Connect with us

Hi, what are you looking for?

Colecționarul de Istorie

Oameni care au schimbat istoria

Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei

Mao Zedong, primul lider și președinte al Chinei comuniste, este, prin rigoarea cifrelor, cel mai mare criminal din istorie. Ferocitatea sa are foarte puține puncte de reper – poate Stalin și Hitler, dar Mao, cu cele cel puțin 70 de milioane de oameni uciși la comanda sa directă, își surclasează pe ceilalți doi chiar luați la un loc.

Ceea ce s-a întâmplat în China începând cu mijlocul secolului trecut reprezintă, fără nicio îndoială, una dintre cele mai cumplite tragedii ale istoriei. Produs al lui Stalin și al bolșevismului rusesc – fără de care n-ar fi ajuns niciodată la putere –, Mao și-a întrecut cu mult maestrul în crime, iar regimul său monstruos s-a perpetuat până în zilele de astăzi, transformându-se în cea mai îngrozitoare distopie din câte a văzut umanitatea.

Un regim caracterizat prin brutalitate, radicalism, megalomanie, egoism și o nepăsare incredibilă față de orice formă de viață

Regimul de teroare al lui Mao (1893-1976) s-a caracterizat prin brutalitate, radicalism, idei megalomane, un egoism patologic și o nepăsare față de viața și suferința celorlalte ființe – toate la niște cote iraționale, pe care mintea unui om din lumea liberă pur și simplu nu le poate concepe și asimila.

Cultul personalității dement instituit de Mao s-a păstrat până azi în China

Ceea ce l-a deosebit pe chinezul Mao de gruzinul Stalin și austriacul Hitler a fost satisfacția de a face rău.

Stalin era un cinic amoral, lipsit de empatie și incapabil de sentimente umane, care a ucis milioane cu nepăsare, din calcul și paranoia.

Hitler a pornit un război și a declanșat un genocid mânat de o ideologie dementă, frustrări, dorință de revanșă, obsesii rasiale și fanatism.

Dar Mao a manipulat, torturat, executat milioane de oameni și a fost gata să arunce lumea într-un război nuclear din plăcere.

Întâlnirea fatală a lui Mao cu doctrina marxistă – scânteia care avea să arunce în hăul dictaturii distopice un popor uriaș

Cel mai cumplit monstru din istorie s-a născut pe 26 decembrie 1893, în satul Shaoshan, din provincia Hunan, în centrul Chinei.

Tatăl său, un negustor de cereale, îl punea să muncească pe terenul familiei. Dar când a ajuns la adolescență, tânărul Mao și-a luat bocceaua în spinare și a plecat în orașul-capitală al provinciei, Changsa, pentru a se înscrie la școală. Acolo a participat, pe când avea 15 ani, la prima rebeliune din viața sa: răscoala împotriva dinastiei Manchu, în 1911.

Timp de 10 ani, a bâjbâit. A încercat mai multe meserii, dar niciuna nu i-a plăcut. În 1921, sacul avea să-și întâlnească peticul: a descoperit ideologia marxistă și s-a înscris în Partidul Comunist, recent înființat de agitatori bolșevici.

Filosofia de viață a lui Mao: “Oamenii ca mine au o datorie numai față de ei înșiși. Țara trebuie distrusă și apoi reformată. Oamenii ca mine râvnesc la distrugerea ei“

În 1920 s-a căsătorit prima oară, cu Yang Kaihui – împreună cu această soție a avut doi copii. Tot atunci, pe când avea doar 24 de ani, și-a conturat clar principiile care aveau să-l călăuzească toată viața. S-a apucat să-și scrie ideile: “Oamenii ca mine au o datorie numai față de ei înșiși”. Ceea ce conta era puterea “ca un uragan care se stârnește într-un defileu adânc, ca un maniac sexual în călduri… Adorăm vremurile războinice. Ne place să navigăm pe marea zbuciumată. Țara trebuie distrusă și apoi reformată. Oamenii ca mine râvnesc la distrugerea ei”.

Partidul Comunist din care Mao făcea parte avea o relație oscilantă cu Kuomintang (Partidul Naționalist). În 1923 au încheiat o alianță cu naționaliștii, dar înțelegerea n-a rezistat. În 1926, Chiang Kai-shek, dictatorul militar care conducea și Kuomintangul, a ordonat “Expediția nordică”, o campanie militară care urmărea unificarea Chinei fragmentate în acel moment între diverși lorzi ai războiului. Până în aprilie 1927, campania lui Chiang Kai-shek se încheiase în glorie: peste 30 de baroni locali fuseseră învinși, iar comuniștii din Shanghai au fost masacrați. Chiang Kai-Shek s-a autoproclamat generalissim în 1928, fiind stăpânul întregii țări.

Dar regimul său era incompetent și teribil de corupt, bazat pe teroare și abuz, iar comuniștii stăteau la pândă.

Prima rafală: Teroarea comandată de Mao a dus, între 1931-1935, la 700.000 de morți

Mao Zedung în 1944, în timpul unui discurs ținut în Nordul Chinei, unde controla circa 80 de milioane de oameni

Între timp, Mao – care se însurase a doua oară în 1928, cu He Zizhen – fugise în Munții Jinggang, de unde, ajuns lider al grupării, a pornit un război de gherilă cu naționaliștii. „Puterea politică pornește din țeava puștii”, era el convins.

Ascensiunea lui a semănat foarte mult cu a lui Stalin. În 1931 a devenit președintele Republicii Sovietice Chineze din Jiangxi. A ajuns aici călcând pe cadavre – nu conta câte. Era dispus la orice faptă pentru a urca în vârf și a se menține acolo. Și-a omorât și șantajat rivalii și nu numai.

Între 1931 și 1935 au fost uciși, din ordinul său, 700.000 de oameni în timpul Terorii. Fără să știe de expresia lui Stalin (“moartea unui om e o tragedie, moartea unui million e statistică”), Mao era copia fidelă a dictatorului criminal de la Moscova: aceeași obsesie pentru putere, aceeași amoralitate și capacitate fenomenală de a manipula oamenii pe care apoi îi lichida fără nicio tresărire.

O altă trăsătură comună cu Stalin a lui Mao a fost capacitatea de a distruge și otrăvi tot ceea ce atingea sau respira în jur. A ruinat viețile soțiilor și ale amantelor, n-a simțit absolut nimic pentru copiii săi, i-a ucis, terorizat și înveninat pe colaboratorii și apropiații săi.

Mulți au înnebunit pur și simplu, la propriu.

Pentru a pune mâna pe putere și-a otrăvit colegii și rivalii, și-a condus deliberat trupele la masacru și a bătut palma cu spionajul japonez împotriva propriei țări

În 1933, Chiang a pornit o nouă ofensivă împotriva comuniștilor. Aceștia l-au dat jos pe Mao în 1935 și, la sfatul lui Otto Braun, un agent sovietic, au lansat un contraatac care s-a terminat catastrofal. În urma înfrângerii, în 1936, a urmat o retragere cunoscută în istorie drept Marșul cel Lung.

Mao avusese abilitatea să-și construiască, în acest timp, o imagine idilică în Occident. Scriitori, jurnaliști și politicieni naivi îi creaseră dementului mitul de conducător boem, un țăran poet, abil comandant al partizanilor și îndrăzneț luptător de gherilă.

În realitate, Mao era un incompetent din punct de vedere militar. Cele mai multe dintre faptele ajunse la urechile publicului occidental erau inventate. În plus, liderul comunist nu ezitase să provoace deliberat înfrângeri și pierderi masive de trupe pentru a-și compromite și slăbi rivalii la putere în partid.

Anii care au urmat au fost decisivi, iar vâltoarea evenimentelor și cinismul lui Mao aveau să-l scoată la suprafața Istoriei.

În 1937, Japonia a invadat China. Dictatorul Chiang a fost luat ostatic de generalul Zhang Xueliang, care l-a obligat să facă o alianță cu comuniștii.
Numai că Mao sabota în secret efortul de război al țării sale, ajungând chiar să colaboreze, la un moment dat, cu spionajul japonez.

Până în 1943, Mao rămăsese singur în vârful Partidului Comunist: își otrăvise sau eliminase rivalii și criticii.

1949, anul fondator al Republicii Populare Chineze, a fost “udat” cu sângele a 3.000.000 de oameni uciși la ordinul propriului conducător. Deviza lui Mao: “Trebuie să ucidem. Spunem că e bine să ucizi”

1949: Mao proclamă Republica Populară Chineză. Sărbătorește evenimentul prin masacrarea a 3.000.000 de oameni

În 1945, Stalin a invadat Manciuria, zdrobind armata japoneză de acolo: a fost punctul de cotitură în destinul Chinei. Mao era sprijinit de sovietici, în timp ce regimul Chiang, deși susținut de americani, se prăbușea din cauza corupției și a incompetenței.

Sovieticii au intervenit masiv în China, iar Mao a început o ofensivă, alungând pas cu pas Kuomintangul din țară. Până în 1949, zarurile fuseseră aruncate: comuniștii rămăseseră singurii stăpâni ai Chinei continentale, iar Mao a proclamat Republica Populară Chineză.

Acel prim an din noua eră comunistă a acestei țări a fost marcat de uciderea a 3.000.000 de oameni. “Trebuie să ucidem. Spunem că e bine să ucizi”, decreta Mao.

Crima, incompetența, radicalismul s-au împletit în firul roșu al regimului comunist chinez care a continuat exact așa cum începuse.

Represiunile, campaniile de teroare și asasinatele s-au ținut lanț, stimulate permanent de Mao, care repeta obsesiv: “Prea îngăduitori! Nu ucid îndeajuns!

În 1951-1952, Mao a mobilizat la acțiune Partidul. Rămas singur stăpân peste țară, a pornit două campanii de exterminare a “burgheziei”. A împânzit țara de turnători. Presupușii trădători sau burghezi erau trimiși în lagăre de muncă sau executați.

Mao, atins acum și de aripa Puterii, își luase zborul spre nebunie. Era paranoic, simțind pretutindeni pericole și trădări. Manipula abil pe toată lumea, nu-și dezvăluia niciodată planurile reale și își sacrifica fără să clipească până și pe cei mai vechi tovarăși de revoluție și de luptă. Repeta permanent: “Prea îngăduitori! Nu ucid îndeajuns!”.

Într-o țară ruinată și săracă, Împăratul Roșu trăia într-un lux desfrânat. Avea peste 50 de proprietăți private și nenumărate concubine recrutate dintre dansatoarele din armată.

Voia să obțină arma nucleară pentru a porni un război cu Statele Unite: “Nu contează dacă jumătate dintre chinezi ar muri”

Întâlnirea fatală: în 1971, Ceaușescu întreprindea un turneu în China și Coreea de Nord. După întâlnirea cu Mao, fascinat de puterea absolută a acestuia, românul concluziona că și el poate face același lucru în România. Avea să urmeze replica „Revoluției Culturale” în țara noastră

Și-a pus în cap să urce China la statutul de superputere obținând tehnologia nucleară. “Nu contează dacă jumătate dintre chinezi ar muri” într-un război nuclear, spunea el.
Mao și-a trimis trupele împotriva SUA în războiul din Coreea în timp ce, pe plan intern, își continua un alt război, cu propriul popor.

Campaniile împotriva dușmanilor imaginari se împleteau cu tot felul de programe megalomanice. În 1958-1959 a declanșat „Campania împotriva Dreptei”, în timpul căreia 500.000 de oameni au fost decretați “dușmani de clasă”. Sute de mii au fost deportați, închiși sau executați.

În 1958-1962 a decretat “Marele Salt Înainte”, pe parcursul căruia a încercat să crească masiv producția de oțel. A încercat, în acești ani, să-i colectivizeze pe țărani și i-a pus să-și înființeze fierării – dar asemenea ateliere erau deja inutile în acea perioadă a istoriei.

“Marele Salt Înainte” dictat de Mao între 1958 și 1962 s-a soldat cu cel mai mare genocid din istorie: 45 de milioane de țărani uciși prin înfometare

Marele Salt Înainte ordonat de Mao s-a încheiat cu circa 45 de milioane de morți de foame. Oamenilor li se luase absolut tot – inclusiv casele – și erau hrăniți colectiv, „la cazan”

Acela a fost și momentul unei drame inspirate tot de Stalin. Imitând strategia acestuia din 1928-1932, Mao a vândut masiv alimente, cu banii obținuți cumpărând armament. Politicile agricole nebunești ale regimului, combinate cu exportul de alimente și seceta, au declanșat cea mai mare foamete cunoscută în istorie: între 38 și 45 de milioane de chinezi au murit de inaniție (de circa 3 ori mai mulți decât ucisese Stalin în Ucraina și Don în timpul Holodomorului).

A fost, în același timp, și cel mai mare genocid cunoscut în istoria umanității.

Istoricul Frank Dikötter descria distopia criminală, de un sadism inimaginabil, inspirată de lider: „Mao a crezut că își poate catapulta țara în fața altor state rivale concentrând țăranii din întreaga țară în comune uriașe.

În paradisul comunist al lui Mao, copiii erau separați de părinții lor și hrăniți „de partid”. Dar Partidul nu s-a ocupat prea bine de acești sărmani, dintre care milioane aveau să moară de foame

În căutarea unui paradis utopic, totul a fost colectivizat. Oamenilor li s-au luat munca, locuințele, terenurile, bunurile și mijloacele de trai.

În cantinele colective, mâncarea, distribuită cu lingura, în funcție de merite, a devenit o armă folosită pentru a forța oamenii să urmeze fiecare ordin al partidului.

Pe măsură ce stimulentele pentru muncă au fost eliminate, constrângerea și violența au fost folosite în schimb pentru a obliga fermierii înfometați să efectueze munca la proiecte de irigații prost planificate, în timp ce câmpurile erau neglijate.

A urmat o catastrofă de proporții gigantice.

Extrapolând din statisticile publicate despre populație, istoricii au speculat că zeci de milioane de oameni au murit de foame. Dar adevăratele dimensiuni ale celor întâmplate abia acum ies la iveală datorită tocmai rapoartelor minuțioase pe care partidul le-a întocmit în timpul foametei…

Exact ca în URSS-ul lui Stalin, comunismul a adus, în China, suferințe de neimaginat. Scenele de canibalism au fost frecvente în timpul „Marelui Salt Înainte” ordonat de Mao

Ceea ce iese din acest dosar masiv și detaliat este o poveste de groază în care Mao apare ca unul dintre cei mai mari ucigași în masă din istorie, responsabil pentru moartea a cel puțin 45 de milioane de oameni între 1958 și 1962.

Au fost subestimate nu doar dimensiunea catastrofei, ci și modul în care au murit mulți oameni: între două și trei milioane de victime au fost torturate până la moarte sau ucise sumar, adesea pentru cea mai mică infracțiune.

Când un băiat a furat o mână de cereale într-un sat din Hunan, șeful local, Xiong Dechang, l-a forțat pe tată să-l îngroape de viu pe copil. Părintele a murit și el de durere câteva zile mai târziu.

Cazul lui Wang Ziyou a ajuns până la conducerea centrală: una dintre urechi i-a fost tăiată, picioarele i-au fost legate cu sârmă de fier, o piatră de zece kilograme i-a fost aruncată pe spate și apoi omul a fost marcat cu un instrument care sfâșia – totul pentru că scormonise în pământ după un cartof“.

Toate astea, în timp ce puterea comunistă de la Beijing importa masiv armament.

Masacrul deliberat a fost ținut secret decenii la rând de regim, la fel cum și bolșevicii ruși ascunseseră crimele Holodomorului.

Revoluția Culturală a distrus tradițiile milenare, istoria, cultura și modul de viață al poporului chinez, laolaltă cu viețile a minimum 3 milioane de oameni

Revoluția Culturală: ritualurile de umilire în public erau un instrument important al „clasei muncitoare” în războiul împotriva intelectualilor. În China președintelui Mao, să fii profesor era un pericol de moarte

Au existat și tentative de a stopa această nebunie criminală. Mareșalul Peng Dehuai, ministrul Apărării, a criticat politicile lui Mao, dar n-a avut suficientă susținere. Dictatorul l-a evacuat urgent.

În 1959, președintele Mao și-a desemnat un succesor, pe Liu Shaoqi, care a reușit să ia o parte din atribuții, însă, abia în 1962, la 3 ani după ce venise scriptic la putere.

1966: discurs în Piața Tienanmen al domnișoarei Cho, 15 ani, lideră a Gărzilor Roșii care bântuiau țara în căutare de intelectuali, pentru a-i ucide, tortura sau trimite în lagăre

A fost un succes efemer, pentru că Mao rămăsese președintele Partidului Comunist. Într-un nou acces de paranoia, dictatorul l-a mazilit și pe Liu Shaoqi, care a fost distrus și lăsat să moară în sărăcie. Mao a preluat și controlul asupra Armatei, pentru a fi sigur că nimic și nimeni nu îl poate submina. Și-a pus oamenii de paie în funcțiile de vârf:  pe mareșalul Lin Biao, un personaj tânăr, talentat, dar nevrotic, și pe Zhou Enlai – premier.

Mao a început apoi o nouă campanie de teroare în întreaga Chină: Revoluția Culturală.

Aceasta a fost cea mai devastatoare perioadă in istoria Chinei – nici măcar invazia mongolilor nu a fost atât de nimicitoare pentru cultura, modul de viață și memoria acestui popor.

Gărzile Roșii: liceeni și studenți fanatizați care, în perioada 1966-1976, până la moartea lui Mao, au făcut „Revoluția Culturală”. Războiul lor împotriva părinților, bunicilor, intelectualilor, tradițiilor și culturii chinezești s-a soldat cu 1.000.000 de morți și o fractură brutală cu trecutul milenar al civilizației

Au fost 10 ani cumpliți, în care Mao a trecut prin foc și moarte întreaga țară, asmuțindu-i pe chinezi unii împotriva altora în dezlănțuiri nebunești de violență. A atacat însuși Partidul Comunist și statul.

Le-a ordonat bandelor de fanatici, elevi, trupe ale securității și criminalilor chemați în slujba sa să ucidă pe oricine voiau, sub acuzația că e intelectual, burghez sau spion. A fost distrusă cultura, tradiția modul de viață milenar al Chinei. 3.000.000 de oameni se estimează că au fost uciși între 1966 și 1976, dar numărul lor nu va fi cunoscut niciodată cu certitudine.

Au fost anii în care copiii fanatizați și-au turnat, torturat și ucis propriii părinți, iar nepoții – bunicii. Elevi și studenți îndoctrinați străbăteau China în lung și-n lat, căutând „dușmanii poporului”. Oricine era suspect, oricine li se părea vinovat acestor tineri de 14, 15 sau 18 ani, era un om mort.

În izbucniri de ură și nebunie colectivă care s-ar putea să le sune cunoscute celor care au apucat mineriadele în România, „clasa muncitoare” căuta intelectualii, să-i stârpească. Era periculos, în China lui Mao, să fii profesor, cercetător, scriitor, pictor, sculptor arhitect sau să fi arătat, în orice fel, că gândești.

Atacul total asupra elitelor artistice și intelectuale a fost dezlănțuit prin cea de-a treia nevastă, radicala Jiang Qing, și fanaticii Gărzilor Roșii

Cea de-a treia soție a lui Mao, Jiang Qing, în 1945. Fanatică și nemiloasă, a condus, la ordinul soțului său, asaltul Gărzilor Roșii asupra țării. „Pe cine îmi dădea ordin Mao să mușc, mușcam”, avea să spună ea la proces

Din 1966, în scenă a intrat și cea de-a treia soție a lui Mao, actrița Jiang Qing, cu care se însurase în 1939.

Liderul Chinei comuniste s-a folosit de fanatismul și lipsa de scrupule a acestei femei pentru a dezlănțui uraganul asupra propriei țări. Jiang era o talibană a comunismului. Propovăduia arta cu conținut “corect ideologic”, iar în momentul când Mao i-a dat mână liberă a început nenorocirea. În China a început un atac total asupra elitelor artistice și intelectuale.

Jiang avea un discurs radical, pasional și convingător. Inducea în rândurile fanaticilor din Gărzile Roșii o isterie criminală, apoi le ordona să cutreiere țara. Bandele atacau tot ceea ce era suspect a fi “burghez” sau “reacționar”. Așa ceva nu prea mai exista deja în China anilor 1970, după atâtea decenii de teroare, așa că victime cădeau tot felul de oameni care nu mai aveau nicio legătură cu eventuale doctrine “de dreapta”.

Însuși Partidul Comunist a fost luat la rând de Gărzile Roșii. După modelul URSS-ului lui Stalin din anii 1930, s-a creat o frenezie a denunțurilor, a terorii și crimelor. Partidul a fost epurat.

Sfârșitul monstrului a fost convulsiv: și-a ucis și persecutat colaboratorii, s-a rupt de URSS, l-a adus în China pe Nixon

În spate, savurând satisfăcut hecatombele de morți, Mao dirija personal persecuțiile individuale împotriva foștilor săi colaboratori apropiați, printre care ex-președintele Liu Shaoqi și secretarul general Deng Xiaoping.

În realitate, Mao o detesta pe nevasta sa fanatică, dar se folosea de ea pentru a-și consolida puterea în țară printr-o teroare nemărginită.

Ultima lovitură a lui Mao a fost aducerea președintelui american Nixon în China, în 1972

Anii de final ai acestei creaturi monstruoase care a provocat atâta suferință și moarte au fost pe măsura întregii sale vieți.

Ajuns la 75 de ani, Mao s-a certat cu mareșalul Lin Biao, fostul său om de încredere care scrisese “Cărticica roșie”. În 1971, Lin Biao a încercat să fugă din țară, dar a murit într-un accident de aviație.

Mao a rămas, la final, împresurat de o grupare de fanatici condusă chiar de nevasta sa, criminala Jiang Qing.

A rupt relațiile și cu Uniunea Sovietică, iar în 1972 a dat o ultimă mare lovitură de imagine, vizita în China a președintelui american Richard Nixon.

Agonia monstrului a fost convulsivă. L-a persecutat pe Deng Xiaoping, apoi la reabilitat, iar în final l-a marginalizat din nou.

Mao a murit în 1976, lăsând în urmă un vid de putere în care unul dintre polii de influență era chiar soția Jiang Qing, sprijinită de fanaticii maoiști cunoscuți sub titulatura de “Grupul celor 4”.

O moștenire îngrozitoare: China distopică de azi, cu controlul total asupra populației, oamenii dispăruți de pe străzi, poliția secretă omniprezentă și statutul de superputere agresivă

Deng Xiaoping a dat însă o lovitură de palat și a arestat-o pe Jiang. În cel mai pur stil comunist, fosta “Împărăteasă Roșie” a fost judecată și condamnată la moarte pentru “crime contrarevoluționare”!

Jiang n-a fost însă executată pentru că pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe viață. S-a sinucis (sau cel puțin așa sună versiunea oficială) în pușcărie, în 1991.

Rămân în urmă-i vorbele spuse chiarde ea la procesul-mascardadă: “Am fost câinele președintelui Mao. Pe cine îmi cerea să mușc, mușcam!”.

În China se păstrează încă un cult al criminalului. Generațiile noi de chinezi învață o istorie falsificată, în care ucigașul și călăul poporului lor este prezentat ca un erou

Fața hâdă a Chinei de azi, criminală, nepăsătoare cu propriii cetățeni controlați în cel mai mici amănunte ale vieții intime și care dispar pur și simplu de pe stradă chiar și la bănuiala că ar putea crâcni împotriva statului, este și creația, distopia dementă a lui Mao.

Partea spectaculoasă a progresului acestei țări se datorează tocmai celor care, după “Marele Cârmaci”, au înțeles că economia nu poate funcționa așa cum și-o imagina acesta, în colhozuri uriașe unde oamenii sunt răstigniți pentru că au dezgropat un cartof.

Dincolo de mumia lui Mao, pe care noile generații de chinezi sunt dresate s-o venereze, stă de veghe Partidul “Împăratului Roșu”. Tot moștenirea lui Mao sunt statutul de superputere, puterea de viață și de moarte a Partidului asupra oamenilor, poliția politică atotprezentă și brutală, sugrumarea oricărei libertăți politice, religioase sau culturale. Și o anumită incompetență administrativă care a făcut posibilă inclusiv explozia epidemiei de coronavirus la sfârșitul lui 2019.

CITIȚI ȘI:

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Istoria României

100 de ani de propagandă ascund poporului nostru faptul că România a pierdut, de fapt, Primul Război Mondial. Acesta este unul dintre cazurile în...

Istoria României

Despre impactul economic al tratatului de pace pe care România a fost forțată să-l semneze la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial se vorbește...

Miturile celui de-Al Doilea Război Mondial

„La 12 iulie 1943, Corpul Panzer SS a ajuns într-un marş greoi la gara Prohorovka, la 34 km dincolo de punctul iniţial de atac....

Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate