație sau la contactul cu sistemele politice ale țărilor occidentale”.

Peste această tipologie a mentalității rușilor a venit să se suprapună marxismul, care nu întâmplător a eșuat în toate celelalte țări timp de 50 de ani pentru a izbândi tocmai în Rusia. Aici, tezele acestei ideologii s-au suprapus peste obsesiile elitelor.

Ura conducătorilor Rusiei față de Occident s-a născut din necesitate, spune Kennan. Poporul în sine nu are o problemă cu restul lumii, însă conducătorii – da. Pretextând că restul planetei le e ostil, conducătorii Rusiei găsesc o scuză „pentru dictatura fără de care nu știu cum să guverneze, pentru cruzimile pe care nu îndrăznesc să nu le aplice, pentru sacrificiile pe care se simt obligați să le ceară”. Este o logică de cetate asediată prin care elitele Rusiei își împiedică propriii cetățeni să vadă adevărul, să poată compara eternul regim polițienesc, sărăcia și înapoierea în care sunt ținuți cu nivelul de dezvoltare din alte țări.

„La baza viziunii nevrotice a Kremlinului asupra afacerilor mondiale se află sentimentul tradițional și instinctiv de nesiguranță al rușilor. Inițial, aceasta era nesiguranța unui popor agricol pașnic care încerca să trăiască pe o câmpie vastă și expusă în vecinătatea unor popoare nomade feroce. La aceasta s-a adăugat, pe măsură ce Rusia a intrat în contact cu Occidentul avansat din punct de vedere economic, teama de societățile mai competente, mai puternice și mai bine organizate din acea zonă. Dar acest ultim tip de nesiguranță a fost unul care i-a afectat mai degrabă pe conducătorii ruși decât pe poporul rus; deoarece conducătorii ruși au simțit invariabil că guvernarea lor era relativ arhaică în formă, fragilă și artificială în fundamentul său psihologic, incapabilă să reziste la comparație sau la contactul cu sistemele politice ale țărilor occidentale. Din acest motiv, ei s-au temut întotdeauna de pătrunderea străină, s-au temut de contactul direct între lumea occidentală și lumea lor, s-au temut de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă rușii ar afla adevărul despre lumea din afară sau dacă străinii ar afla adevărul despre lumea dinăuntru.“

diplomatul și istoricul George Kennan, „Telegrama cea Lungă“, 1946

Guvernul Rusiei, adaugă Kennan în telegrama sa din 1946, ar putea fi înțeles ca operând pe două planuri distincte: unul oficial, vizibil, și un altul tenebros și subversiv, fără nicio recunoaștere oficială. În timp ce primul mimează rezonabilitatea și participă la diplomația internațională – cu scopul ascuns de a folosi toate organizațiile pentru a distruge Occidentul, cel de-al doilea încearcă să submineze națiunile capitaliste cât mai mult posibil, inclusiv prin eforturi de „a perturba încrederea națională în sine, de a împiedica măsurile de apărare națională, de a crește neliniștea socială și industrială, de a stimula toate formele de dezbinări”.

Telegrama diplomatului de la Moscova a făcut senzație la Washington. Impactul a fost uriaș: nimeni, până atunci, nu reușise să descrie atât de clar și de profund rațiunea dintotdeauna a acțiunilor Rusiei. Henry Kissinger s-a referit la acest document ca la „diplomația unei ere”. Chiar dacă n-a fost menționată direct, analiza a influențat discursul președintelui american Truman și a contribuit la ceea ce s-a numit „doctrina Truman”. Telegrama fusese „magnifică”, iar importanța „era imposibil de supraestimat pentru aceia dintre noi care ne luptam cu problema” agresivității rusești, avea să spună H. Freeman Matthews, unul dintre primii diplomați americani care au citit mesajul la Washington.

Și mai remarcabilă este perenitatea acestui document elaborat în 1946. La aproape 80 de ani după acel moment, mare parte din rândurile scrise de Kennan rămân la fel de actuale.

Citind „Telegrama cea Lungă“ din 22 februarie 1946, vom regăsi în întregime strategia războiului hibrid purtat de Rusia lui Putin împotriva Europei și a Statelor Unite prin campaniile de dezinformare, manipulare, dezbinare și învrăjbire.

„(…) Subminarea potențialului politic și strategic general al marilor puteri occidentale. În astfel de țări se vor face eforturi pentru a perturba încrederea națională în sine, pentru a împiedica măsurile de apărare națională, pentru a spori neliniștea socială și industrială, pentru a stimula toate formele de dezbinări. Toate persoanele care au nemulțumiri, fie ele economice sau rasiale, vor fi îndemnate să caute soluția nu în mediere și compromis, ci în lupta violentă și sfidătoare pentru distrugerea altor elemente ale societății. Aici săracii vor fi puși împotriva bogaților, negrii împotriva albilor, tinerii împotriva bătrânilor, noii veniți împotriva rezidenților stabiliți etc. (…) Se va face tot posibilul pentru a pune marile puteri occidentale una împotriva celeilalte. Vorbele antibritanice vor fi răspândite printre americani, cele antiamericane între britanici. Continentaliștii, inclusiv germanii, vor fi învățați să deteste ambele puteri anglo-saxone. Acolo unde există suspiciuni, acestea vor fi alimentate; acolo unde nu există, vor fi aprinse. Nu se va precupeți niciun efort pentru a discredita și combate toate eforturile care amenință să ducă la orice fel de unitate sau coeziune (…)“

diplomatul și istoricul George Kennan, „Telegrama cea Lungă“, 1946

Năucitor de actuală este descrierea făcută de diplomatul american relației echivoce a Rusiei cu realitatea obiectivă. Kennan spunea în 1946 că Stalin primea de la serviciile sale de informații rapoarte distorsionate, care nu corespundeau adevărului. De fapt, spunea autorul telegramei, e îndoielnic că există cineva în toată Rusia care să primească informații corecte și imparțiale despre lumea exterioară, asta pentru că guvernul de la Moscova trăiește într-o atmosferă de paranoia, în care absolut orice se întâmplă este pus pe seama unei conspirații.

„Avem misterul nerezolvat cu privire la cine, dacă există cineva în această mare țară, primește cu adevărat informații corecte și imparțiale despre lumea exterioară. În atmosfera de secretomanie și conspirație orientală care domină acest guvern, posibilitățile de distorsionare sau otrăvire a surselor și curenților de informații sunt infinite. Însăși lipsa de respect a rușilor față de adevărul obiectiv – de fapt, neîncrederea lor în existența acestuia – îi determină să considere toate faptele declarate ca fiind instrumente de promovare a unui scop ulterior sau altul. Există motive întemeiate pentru a suspecta că acest guvern este, de fapt, o conspirație în cadrul unei conspirații; iar eu unul sunt reticent să cred că Stalin însuși primește ceva asemănător cu o imagine obiectivă a lumii exterioare.“

diplomatul și istoricul George Kennan, „Telegrama cea Lungă“, 1946

Acest model eminamente distructiv și negativ, care caută să răspândească ura, vrajba, violența, este însă unul care poate fi combătut, încheie Kennan lungul său text. Principala armă este educația, informarea publicului, care nu trebuie lăsată însă doar pe seama presei, ci trebuie coordonată de guverne. Propaganda rusească se hrănește din țesutul bolnav al societății celorlalte popoare, de aceea fiecare problemă rezolvată în sânul acestora, fiecare reușită, fiecare progres reprezintă tot atâtea lovituri date agendei Moscovei, spunea Kennan. El avertiza însă că rușii vizează cu precădere infiltrarea și preluarea controlului asupra instituțiilor de forță ale statelor atacate prin acest război hibrid. Ei acționează în baza propriei concepții despre lume și viață, care se axează pe tenebrosul stat polițienesc, de aceea vor încerca să distrugă capacitatea de apărare a țărilor vizate prin capturarea poliției, armatei, serviciilor de informații etc.

„(…) în spatele tuturor acestor acțiuni se va aplica o presiune insistentă, neîncetată, pentru pătrunderea și preluarea comenzii asuora unor poziții cheie în administrația și mai ales în aparatul polițienesc al țărilor străine.“

diplomatul și istoricul George Kennan, „Telegrama cea Lungă“, 1946

În final, încheia George Kennan, marele pericol este ca țările lumii libere și democratice să devină la fel de malefice precum inamicul pe care-l înfruntă.

Mai jos, „Telegrama cea lungă“ tradusă, documentul trimis de istoricul și diplomatul american George Kennan la Washington pe 22 februarie 1946 și în urma căruia SUA au conștientizat natura regimului existent la Moscova.
NOTĂ: Pasajele subliniate și intertitlurile îmi aparțin.

Telegrama cea Lungă. George Kennan: „La baza viziunii nevrotice a Kremlinului asupra lumii stă (…) teama conducătorilor ruși care au simțit că guvernarea lor era arhaică în formă, fragilă și artificială în fundamentul său psihologic, incapabilă să reziste la comparație sau la contactul cu sistemele politice ale țărilor occidentale“

„861.00/2 – 2246: Telegramă

Însărcinatul cu afaceri în Uniunea Sovietică (Kennan) către Secretarul de Stat

SECRET

Moscova, 22 februarie 1946–9 p.m. [Recepționat la 22 februarie–15: 52 p.m.].

511. Răspunsul la Dept. 284, 3 februarie [13] implică întrebări atât de complicate, atât de delicate, atât de ciudate pentru forma noastră de gândire și atât de importante pentru analiza mediului nostru internațional, încât nu pot comprima răspunsurile într-un singur mesaj scurt fără a ceda la ceea ce simt că ar fi un grad periculos de simplificare excesivă. Sper, prin urmare, că Dept va avea răbdare cu mine dacă voi prezenta ca răspuns la această întrebare cinci părți, ale căror subiecte vor fi, în linii mari, după cum urmează:

(1) Caracteristicile de bază ale perspectivei sovietice postbelice.

(2) Contextul acestei perspective.

(3) Proiecția sa în politica practică la nivel oficial.

(4) Proiecția sa la nivel neoficial.

(5) Deduceri practice din punctul de vedere al politicii americane.

Îmi cer scuze anticipat pentru această împovărare a canalului telegrafic; dar chestiunile implicate sunt de o importanță atât de urgentă, mai ales având în vedere evenimentele recente, încât răspunsurile noastre la ele, dacă merită atenție, mi se pare că o merită de îndată. Iată ce urmează:

Eterna obsesie: convingerea liderilor de la Kremlin că Rusia trăiește în „încercuirea capitalistă“ antagonistă cu care, pe termen lung, nu poate exista o coexistență pașnică

Partea 1: Caracteristicile de bază ale perspectivei sovietice postbelice, așa cum sunt prezentate de mașina oficială de propagandă, sunt următoarele:

(a) URSS trăiește încă în „încercuirea capitalistă” antagonistă cu care, pe termen lung, nu poate exista o coexistență pașnică permanentă. După cum a declarat Stalin în 1927 în fața unei delegații de muncitori americani:

„În cursul dezvoltării ulterioare a revoluției internaționale vor apărea două centre de importanță mondială: un centru socialist, care va atrage la sine țările care tind spre socialism, și un centru capitalist, care va atrage la sine țările care tind spre capitalism. Bătălia dintre aceste două centre pentru comanda economiei mondiale va decide soarta capitalismului și a comunismului în întreaga lume.”

(b) Lumea capitalistă este măcinată de conflicte interne, inerente naturii societății capitaliste. Aceste conflicte sunt insolubile prin intermediul unui compromis pașnic. Cel mai mare dintre ele este cel dintre Anglia și SUA.

(c) Conflictele interne ale capitalismului generează în mod inevitabil războaie. Războaiele astfel generate pot fi de două feluri: războaie intracapitaliste, între două state capitaliste, și războaie de intervenție împotriva lumii socialiste. Capitaliștii inteligenți, căutând în zadar să scape de conflictele interne ale capitalismului, înclină spre acestea din urmă.

(d) Intervenția împotriva URSS, deși ar fi dezastruoasă pentru cei care o întreprind, ar provoca o nouă întârziere în progresul socialismului sovietic și, prin urmare, trebuie evitată cu orice preț.

(e) Conflictele dintre statele capitaliste, deși la fel de pline de pericole pentru URSS, oferă totuși mari posibilități de avansare a cauzei socialiste, mai ales dacă URSS rămâne puternică din punct de vedere militar, monolit din punct de vedere ideologic și fidelă actualei sale conduceri strălucite.

(f) Trebuie avut în vedere că lumea capitalistă nu este numai rea. Pe lângă elementele iremediabil reacționare și burgheze, ea include (1) anumite elemente complet luminate și pozitive unite în partide comuniste acceptabile și (2) anumite alte elemente (descrise acum din motive tactice ca fiind progresiste sau democratice) ale căror reacții, aspirații și activități se întâmplă să fie „obiectiv” favorabile intereselor URSS Aceste din urmă trebuie încurajate și utilizate în scopuri sovietice.

(g) Printre elementele negative ale societății burghezo-capitaliste, cei mai periculoși dintre toți sunt cei pe care Lenin îi numea falși prieteni ai poporului, și anume liderii moderați-socialiști sau social-democrați (cu alte cuvinte, de stânga necomuniști). Aceștia sunt mai periculoși decât reacționarii înverșunați, deoarece aceștia din urmă defilează cel puțin sub adevăratele lor culori, în timp ce liderii moderați de stânga derutează oamenii, folosind artificii ale socialismului pentru a atinge interesele capitalului reacționar.

Strategia puterii de la Moscova: „Eforturile Rusiei trebuie îndreptate spre exploatarea diferențelor și conflictelor dintre puterile capitaliste“

Cam atât despre premise. La ce deducții conduc ele din punctul de vedere al politicii sovietice? La următoarele:

(a) Trebuie făcut totul pentru a promova puterea relativă a URSS ca factor în societatea internațională. Invers, nu trebuie ratată nici o ocazie pentru a reduce forța și influența, atât colectiv cât și individual, a puterilor capitaliste.

(b) Eforturile sovietice, precum și cele ale prietenilor Rusiei din străinătate, trebuie să fie îndreptate spre aprofundarea și exploatarea diferențelor și conflictelor dintre puterile capitaliste. Dacă acestea se adâncesc în cele din urmă într-un război „imperialist”, acest război trebuie transformat în revolte revoluționare în interiorul diferitelor țări capitaliste.

(c) Elementele „democrat-progresiste” din străinătate trebuie să fie utilizate la maximum pentru a exercita presiuni asupra guvernelor capitaliste pe linii care să fie în acord cu interesele sovietice.

(d) Trebuie să se ducă o luptă neîncetată împotriva liderilor socialiști și social-democrați din străinătate.

Ideea confruntării între Rusia și Occident „nu se bazează pe nicio analiză obiectivă a situației din afara granițelor Rusiei, ea rezultă în principal din necesitățile interne ale Rusiei“

Partea 2: Contextul perspectivelor

Înainte de a examina ramificațiile acestei linii de partid în practică, există anumite aspecte ale acesteia asupra cărora doresc să atrag atenția.

În primul rând, ea nu reprezintă perspectiva naturală a poporului rus. Aceștia din urmă sunt, în general, prietenoși cu lumea exterioară, dornici să o experimenteze, dornici să măsoare cu ea talentele pe care sunt conștienți că le posedă, dornici, mai presus de toate, să trăiască în pace și să se bucure de roadele propriei munci. Linia partidului reprezintă doar teza pe care mașina de propagandă oficială o prezintă cu multă pricepere și perseverență unui public adesea remarcabil de rezistent în fortăreața gândurilor sale cele mai intime. Dar linia de partid este obligatorie pentru perspectiva și comportamentul oamenilor care alcătuiesc aparatul puterii – partid, poliție secretă și guvern – și cu aceștia trebuie să ne ocupăm exclusiv.

În al doilea rând, vă rugăm să rețineți că premisele pe care se bazează această linie de partid sunt, în cea mai mare parte, pur și simplu neadevărate. Experiența a arătat că este posibilă coexistența pașnică și reciproc profitabilă a statelor capitaliste și socialiste. Conflictele interne de bază din țările avansate nu mai sunt în primul rând cele care decurg din proprietatea capitalistă asupra mijloacelor de producție, ci sunt cele care decurg din urbanismul și industrialismul avansat ca atare, de care Rusia a fost scutită până acum nu datorită socialismului, ci doar datorită propriei sale înapoieri. Rivalitățile interne ale capitalismului nu generează întotdeauna războaie; și nu toate războaiele sunt atribuibile acestei cauze. A vorbi despre posibilitatea unei intervenții împotriva URSS astăzi, după eliminarea Germaniei și Japoniei și după exemplul războiului recent, este cea mai mare prostie. Dacă nu este provocată de forțele de intoleranță și subversiune, lumea „capitalistă” de astăzi este foarte capabilă să trăiască în pace cu ea însăși și cu Rusia. În cele din urmă, nicio persoană sănătoasă la cap nu are motive să se îndoiască de sinceritatea liderilor socialiști moderați din țările occidentale. Nici nu este corect să negăm succesul eforturilor lor de îmbunătățire a condițiilor pentru populația muncitoare ori de câte ori, ca în Scandinavia, li s-a dat șansa de a arăta ce pot face.

„Liderii ruși s-au temut întotdeauna de pătrunderea străină, s-au temut de contactul direct între lumea occidentală și lumea lor, s-au temut de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă rușii ar afla adevărul despre lumea din afară“

Falsitatea acestor premise, fiecare dintre ele fiind anterioară războiului recent, a fost demonstrată pe deplin de acel conflict în sine. Diferențele anglo-americane nu s-au dovedit a fi diferențele majore ale lumii occidentale. Țările capitaliste, altele decât cele din Axă, nu au arătat nicio disponibilitate de a-și rezolva diferendele prin unirea în cruciada împotriva URSS. În loc ca războiul imperialist să se transforme în războaie civile și revoluții, URSS s-a văzut obligată să lupte cot la cot cu puterile capitaliste pentru o comunitate de scopuri declarată.

Cu toate acestea, toate aceste teze, oricât de neîntemeiate și infirmate ar fi ele, sunt din nou prezentate astăzi cu îndrăzneală. Ce indică acest lucru? Indică faptul că linia partidului sovietic nu se bazează pe nicio analiză obiectivă a situației din afara granițelor Rusiei; că are, într-adevăr, prea puțin de-a face cu condițiile din afara Rusiei; că ea rezultă în principal din necesitățile interne ale Rusiei, care existau înainte de recentul război și există și astăzi.

La baza viziunii nevrotice a Kremlinului asupra afacerilor mondiale se află sentimentul tradițional și instinctiv de nesiguranță al rușilor. Inițial, aceasta era nesiguranța unui popor agricol pașnic care încerca să trăiască pe o câmpie vastă și expusă în vecinătatea unor popoare nomade feroce. La aceasta s-a adăugat, pe măsură ce Rusia a intrat în contact cu Occidentul avansat din punct de vedere economic, teama de societățile mai competente, mai puternice și mai bine organizate din acea zonă. Dar acest ultim tip de nesiguranță a fost unul care i-a afectat mai degrabă pe conducătorii ruși decât pe poporul rus; deoarece conducătorii ruși au simțit invariabil că guvernarea lor era relativ arhaică în formă, fragilă și artificială în fundamentul său psihologic, incapabilă să reziste la comparație sau la contactul cu sistemele politice ale țărilor occidentale. Din acest motiv, ei s-au temut întotdeauna de pătrunderea străină, s-au temut de contactul direct între lumea occidentală și lumea lor, s-au temut de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă rușii ar afla adevărul despre lumea din afară sau dacă străinii ar afla adevărul despre lumea dinăuntru. Și au învățat să caute securitatea doar în lupta răbdătoare, dar mortală, pentru distrugerea totală a puterii rivale, niciodată în înțelegeri și compromisuri cu aceasta.

Liderii ruși au găsit în comunism justificarea pentru „frica lor instinctivă de lumea exterioară, pentru dictatura fără de care nu știau cum să guverneze, pentru cruzimile pe care nu îndrăzneau să nu le aplice, pentru sacrificiile pe care se simțeau obligați să le ceară“

Nu a fost o coincidență faptul că marxismul, care a ars ineficient timp de o jumătate de secol în Europa de Vest, a prins contur și s-a aprins pentru prima dată în Rusia. Numai în acest ținut care nu cunoscuse niciodată un vecin prietenos sau chiar un echilibru tolerant al puterilor separate, fie ele interne sau internaționale, putea prospera o doctrină care considera conflictele economice ale societății ca fiind insolubile prin mijloace pașnice. După instaurarea regimului bolșevic, dogma marxistă, devenită și mai trufașă și mai intolerantă prin interpretarea lui Lenin, a devenit un vehicul perfect pentru sentimentul de nesiguranță de care bolșevicii, chiar mai mult decât conducătorii ruși anteriori, erau afectați. În această dogmă, cu altruismul său fundamental de scop, ei au găsit o justificare pentru frica lor instinctivă de lumea exterioară, pentru dictatura fără de care nu știau cum să guverneze, pentru cruzimile pe care nu îndrăzneau să nu le aplice, pentru sacrificiile pe care se simțeau obligați să le ceară. În numele marxismului, ei au sacrificat orice valoare etică în metodele și tacticile lor. Astăzi nu se pot dispensa de ea. Este frunza de smochin a respectabilității lor morale și intelectuale. Fără ea, ei ar rămâne în fața istoriei, în cel mai bun caz, ca fiind doar ultimul din acea lungă succesiune de conducători ruși cruzi și risipitori care au forțat neîncetat țara să atingă tot mai multe culmi de putere militară pentru a garanta securitatea externă a regimurilor lor slabe din interior. Acesta este motivul pentru care scopurile sovietice sunt cel mai adesea îmbrăcate în mod solemn în capcanele marxismului și de ce nimeni nu ar trebui să subestimeze importanța dogmei în afacerile sovietice. Astfel, liderii sovietici sunt împinși [de?] necesitățile propriei lor poziții din trecut și din prezent să prezinte o lume exterioară care [omisiune aparentă] ca fiind rea, ostilă și amenințătoare, dar care poartă în sine germenii unei boli înfiorătoare și care este destinată să fie zguduită de convulsii interne tot mai mari până când va primi lovitura de grație finală de la puterea crescândă a socialismului și va ceda în fața unei lumi noi și mai bune. Această teză oferă o justificare pentru creșterea puterii militare și polițienești a statului rus, pentru izolarea populației rusești de lumea exterioară și pentru acea presiune fluidă și constantă de a extinde limitele puterii polițienești rusești, care sunt, împreună, impulsurile naturale și instinctive ale conducătorilor ruși. În esență, aceasta nu este decât avansarea constantă a naționalismului rusesc neliniștit, o mișcare veche de secole în care concepțiile de ofensivă și apărare sunt inextricabil confundate. Dar sub noua înfățișare a marxismului internațional, cu promisiunile sale mieroase către o lume exterioară disperată și sfâșiată de război, este mai periculoasă și mai insidioasă ca niciodată.

„Avem misterul nerezolvat cu privire la cine, dacă există cineva în această mare țară, primește cu adevărat informații corecte și imparțiale despre lumea exterioară. Însăși lipsa de respect a rușilor față de adevărul obiectiv – de fapt, neîncrederea lor în existența acestuia – îi determină să considere toate faptele ca fiind instrumente de promovare a unui scop ulterior sau altul“

Nu trebuie să se creadă de către cei de sus că linia partidului sovietic este în mod necesar falsă și nesinceră din partea tuturor celor care o propun. Mulți dintre ei sunt prea ignoranți față de lumea exterioară și prea dependenți din punct de vedere mental pentru a pune la îndoială [omisiune aparentă] autohipnoza și care nu au nicio dificultate în a se convinge să creadă ceea ce li se pare reconfortant și convenabil să creadă. În cele din urmă, avem misterul nerezolvat cu privire la cine, dacă există cineva în această mare țară, primește cu adevărat informații corecte și imparțiale despre lumea exterioară. În atmosfera de secretomanie și conspirație orientală care domină acest guvern, posibilitățile de distorsionare sau otrăvire a surselor și curenților de informații sunt infinite. Însăși lipsa de respect a rușilor față de adevărul obiectiv – de fapt, neîncrederea lor în existența acestuia – îi determină să considere toate faptele declarate ca fiind instrumente de promovare a unui scop ulterior sau altul. Există motive întemeiate pentru a suspecta că acest guvern este, de fapt, o conspirație în cadrul unei conspirații; iar eu unul sunt reticent să cred că Stalin însuși primește ceva asemănător cu o imagine obiectivă a lumii exterioare. În acest caz, există un spațiu larg pentru tipul de intrigă subtilă la care rușii sunt maeștri în istorie. Incapacitatea guvernelor străine de a-și expune cazul direct în fața factorilor de decizie politică ruși – în măsura în care, în relațiile lor cu Rusia, sunt lăsate în voia consilierilor obscuri și necunoscuți pe care nu-i văd niciodată și pe care nu-i pot influența – aceasta este, după părerea mea, cea mai îngrijorătoare trăsătură a diplomației de la Moscova și una pe care oamenii de stat occidentali ar face bine să o aibă în vedere dacă vor să înțeleagă natura dificultăților întâlnite aici.

Rușii privesc prezența lor în forurile și organismele internaționale doar ca pe un mijloc prin care pot lupta împotriva Occidentului. Pe plan intern se vizează doar creșterea permanentă a puterii militare, pândindu-se momentele favorabile pentru expansiunea teritorială

Partea a 3-a: Proiecția perspectivei sovietice în politica practică la nivel oficial

Am văzut acum natura și fundalul programului sovietic. La ce ne putem aștepta în ceea ce privește punerea sa în practică?

Politica sovietică, așa cum sugerează Departamentul în interpelarea la care se face referire, se desfășoară pe două planuri: (1) planul oficial reprezentat de acțiunile întreprinse oficial în numele guvernului sovietic; și (2) planul subteran al acțiunilor întreprinse de agenții pentru care guvernul sovietic nu își recunoaște responsabilitatea.

Politica promomovată pe ambele planuri va fi calculată pentru a servi politicilor de bază de la (a) la (d) prezentate în partea 1. Acțiunile întreprinse pe diferite planuri vor fi foarte diferite, dar se vor potrivi unele cu altele în ceea ce privește scopul, momentul și efectul.

Pe planul oficial trebuie să căutăm următoarele:

(a) Politica internă dedicată creșterii pe toate căile a puterii și prestigiului statului sovietic: industrializare militară intensivă; dezvoltarea maximă a forțelor armate; mari manifestări pentru a-i impresiona pe cei din afară; secretizare continuă a chestiunilor interne, menită să ascundă slăbiciunile și să țină adversarii în întuneric.

(b) Ori de câte ori se va considera oportun și promițător, se vor face eforturi pentru a avansa limitele oficiale ale puterii sovietice. Deocamdată, aceste eforturi se limitează la anumite puncte învecinate, concepute aici ca fiind de o necesitate strategică imediată, cum ar fi nordul Iranului, Turcia, eventual Bornholm (insulă daneză din Marea Baltică – n. red.). Totuși, alte puncte pot intra oricând în discuție, dacă și pe măsură ce puterea politică sovietică ascunsă este extinsă în noi zone. Astfel, un „guvern persan prietenos“ ar putea fi rugat să acorde Rusiei un port în Golful Persic. În cazul în care Spania ar cădea sub control comunist, ar putea fi activată problema bazei sovietice din strâmtoarea Gibraltar. Dar astfel de revendicări vor apărea la nivel oficial numai după ce pregătirile neoficiale vor fi finalizate.

(c) Rușii vor participa oficial la organizațiile internaționale acolo unde vor vedea posibilitatea de a extinde puterea sovietică sau de a inhiba sau dilua puterea altora. Moscova vede în ONU nu mecanismul pentru o societate mondială permanentă și stabilă, fondată pe interesele și obiectivele reciproce ale tuturor națiunilor, ci o arenă în care scopurile tocmai menționate pot fi urmărite în mod favorabil. Atâta timp cât ONU este considerată aici ca servind acestui scop, sovieticii vor rămâne alături de ea. Dar dacă în orice moment vor ajunge la concluzia că aceasta servește la stânjenirea sau la zădărnicirea scopurilor lor de expansiune a puterii și dacă vor vedea perspective mai bune de urmărire a acestor scopuri pe alte linii, nu vor ezita să abandoneze ONU. Acest lucru ar implica, totuși, că se simt suficient de puternici pentru a diviza unitatea altor națiuni prin retragerea lor pentru a face ONU ineficientă ca amenințare la adresa scopurilor sau securității lor, înlocuind-o cu o armă internațională mai eficientă din punctul lor de vedere. Astfel, atitudinea sovietică față de ONU va depinde în mare măsură de loialitatea altor națiuni față de aceasta și de gradul de vigoare, hotărâre și coeziune cu care acele națiuni apără în ONU conceptul pașnic și plin de speranță al vieții internaționale, pe care această organizație îl reprezintă pentru modul nostru de gândire. Repet, Moscova nu are un devotament abstract față de idealurile ONU. Atitudinea sa față de această organizație va rămâne în esență pragmatică și tactică.

În țările lumii a treia se vizează slăbirea influenței occidentale care să creeze un vid favorabil unei pătrunderi rusești

(d) Față de zonele coloniale și față de popoarele înapoiate sau dependente, politica sovietică, chiar și pe plan oficial, va fi orientată spre slăbirea puterii și influenței și a contactelor națiunilor occidentale avansate, pe baza teoriei că, în măsura în care această politică va avea succes, se va crea un vid care va favoriza pătrunderea comunisto-sovietică. Presiunea sovietică pentru participarea la acordurile de tutelă reprezintă astfel, în opinia mea, o dorință de a fi în poziția de a complica și inhiba exercitarea influenței occidentale în astfel de puncte, mai degrabă decât de a oferi un canal major pentru exercitarea puterii sovietice. Ultimul motiv nu lipsește, dar pentru aceasta sovieticii preferă să se bazeze pe alte canale decât aranjamentele oficiale de tutelă. Astfel, ne putem aștepta să vedem sovieticii cerând pretutindeni admiterea la acorduri de tutelă sau similare și folosind pârghiile astfel dobândite pentru a slăbi influența occidentală în rândul acestor popoare.

(e) Rușii se vor strădui energic să dezvolte reprezentarea sovietică în țările în care ei simt puternice posibilități de opoziție față de centrele de putere occidentale și legături oficiale cu acestea. Acest lucru este valabil pentru puncte atât de îndepărtate ca Germania, Argentina, țările din Orientul Mijlociu, etc.

(f) În chestiunile economice internaționale, politica sovietică va fi dominată în realitate de urmărirea autarhiei pentru Uniunea Sovietică și pentru zonele adiacente dominate de sovietici, luate împreună. Aceasta va fi, totuși, politica de bază. În ceea ce privește linia oficială, poziția nu este încă clară. De la încetarea ostilităților, guvernul sovietic a manifestat o reticență ciudată față de subiectul comerțului exterior. În cazul în care se vor acorda credite pe termen lung pe scară largă, cred că guvernul sovietic ar putea, în cele din urmă, să facă din nou declarații, așa cum a făcut-o în anii 1930, cu privire la oportunitatea de a dezvolta schimburile economice internaționale în general. În caz contrar, cred că este posibil ca comerțul exterior sovietic să se limiteze în mare măsură la propria sferă de securitate, inclusiv la zonele ocupate din Germania, și că se poate ca oficial să se întoarcă cu spatele la principiul colaborării economice generale între națiuni.

(g) În ceea ce privește colaborarea culturală, de asemenea, se va vorbi de bunăvoința de a aprofunda contactele culturale între popoare, dar acest lucru nu va fi interpretat în practică în nici un fel care ar putea slăbi poziția de securitate a popoarelor sovietice. Manifestările efective ale politicii sovietice în această privință se vor limita la canalele aride ale vizitelor și funcțiilor oficiale atent supravegheate, cu supraabundență de vodcă și discursuri și sărăcie de efecte permanente.

(h) Dincolo de aceasta, relațiile oficiale sovietice vor urma ceea ce s-ar putea numi cursul „corect” cu fiecare guvern străin în parte, punându-se mare accent pe prestigiul Uniunii Sovietice și al reprezentanților săi și acordându-se o atenție punctuală protocolului, distinct de bunele maniere.

În plan neoficial există un etern război hibrid dus, în subterane, împotriva Occidentului. Organizațiile internaționale și Biserica Ortodoxă Rusă sunt folosite din plin

Partea a 4-a: Următoarele lucruri pot fi spuse despre ceea ce ne putem aștepta prin punerea în aplicare a politicilor sovietice de bază pe plan neoficial, sau subteran, adică pe planul pentru care guvernul sovietic nu-și asumă nicio responsabilitate

Agențiile utilizate pentru promulgarea politicilor pe acest plan sunt următoarele:

1. Nucleul central intern al partidelor comuniste din alte țări. Deși multe dintre persoanele care compun această categorie pot apărea și acționa și în calități publice fără legătură cu acestea, în realitate ele lucrează în strânsă colaborare ca o direcție operativă subterană a comunismului mondial, un Comintern ascuns, strâns coordonat și dirijat de Moscova. Este important de reținut că acest nucleu intern lucrează de fapt pe linii subterane, în ciuda legalității partidelor cu care este asociat.

2. Activul de bază al partidelor comuniste. De notat că se face distincție între aceștia și persoanele definite la punctul 1. Această distincție a devenit mult mai clară în ultimii ani. În timp ce înainte partidele comuniste străine reprezentau un amestec curios (și din punctul de vedere al Moscovei, adesea incomod) de conspirație și activitate legitimă, acum elementul conspirativ a fost concentrat în mod clar în cercul interior și ordonat în subteran, în timp ce membrii de rând – care nici măcar nu mai sunt informați despre realitățile mișcării – sunt prezentați ca partizani interni de bună credință ai anumitor tendințe politice din țările lor respective, cu adevărat nevinovați de legături conspirative cu state străine. Doar în anumite țări, în care comuniștii sunt puternici din punct de vedere numeric, ei apar acum în mod regulat și acționează ca un corp. De regulă, ei sunt folosiți pentru a pătrunde și pentru a influența sau domina, după caz, alte organizații mai puțin susceptibile de a fi suspectate de a fi instrumente ale guvernului sovietic, în vederea realizării scopurilor lor prin intermediul organizațiilor [omisiune aparentă], mai degrabă decât prin acțiune directă ca partid politic separat.

3. O mare varietate de asociații sau organisme naționale care pot fi dominate sau influențate de o astfel de penetrare. Printre acestea se numără: sindicate, ligi ale tineretului, organizații de femei, societăți rasiale, societăți religioase, organizații sociale, grupuri culturale, reviste liberale, edituri etc.

4. Organizațiile internaționale care pot fi penetrate în mod similar prin influența asupra diferitelor componente naționale. Organizațiile sindicale, de tineret și de femei sunt proeminente printre acestea. O importanță deosebită, aproape vitală, este acordată în acest sens mișcării muncitorești internaționale. În aceasta, Moscova vede posibilitatea de a deturna guvernele occidentale în afacerile mondiale și de a construi un lobby internațional capabil să constrângă guvernele să ia măsuri favorabile intereselor sovietice în diferite țări și să paralizeze acțiunile dezagreabile pentru URSS

5. Biserica Ortodoxă Rusă, cu ramurile sale din străinătate, și, prin intermediul ei, Biserica Ortodoxă Răsăriteană în general.

6. Mișcarea panslavă și alte mișcări (azeră, armeană, turcomană etc.) bazate pe grupuri rasiale din cadrul Uniunii Sovietice.

Rușii „fac eforturi pentru a perturba încrederea națională“ a popoarelor occidentale, „pentru a împiedica măsurile de apărare națională, pentru a spori neliniștea socială și industrială, pentru a stimula toate formele de dezbinări“

7. Guvernele sau grupurile de guvernământ care doresc să se ofere scopurilor sovietice într-o măsură sau alta, cum ar fi actualele guverne bulgar și iugoslav, regimul nord-persan, comuniștii chinezi etc. Nu numai mașinăriile de propagandă, ci și politicile reale ale acestor regimuri pot fi puse pe larg la dispoziția URSS

Este de așteptat ca părțile componente ale acestui aparat de mare anvergură să fie utilizate în funcție de adecvarea lor individuală, după cum urmează:

(a) Subminarea potențialului politic și strategic general al marilor puteri occidentale. În astfel de țări se vor face eforturi pentru a perturba încrederea națională în sine, pentru a împiedica măsurile de apărare națională, pentru a spori neliniștea socială și industrială, pentru a stimula toate formele de dezbinări. Toate persoanele care au nemulțumiri, fie ele economice sau rasiale, vor fi îndemnate să caute soluția nu în mediere și compromis, ci în lupta violentă și sfidătoare pentru distrugerea altor elemente ale societății. Aici săracii vor fi puși împotriva bogaților, negrii împotriva albilor, tinerii împotriva bătrânilor, noii veniți împotriva rezidenților stabiliți etc.

(b) Pe plan neoficial se vor depune eforturi deosebit de violente pentru a slăbi puterea și influența Puterilor occidentale de [asupra] popoarelor coloniale înapoiate, sau dependente. La acest nivel, nu va exista nicio limită. Greșelile și slăbiciunile administrației coloniale occidentale vor fi expuse și exploatate fără milă. Opinia liberală din țările occidentale va fi mobilizată pentru a slăbi politicile coloniale. Va fi stimulat resentimentul în rândul popoarelor dependente. Și, în timp ce aceștia din urmă sunt încurajați să caute independența față de Puterile occidentale, mașinăriile politice marionete dominate de sovietici vor fi în curs de pregătire pentru a prelua puterea internă în zonele coloniale respective atunci când se va obține independența.

„Vorbele antibritanice vor fi răspândite printre americani, cele antiamericane între britanici. Continentaliștii, inclusiv germanii, vor fi învățați să deteste ambele puteri anglo-saxone. Acolo unde există suspiciuni, acestea vor fi alimentate; acolo unde nu există, vor fi aprinse“

(c) Acolo unde guvernele individuale stau în calea scopurilor sovietice se vor face presiuni pentru înlăturarea lor din funcție. Acest lucru se poate întâmpla acolo unde guvernele se opun direct scopurilor politicii externe sovietice (Turcia, Iran), unde își izolează teritoriile împotriva pătrunderii comuniste (Elveția, Portugalia) sau unde concurează prea puternic, precum guvernul laburist din Anglia, pentru dominația morală în rândul elementelor pe care este important să le domine comuniștii. (Uneori, două dintre aceste elemente sunt prezente într-un singur caz. Atunci opoziția comunistă devine deosebit de stridentă și sălbatică. [)]

(d) În țările străine, comuniștii vor lucra, de regulă, la distrugerea tuturor formelor de independență personală, economică, politică sau morală. Sistemul lor nu poate face față decât indivizilor care au fost aduși într-o dependență totală față de o putere superioară. Astfel, persoanele care sunt independente din punct de vedere financiar – cum ar fi oamenii de afaceri individuali, proprietarii de moșii, fermierii de succes, artizanii și toți cei care exercită conducerea locală sau au prestigiu local, cum ar fi clericii locali populari sau figurile politice, sunt anatema. Nu întâmplător, chiar și în URSS, funcționarii locali sunt ținuți în permanență în mișcare de la un loc de muncă la altul, pentru a împiedica înrădăcinarea lor.

(e) Se va face tot posibilul pentru a pune marile puteri occidentale una împotriva celeilalte. Vorbele antibritanice vor fi răspândite printre americani, cele antiamericane între britanici. Continentaliștii, inclusiv germanii, vor fi învățați să deteste ambele puteri anglo-saxone. Acolo unde există suspiciuni, acestea vor fi alimentate; acolo unde nu există, vor fi aprinse. Nu se va precupeți niciun efort pentru a discredita și combate toate eforturile care amenință să ducă la orice fel de unitate sau coeziune între alte [omisiune aparentă] din care Rusia ar putea fi exclusă. Astfel, toate formele de organizare internațională care nu se pretează la pătrunderea și controlul comunist, fie că este vorba de preocupările economice internaționale catolice [omisiune aparentă], fie că este vorba de fraternitatea internațională a regalității și aristocrației, trebuie să se aștepte să se afle sub tirul multor și adesea [omisiune aparentă].

Rusia „va aplica o presiune insistentă, neîncetată, pentru pătrunderea și preluarea comenzii asupra unor poziții cheie în administrația și mai ales în aparatul polițienesc al țărilor străine“

(f) În general, toate eforturile sovietice pe plan internațional neoficial vor avea un caracter negativ și distructiv, menite să dărâme sursele de putere aflate dincolo de raza de acțiune a controlului sovietic. Acest lucru este doar în conformitate cu instinctul sovietic de bază, conform căruia nu se poate face niciun compromis cu puterea rivală și că munca constructivă poate începe doar atunci când puterea comunistă este în scădere. Dar în spatele tuturor acestor acțiuni se va aplica o presiune insistentă, neîncetată, pentru pătrunderea și preluarea comenzii asupra unor poziții cheie în administrația și mai ales în aparatul polițienesc al țărilor străine. Regimul sovietic este un regim polițienesc prin excelență, crescut în întunecata jumătate de lume a intrigilor polițienești țariste, obișnuit să gândească în primul rând în termeni de putere polițienească. Acest lucru nu ar trebui pierdut niciodată din vedere atunci când se analizează motivele sovietice.

Partea 5: [Deducții practice din punctul de vedere al politicii SUA]

În rezumat, avem aici o forță politică angajată fanatic în convingerea că nu poate exista cu SUA un modus vivendi permanent, că este de dorit și necesar ca armonia internă a societății noastre să fie perturbată, modul nostru tradițional de viață să fie distrus, autoritatea internațională a statului nostru să fie frântă, pentru ca puterea sovietică să fie asigurată. Această forță politică are o putere totală de dispoziție asupra energiilor unuia dintre cele mai mari popoare din lume și asupra resurselor celui mai bogat teritoriu național din lume și este purtată de curenții profunzi și puternici ai naționalismului rusesc. În plus, dispune de un aparat elaborat și foarte răspândit pentru a-și exercita influența în alte țări, un aparat de o flexibilitate și o versatilitate uimitoare, gestionat de oameni a căror experiență și pricepere în metodele subterane sunt, probabil, fără egal în istorie. În cele din urmă, este aparent inaccesibil la considerațiile realității în reacțiile sale de bază. Pentru ea (conducerea Rusiei sovietice – n. red.), vastul fond de fapte obiective despre societatea umană nu este, ca la noi, măsura în raport cu care perspectiva este testată și reformată în mod constant, ci un sac de colectare din care elementele individuale sunt selectate în mod arbitrar și tendențios pentru a susține o perspectivă deja preconcepută. Este adevărat că nu este o imagine plăcută. Problema de a face față acestei forțe în [este] fără îndoială cea mai mare sarcină cu care diplomația noastră s-a confruntat vreodată și probabil cea mai mare cu care va trebui să se confrunte vreodată. Ea ar trebui să fie punctul de plecare de la care ar trebui să pornească activitatea noastră de stat major politic în actuala conjunctură. Ar trebui abordată cu aceeași minuțiozitate și atenție ca și rezolvarea marii probleme strategice din război și, dacă este necesar, cu un efort de planificare nu mai mic. Nu pot încerca să sugerez aici toate răspunsurile. Dar aș dori să consemnez convingerea mea că problema este în puterea noastră de a o rezolva – și asta fără a recurge la un conflict militar general… Și în sprijinul acestei convingeri există anumite observații de natură mai încurajatoare pe care aș dori să le fac:

(1) Puterea sovietică, spre deosebire de cea a Germaniei hitleriste, nu este nici schematică, nici aventuroasă. Ea nu acționează după planuri fixe. Nu-și asumă riscuri inutile. Este impenetrabilă la logica rațiunii și este foarte sensibilă la logica forței. Din acest motiv, se poate retrage cu ușurință – și de obicei o face atunci când întâmpină o rezistență puternică în orice punct. Astfel, dacă adversarul dispune de o forță suficientă și își arată clar disponibilitatea de a o folosi, rareori este nevoit să o facă. Dacă situațiile sunt gestionate în mod corespunzător, nu trebuie să existe confruntări care să angajeze prestigiul.

(2) În comparație cu lumea occidentală în ansamblu, sovieticii sunt încă de departe cea mai slabă forță. Astfel, succesul lor va depinde în realitate de gradul de coeziune, fermitate și vigoare pe care îl poate aduna lumea occidentală. Iar acesta este un factor pe care stă în puterea noastră să-l influențăm.

(3) Succesul sistemului sovietic, ca formă de putere internă, nu este încă definitiv dovedit. Încă nu s-a demonstrat că poate supraviețui testului suprem al transferului succesiv de putere de la un individ sau grup la altul. Moartea lui Lenin a fost primul astfel de transfer, iar efectele sale au răvășit statul sovietic timp de 15 ani. După moartea sau retragerea lui Stalin va fi al doilea. Dar nici măcar acesta nu va fi testul final. Sistemul intern sovietic va fi supus acum, în virtutea recentelor extinderi teritoriale, la o serie de tensiuni suplimentare care, cândva, s-au dovedit a fi o taxă severă pentru statul țarist. Noi, aici, suntem convinși că niciodată, de la încheierea războiului civil încoace, masa poporului rus nu a fost mai îndepărtată emoțional de doctrinele partidului comunist decât este astăzi. În Rusia, partidul a devenit acum un mare și – pentru moment – de mare succes aparat al administrației dictatoriale, dar el a încetat să mai fie o sursă de inspirație emoțională. Astfel, soliditatea internă și permanența mișcării nu trebuie considerate deocamdată ca fiind asigurate.

(4) Toată propaganda sovietică din afara sferei de securitate sovietică este în esență negativă și distructivă. Prin urmare, ar trebui să fie relativ ușor să o combatem prin orice program inteligent și cu adevărat constructiv.

Principalul pericol pentru lumea liberă, în confruntarea cu Rusia: pierderea umanității. „Trebuie să avem curajul și încrederea în noi înșine de a ne agăța de propriile noastre metode și concepții despre societatea umană“. Nu ne putem permite „să devenim asemenea celor cu care ne confruntăm“

Din aceste motive, cred că putem aborda cu calm și cu inima împăcată problema modului în care trebuie să ne comportăm cu Rusia. În ceea ce privește modul în care ar trebui făcută această abordare, doresc doar să avansez, ca o concluzie, următoarele comentarii:

(1) Primul nostru pas trebuie să fie acela de a înțelege, și de a recunoaște pentru ceea ce este, natura mișcării cu care avem de-a face. Trebuie să o studiem cu același curaj, detașare, obiectivitate și cu aceeași determinare de a nu fi provocat emoțional sau descumpănit de ea, cu care medicul studiază individul indisciplinat și nerezonabil.

(2) Trebuie să veghem ca publicul nostru să fie informat la realitățile situației rusești. Nu pot să subliniez niciodată îndeajuns de mult importanța acestui lucru. Presa nu poate face acest lucru de una singură. Ea trebuie să fie făcută în principal de către Guvern, care este în mod necesar mai experimentat și mai bine informat asupra problemelor practice implicate. În acest sens, nu trebuie să fim descurajați de [urâțenia?] imaginii. Sunt convins că ar exista mult mai puțin antisovietism isteric în țara noastră astăzi dacă realitățile acestei situații ar fi mai bine înțelese de către poporul nostru. Nu există nimic mai periculos sau mai terifiant decât necunoscutul. Se poate argumenta, de asemenea, că dezvăluirea mai multor informații despre dificultățile noastre cu Rusia s-ar reflecta nefavorabil asupra relațiilor ruso-americane. Consider că, dacă există vreun risc real implicat aici, acesta este unul pe care ar trebui să avem curajul să îl înfruntăm, și cu cât mai repede cu atât mai bine. Dar nu văd ce am risca. Miza noastră în această țară, chiar și în urma unor demonstrații extraordinare de prietenie față de poporul rus, este remarcabil de mică. Nu avem aici nicio investiție de protejat, niciun comerț real de pierdut, practic niciun cetățean de protejat, puține contacte culturale de păstrat. Singura noastră miză constă mai degrabă în ceea ce sperăm decât în ceea ce avem; și sunt convins că avem mai multe șanse de a realiza aceste speranțe dacă publicul nostru este luminat și dacă relațiile noastre cu rușii sunt plasate în întregime pe o bază realistă și concretă.

(3) Multe depind de sănătatea și vigoarea propriei noastre societăți. Comunismul mondial este ca un parazit malign care se hrănește doar cu țesut bolnav. Acesta este punctul în care se întâlnesc politica internă și cea externă. Fiecare măsură curajoasă și incisivă de rezolvare a problemelor interne ale propriei noastre societăți, de îmbunătățire a încrederii în sine, a disciplinei, a moralului și a spiritului comunitar al propriului nostru popor, este o victorie diplomatică asupra Moscovei care valorează cât o mie de note diplomatice și comunicate comune. Dacă nu putem abandona fatalismul și indiferența în fața deficiențelor propriei noastre societăți, Moscova va profita – Moscova nu poate să nu profite de ele în politica sa externă.

(4) Trebuie să formulăm și să prezentăm altor națiuni o imagine mult mai pozitivă și mai constructivă a felului de lume pe care am dori să o vedem decât am prezentat-o în trecut. Nu este suficient să îndemnăm popoarele să dezvolte procese politice similare cu ale noastre. Multe popoare străine, cel puțin în Europa, sunt obosite și speriate de experiențele din trecut și sunt mai puțin interesate de libertatea abstractă decât de securitate. Ei caută mai degrabă îndrumare decât responsabilități. Noi ar trebui să fim mai capabili decât rușii să le oferim acest lucru. Și dacă nu o facem noi, rușii o vor face cu siguranță.

(5) În cele din urmă, trebuie să avem curajul și încrederea în noi înșine de a ne agăța de propriile noastre metode și concepții despre societatea umană. Până la urmă, cel mai mare pericol care ni se epoate întâmpla în confruntarea cu această problemă a comunismului sovietic este aceea de a ne permite să devenim asemenea celor cu care ne confruntăm.

KENNAN

800.00B Ziua Roșie Internațională/2 – 2546: Airgramă“

CITIȚI ȘI:

• Cea mai mare șarjă de cavalerie din istorie: atacul husarilor înaripați polonezi asupra turcilor în bătălia pentru Viena. Victoria care „a salvat Europa“ ar fi inspirat scena asaltului rohirrimilor din Stăpânul Inelelor
  
• Puciul Rusiei și al Austriei împotriva Micii Uniri la 1859. „Aştept de la împărăţia Rosiei resplătirea slujbei ci-am făcut“, „este interesul Austrii să nu să poată alege domn. Și Rosiea are tot la interesul de a nu să poată alegi domn“
  
• Prima confruntare armată ruso-americană din ultimii 100 de ani. Bătălia de la Khasham, 7 februarie 2018: noaptea în care forțele SUA au nimicit sute de mercenari Wagner în Siria
  
• Lovitura de stat de la Iași: încercarea Rusiei și a preoțimii ortodoxe de a rupe Mica Unire. Bătălia din 3 aprilie 1866 s-a încheiat cu sute de morți, iar Mitropolitul pucist a fugit îmbrăcat în haine femeiești. Ion Creangă l-a ascuns într-un poloboc
  
• Moartea lui Hitler: ultimele zile ale fortăreței Berlin și zbaterile finale din buncăr relatate de comandantul trupelor germane. „Trebuia să fac un efort să nu privesc figura lui Hitler, prăbușit în scaun, ale cărui brațe și picioare se mișcau mereu. Omul era terminat fizic și mental“
  
• Complotul papistașilor – prima teorie a conspirației din istorie. Cum a speculat un mitoman notoriu prejudecățile oamenilor ca să isterizeze o țară întreagă
  
• Stenograma discuției Churchill – Stalin, din 9 octombrie 1944: „Cu România nu-mi fac prea multe probleme, aceasta este în foarte mare măsură o chestiune rusească. Să nu folosim expresia «împărțirea de sfere», americanii ar putea fi șocați“
  
• Chipurile diavolului. “Am păcătuit groaznic și nu știu ce pedeapsă mă așteaptă!” Aurangzeb, mogulul habotnic a cărui cruzime a început cu propria familie și a continuat, în numele Islamului, cu milioane de indieni
  
• Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: mărturia lui Pacepa. Primul lider comunist al României ar fi fost iradiat de ruși pentru că i-a evacuat pe „consilierii” sovietici din țară. Furia KGB-ului: „Semiceastnîi a făcut spume la gură. Omul de Fier e și mai furios“
  
• Cum au condus politicienii și generalii România în Primul Război Mondial. „Reprezentanții la vârf ai românilor sunt insuportabili. Indivizi fără caracter. Nu-i unul într-adevăr demn să comande. Guvernul – deplorabil, sentimentul datoriei – o necunoscută“
  
• Bătălia de la Sibiu: prima înfrângere a României pe frontul din Transilvania. Cum pot duce la pieire niște generali slabi o armată vitează
  
• Chipurile diavolului: „El e Beria. Himmler al meu”. Geniul malefic din spatele lui Stalin a rafinat teroarea în URSS, a gândit exportul modelului sovietic și a făcut spionajul politică de stat
  
• Ziua în care BOR și-a trădat poporul. Cum le-a cerut Biserica Ortodoxă românilor să se predea în bătălia de la Mărășești: “Fraților, a venit sfârșitul! Puterile noastre s-au surpat!”

• Cum a ajuns România să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă, deși era cu Puterile Centrale. Premierul Brătianu și delegații Aliaților au venit pe furiș într-o casă, au scris tratatul de mână și au plecat câte unul, pe jos
  
• 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
  
• Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
  
• De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
  
• Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
  
• Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
  
• Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
  
• Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
  
• Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
  
• Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
  
• Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
  
• Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
  
• Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
  
• 22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
  
• Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
  
• Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
  
• De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea I (1918-1930): cum să stârnești un monstru