Connect with us

Hi, what are you looking for?

Colecționarul de Istorie

Istoria lumii

Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume

Reprezentare grafică a cuceririi și distrugerii Cartaginei de către romani, în 146 Î. Hr.. FOTO: Pinterest/Punic War Arts

Primul genocid cunoscut în istorie s-a petrecut acum aproape 2.200 de ani, s-a încheiat cu exterminarea unui popor întreg, ștergerea de pe fața pământului a „celui mai mai bogat oraș din lume“, marcând o cotitură decisivă în istoria civilizației occidentale și, implicit, a lumii.

Evenimentul a avut loc în anul 146 Î. Hr., pe malul african al Mediteranei, pe locul unde azi se află o suburbie a orașului Tunis, capitala Tunisiei, și s-a soldat cu masacrarea a 330-350.000 din cei 400.000 de oameni. Restul supraviețuitorilor – aproximativ 50-70.000 de persoane – au fost vânduți ca sclavi, iar orașul distrus din temelii. Agresorul s-a numit Republica Romană, poporul exterminat au fost cartaginezii (cunoscuți sub numele de puni).

Legenda spune că, după ce au demolat în totalitate mărețul oraș, romanii au arat, au presărat sare, ca să nu mai crească niciodată nimic, și au blestemat locul și pe oricine va mai vrea, vreodată, să construiască acolo ceva.

Aceasta este doar o legendă, dar spune multe despre ura nemaipomenită care a stat în spatele acestui genocid – primul documentat istoric și rămas posterității prin grija martorilor oculari care au așternut pe hârtie amănuntele. Fapta a fost atât de cumplită, chiar și pentru acele vremuri în care războaiele erau frecvente, iar nivelul de violență deosebit de ridicat – încât în vocabularul omenirii a intrat, pe vecie, expresia “punitiv”, însemnând “care pedepsește”.

“Carthago delenda est”

Ceterum censeo Carthaginem esse delendam“ (“Dar cred că trebuie distrusă Cartagina”), obișnuia Marcus Porcius Cato, rămas în istorie sub numele de Cato cel Bătrân, să-și încheie discursurile – orice fel de discursuri – din Senatul roman, pe parcursul ultimilor săi ani. Plutarh spune că bătrânul Cato a repetat acest lucru din 153 Î. Hr. și până la moartea sa, în 149 Î. Hr., la 85 de ani. De tot atâtea ori, Scipio Nasica, preopinentul său din Senat și reprezentantul aripii moderate a elitei romane, îi replica: “Mi se pare necesar să i se permită Cartaginei să existe”.

Această dispută a durat până într-o zi în care Senatul a decis distrugerea celui mai bogat oraș din lume.

Două popoare cu aspirații și traiectorii diferite

Dar cine au fost cartaginezii, care a fost “casus belli” (motivul de război) și de ce au fost romanii atât de motivați încât să aplice o măsură extremă, prima de acest fel în istorie?

Povestea celor două mari popoare este nemaipomenită și reprezintă ilustrarea complexității pe care o aveau societatea umană și relațiile între state acum peste două milenii.

Cartagina și Roma s-au înființat aproximativ în aceeași perioadă, dar au avut traiectorii total diferite. De deznodământul luptei dintre ele a depins însuși destinul civilizației occidentale.

Cartagina, un oraș de comercianți și navigatori temerari, despre care se crede că au ajuns până în Insulele Azore și Insulele Britanice

Cartagina a fost înființată de navigatorii fenicieni din Tyr (oraș-stat de pe coasta Libanului de azi) în 814 Î. Hr. Este un amănunt foarte important, pentru că profilul fondatorilor săi a influențat civilizația punică răsărită pe malul african al Mediteranei. Punii s-au dezvoltat foarte rapid, și-au câștigat independența față de metropolă și, timp ce secole, au fost puterea dominantă din Vestul Mediteranei.

Marinari și comercianți neîntrecuți, autorii unor invenții care au revoluționat construcția controlau coastele Libiei, Algeriei, Sardiniei, Corsicii și ale Spaniei. Ajunseseră în Oceanul Atlantic – nu se știe cât de departe, dar există unele dovezi că au trecut mult dincolo de litoralul Marocului, poate chiar până în Insulele Azore și în insulele britanice.

Destul de repede, Cartagina a ajuns la un nivel de civilizație, de dezvoltare și de bogăție greu de imaginat nu doar pentru contemporanii săi, ci și pentru ziua de astăzi. Chiar și în preajma anului 150 Î. Hr., când rămăseseră doar o putere comercială după două războaie devastatoare și plata unor despăgubiri colosale, cartaginezii erau considerați de istoricul Polybius „cel mai bogat oraș din lume”.

Polybius, care a fost martorul ocular al distrugerii Cartaginei, face această afirmație referindu-se, evident, la lumea cunoscută atunci de romani și de greci: Europa, Africa, Orientul Apropiat și Mijlociu.

Roma, un oraș de războinici feroce și tenaci, care căutau să subjuge orice popor întâlnit

Roma a fost înființată, potrivit legendei, în anul 753 Î. Hr., iar despre întemeietorii săi, miturile spun că ar fi fost fugari din Troia sau greci. În orice caz, dovezile arheologice arată că zona s-a dezvoltat din niște așezări ale ciobanilor și că zona era locuită deja, de multă vreme, de tribul latinilor.

Așezată fără ieșire la mare, în interiorul Peninsulei Italice, Roma a fost influențată de poziționarea sa, ca o forță continentală mai puțin preocupată de navigație.

Timp de mai multe secole, romanii au fost insignifianți. Și-au purtat războaiele mărunte cu vecinii din peninsula italică, alternând victoriile cu înfrângerile în fața triburilor etrusce, a galilor și sarmaților.

Acest fundament avea să se dovedească decisiv în ascensiunea ulterioară a celui mai important imperiu al antichității, pentru că romanii și-au perfecționat metodele de luptă, devenind specializați în războiul pe uscat și extrem de perseverenți în țelurile lor.

Treptat, și-au învins vecinii, începând să-i încorporeze în proprii structură socială și economică. Popoarele din jur au devenit “socii” (adică aliați) și au fost obligate să alimenteze Roma cu bani și produse.

Romanii nu erau interesați de comerț și nici de călătoriile pe mare. Erau o putere “de interior” ale cărei caracteristici erau forța militară și exploatarea teritoriilor cucerite.

Cele două popoare se deosebeau fundamental.

Romanii erau un stat militarist, agresiv, care-și supunea vecinii prin forța armelor și apoi îi exploata, căutând să-i asimileze și să le impună stilul latin de viață. Serviciul militar era obligatoriu, toți bărbații erau eligibili pentru a fi recrutați în armată, care era foarte bine echipată, instruită și organizată.

Cartagina era un stat comercial, care prefera să facă afaceri și, chiar dacă manifesta unele veleități expansioniste, recurgea la război doar ocazional. Era interesată de negoț mai mult decât să-și impună zeitățile, autoritatea militară și administrația în rândurile popoarelor pe care le întâlnea. Serviciul militar nu era obligatoriu la puni, care apelau la mercenari pentru trupele de uscat, atunci când trebuia să poarte un război. Marina militară cartagineză era, în schimb, formidabilă.

Primul război punic a durat 23 de ani și s-a încheiat cu preluarea puterii pe mare de către romani

Roma și Cartagina în 264 Î. Hr., înaintea primului război punic. Pe hartă, cu verde, Siracusa, oraș-stat grecesc și mărul discordiei între romani și cartaginezi. FOTO: Wikipedia

Inițial vecini minori ai Cartaginei, romanii s-au înțeles bine cu marea putere maritime timp de secole – interval în care au și încheiat mai multe tratate.

Dar după ce Roma s-a extins și a ajuns în sudul “cizmei” italice, a început să interfereze cu punii.

Primul dintre războaiele punice a început în anul 264 Î. Hr., din cauza luptei pentru controlul asupra coloniilor grecești prospere din Sicilia. A durat 23 de ani, s-a dus cu furie în Europa, Africa și mai ales pe mare. Inițial, romanii erau imbatabili pe uscat, iar cartaginezii pe mare.

Mult timp a fost o remiză sângeroasă între cele două state. În final, datorită motivației superioare, unei conjuncturi norocoase și a unei găselnițe a romanilor, care au inventat o modalitate de abordaj a navelor cartagineze pentru a duce luptele corp la corp ca pe uscat, victoria a aparținut Romei – în 241 Î. Hr.

Cartagina a pierdut Sicilia și alte posesiuni, supremația navală, statutul de putere dominantă în Vestul Mediteranei și a fost pusă să plătească despăgubiri de 3.200 de talanți de argint (aproximativ 82 de tone).

Al doilea război punic a durat 17 ani și a fost cât pe ce să ducă la înfrângerea Romei. În final, odată cu victoria asupra Cartaginei, problema supremației asupra Mării Mediterane a fost tranșată definitiv

Roma și Cartagina în 2018 Î. Hr., înaintea celui de-al doilea război punic. Învinși în primul război și siliți să-și piardă posesiunile din Sicilia, Corsica și Sardinia, punii s-au reorientat rapid și, în doar 20 de ani, au devenit cu mult mai puternici decât la startul primului război. FOTO: Wikipedia

Al doilea război punic a început în 218 Î. Hr. Foarte energici, inventivi și buni comercianți, cartaginezii nu doar și-au plătit despăgubirile către Roma, dar s-au refăcut rapid economic și și-au construit un nou imperiu, extinzându-se de-a lungul coastelor Africii din Libia până în Maroc și în Spania, unde au cucerit teritorii întinse, inclusiv mine importante de argint.

Acest nou conflict dintre Cartagina și Roma a durat 17 ani și s-a purtat, în cea mai mare parte a sa, în Peninsula Italică, dar și pe mare, în Sicilia, Spania și Africa. Hannibal, generalul cartaginez care a declanșat războiul, le-a administrat romanilor înfrângeri îngrozitoare și a amenințat însăși existența “Cetății Eterne”.

Dar, în final, resursele umane superioare și perseverența fantastică a Romei au avut câștig de cauză. Hannibal a suferit o singură înfrângere, la Zama, pe teritoriul african, dar a fost suficient.

Cartagina a capitulat, iar Roma i-a impus niște condiții zdrobitoare. Și-a pierdut toate posesiunile, exceptând o zonă limitată înjurul orașului. Urma să plătească 10.000 de talanți de argint (circa 265 de tone) timp de 50 de ani. Nu mai avea voie să dețină elefanți de război și flota militară i-a fost restrânsă la 10 corăbii. Nu mai avea voie să poarte războaie în afara Africii, iar pe cele din Africa le putea iniția doar cu acordul prealabil al Romei.

O jumătate de secol de pace. În primul an după expirarea tratatului prin care Cartagina se obliga să plătească despăgubiri, Roma a declarat război

Roma și Cartagina la startul celui de-al treilea război punic. FOTO: Wikipedia

Timp de o jumătate de secol după aceea, a fost pace. Cartagina nu mai conta militar, iar romanii îl foloseau pe Masinissa, regele Numidiei (teritorii locuite de berberi care cuprindeau teritorii aflate azi în Algeria (în special), Tunisia și Libia, ca să-i provoace pe puni.

Numizii executau periodic raiduri în zonele deținute de cartaginezi și, profitând că aceștia nu primeau niciodată aprobarea Romei ca să se apere, le jefuiau așezările și le masacrau locuitorii.

Numai că, în ciuda despăgubirilor uriașe impuse de Roma și a restricțiilor de tot felul, spiritul întreprinzător al Cartaginei a făcut ca orașul să renască economic. Din nou, comerțul și corăbierii punilor au jucat rolul decisiv.

În preajma anului 150 Î. Hr., cartaginezii erau deja sătui de ticăloșiile numizilor protejați de Roma. Se încheia, în acel moment, și perioada de 50 de ani în care, conform tratatului de pace de la sfârșitul celui de-al doilea război, erau obligați să plătească despăgubiri.

O călătorie a lui Cato cel Bătrân în Cartagina, petrecută în 153 Î. Hr., i-a produs acestuia un șoc. Vechiul inamic al punilor, care apucase marele război din urmă cu jumătate de secol, se aștepta să găsească un popor la pământ, secătuit de plata uriașelor despăgubiri și de constrângerile sufocante impuse de Roma. În loc de asta, a descoperit cea mai bogată cetate din lume, cu o viață înfloritoare, plină de dinamism. Cato cel Bătrân a văzut în Cartagina “o populație tânără, bogată și un oraș plin de arme”.

Din momentul întoarcerii acasă și până când a murit, 4 ani mai târziu, patricianul roman avea să militeze neîncetat pentru declanșarea unui nou război prin care Cartagina să fie complet distrusă.

Pentru a convinge Senatul, Cato a recurs la cele mai diverse artificii oratorice și nu numai. Într-o zi, aflat în plenul parlamentului, a lăsat să-i scape pe jos, ca din întâmplare, niște smochine mari și frumoase. Senatorii au remarcat smochinele și l-au lăudat. Cato le-a răspuns că locul de unde au fost culese se află abia la 3 zile depărtare, pe apă, de Roma – aluzie la Cartagina. Iar acel loc trebuie distrus.

Era, evident, o exagerare, smochinele proveneau de pe domeniile lui Cato din apropierea Romei, iar în Cartagina se ajungea, chiar și vara, în 6 zile cu corabia. Dar mesajul fusese transmis.

Portul cetății Cartagina era împărțit în două compartimente. Mai întâi se intra în portul comercial. Portul militar, foarte bine protejat și organizat, putea găzdui 220 de nave de război

În 151 Î. Hr., cartaginezii a terminat plățile către Roma și s-au considerați eliberați de tratat.

În 150 Î. Hr., după un nou atac al numizilor, Cartagina a decis să riposteze fără să mai ceară voie Romei. Dar campania a fost un dezastru, iar armata punică a suferit pierderi catastrofale.

În Roma, sfârșitul reparațiilor de război plătite de cartaginezi era privit cu îngrijorare. Dispărea o uriașă sursă de venit anuală, iar grânele și alte bunuri livrate de vechiul inamic deveneau dintr-o dată nesigure. Latifundiarii romani priveau cu jind la ținuturile fertile din Nordul Africii, iar marii comercianți se temeau că punii s-ar putea să le ia piețele.

Tabăra războinică din Senatul roman a primit apă la moară după conflictul dintre Cartagina și Numidia și, folosindu-se de pretextul unei încălcări a tratatului expirat cu un an în urmă, a declarat imediat război.

Cartaginezii au făcut eforturi disperate să mențină pacea. Au capitulat, și-au predat armele, au acceptat să trimită ostatici. Dar Senatul roman decisese déjà, în secret, să-i extermine

Cartagina nu mai era, în acel moment, un inamic de luat în seamă pentru Roma, a cărei expansiune, timp de jumătate de secol, o transformase în principala putere din bazinul Mării Mediterane.

Conducătorii cartaginezi au trimis o delegație la Roma, pentru a explica situația și acțiunea împotriva Numidiei, dar emisarilor nici măcar nu li s-a dat șansa să vorbească.

Din acel moment, lucrurile s-au pus în mișcare în mod implacabil.

Utica, un alt oraș fondat de feninicieni, aflat pe malul african al Mediteranei în apropierea Cartaginei, cu care era aliat de secole, a trădat, trecând de partea Romei.

Această schimbare de tabere a fost un element-cheie în cel de-al treilea război punic, pentru că Utica era la numai o zi de mers pe mare față de Cartagina și le-a oferit romanilor o excelentă bază navală unde să-și poată debarca trupele și proviziile.

În 149 Î. Hr., Roma a cerut întâi Cartaginei să-i trimită 300 de copii ai nobililor drept ostatici, dar imediat după aceea i-a declarat război și a trimis în Africa 80.000 de infanteriști și 4.000 de călăreți, sub comanda lui Manius Manilius.

Cartagina nu avea puterea militară să se opună unei asemenea invazii, așa că orașul s-a predat. Locuitorii orașului încă mai sperau că vor reuși să evite o confruntare, neștiind că, în secret, Senatul Romei decisese să-i șteargă de pe fața pământului.

Condiția inacceptabilă care i-a determinat pe cartaginezi să aleagă moartea în luptă: după ce și-au predat armele, romanii le-au cerut să dea foc orașului și să se mute la 16 kilometri depărtare de mare

Fotografie făcută în 1942 cu ruinele portului vechii Cartagina. Sursa: The Oxford History of the Classical World

Romanii nu le-au spus cartaginezilor că, indiferent ce-ar face, vor pieri. Când orașul le-a trimis oferta de a capitula, au cerut, mai întâi, ca punii să predea toate armele din cetate. Cartaginezii s-au executat și au predat 200.000 de seturi de armament pentru infanterie, 2.000 de catapulte și un mare număr de vase de război.

După ce i-au lăsat fără arme, convinși că de-acum inamicii nu mai au niciun mijloc de apărare, romanii și-au dezvăluit, în sfârșit, adevăratele intenții, cerându-le cartaginezilor să-și incendieze cetatea, s-o părăsească și să se deplaseze la 16 kilometri depărtare de mare.

Era o cerință simbolică, pentru că și Roma a fost fondată la 16 kilometri depărtare de țărm.

Noua condiție era, în mod evident, inacceptabilă, pentru că ar fi însemnat ca acest popor extraordinar să-și abandoneze stilul de trai, să-și trădeze originile și credința. Ben Kiernan scrie: „Roma a decis «distrugerea națiunii». Politica sa de «violență extremă», «anihilarea Cartaginei și a majorității locuitorilor săi», distrugerea «unei întregi culturi», se potrivește cu definiția juridică modernă a Convenției Națiunilor Unite privind genocidul din 1948: distrugerea intenționată «în totalitate sau parțial, [a] unui grup național, etnic, rasial sau religios, ca atare»” (“Primul Genocid: Cartagina, 146 Î. Hr.”, Universitatea Yale, Programul de Studii ale Genocidului).

Un popor întreg, 400.000 de suflete, decis să reziste până la capăt

Schema orașului Cartagina în 149 Î. Hr., la debutul atacului roman. Zidul dinspre uscat era foarte puternic, înalt de 13 metri și era structurat pe 3 linii defensive. Zona Byrsa, ultima care a căzut sub atacul roman, era fortificată suplimentar

Spre stupefacția romanilor, cartaginezii – care acum erau neînarmați – au refuzat această ultimă condiție. Au închis porțile, au repornit cuptoarele armurăriilor și au început să se pregătească de război. Realizaseră că, indiferent ce ar fi făcut, romanii erau determinați să-i nimicească.

Ajunși în situația de a nu mai avea nimic de pierdut, punii și-au rechemat armata de 30.000 de oameni de la granița cu Numidia. Curajul și energia cu care acest popor s-a apărat până la capăt împotriva unui destin implacabil, a unui inamic perfid, lacom și neîndurător, impresionează și azi. Femeile din cetate și-au tăiat părul, donându-l pentru a se face arme din el. Sclavii au fost eliberați și înarmați, pentru a mări rândurile soldaților.

O națiune întreagă, 400.000 de suflete, se pregătea de asediul lung și crâncen care avea să urmeze.

Cartagina era, la acea oră, probabil cel mai bine apărat oraș din lume. Avea o poziție naturală foarte favorabilă defensivei. Era înconjurat de ziduri formidabile, lungi de 37 de kilometri și, în zonele mai expuse, înalte de 13 metri. Perimetrul defensiv era structurat pe trei linii concentrice. Portul militar, care putea adăposti 220 de nave, era excelent apărat. Însuși interiorul orașului era construit din 4 părți fortificate fiecare în parte.

Extrem de important era și un alt amănunt: romanii nu puteau să taie complet legăturile Cartaginei cu exteriorul și liniile de aprovizionare, deci era imposibil să-i facă pe apărători să cedeze din cauza înfometării.

Romanii au fost șocați de furia cu care se apărau locuitorii cetății, după ce le luaseră acestora toate armele

Cartagina în 150 Î. Hr., înainte să fie distrusă de romani. Reprezentare de Rocio Espin Pinar

Cartaginezii purtau, în plus, o luptă defensivă activă, cu numeroase contraatacuri. Construiseră rapid, în locul flotei predate, alte nave, unele dintre ele incendiare, cu care reușeau regulat să ardă flota de asediu romană.

Consulul Manilius, trimis de Senat în fruntea armatei, a depus mari eforturi să spargă defensiva, dar fără succes. Nici celălalt consul, Marcius Censorinus, n-a avut mai multă eficiență.

Manilius a încercat să înainteze spre zidurile Cartaginei dinspre continent. A astupat șanțul care proteja orașul ca primă linie de apărare și a încercat să escaladeze zidul. Potrivit istoricului grec Appian (născut 250 de ani mai târziu), comandantul roman se aștepta la o acțiune simplă și o rezistență ușoară din partea unui inamic dezarmat și descurajat.

Dar a avut un șoc când a văzut amploarea rezistenței. Celălalt consul a pierdut 500 de oameni când a încercat să procure cherestea pentru mașinăriile de război. Cartaginezii au dat foc mașinilor de asediu romane și au alungat trupele înapoi.

Impas în asediu: cartaginezii le provoacă romanilor pierderi grele și le incendiază flota

Un an mai târziu, în 148 Î. Hr., în tabăra romană a izbucnit și o epidemie. Cartaginezii au amplificat situația dificilă a trupelor de asediu când au dat foc unui număr de bărci mici și le-au trimis spre flota romană. Appian lasă de înțeles că, dintr-o singură lovitură, aproape toate corăbiile romanilor au fost distruse.

Censorinus s-a întors la Roma, iar Manilius, rămas singur, a decis să lanseze un atac asupra trupelor cartagineze rămase în afara încercuirii, sub comanda lui Hasdrubal.

Însă corpul expediționar trimis la Nepheris, prea încrezător în propriile forțe, a angajat lupta de pe poziții defavorabile, când cartaginezii ocupau o zonă de teren mai înaltă. Romanii au suferit încă o înfrângere.

Cartaginezii au reușit, multă vreme, să respingă atacurile romanilor, să le distrugă mașinăriile de război și să le incendieze flota. Reprezentare grafică: ancient.eu

După acest nou eșec, Manilius a fost înlocuit la comandă de un nou consul, Calpurnius Piso Caesonius. Dar nici acesta n-a avut mai mult succes.

Ostașii începuseră să-și piardă încrederea în victorie. Prezent pe câmpul de luptă, tânărul Scipio Aemilianus, nepotul lui Scipio Africanul (învingătorul lui Hannibal la Zama), căpăta tot mai multă notorietate și, atât la Roma, cât și în rândurile trupelor de asediu, competența de care dădea dovadă îi mărea cota.

În acest timp, noul consul Piso a ajuns în Cartagina, în primăvara lui 148 Î. Hr. Manevrele sale au eșuat. Furios și frustrat, a capturat un oraș pe care l-a distrus în întregime. Apoi a încercat să ocupe și Hippagreta, oraș de coastă situat înspre țărmul algerian de azi, dar a eșuat din nou, iar apărătorii au ars iar mașinile de asalt romane.

Scipio Aemilianus schimbă soarta bătăliei

Dincolo de mare, la Roma, poporul era tot mai neliniștit și îngrijorat la aflarea veștii că pierderile sunt mari, iar progresele întârzie.

Scipio Aemilianus era acum dorit de toată lumea în fruntea armatei, dar vârsta nu-i permitea să devină consul. Dar situația devenise atât de exasperantă, încât s-a decis încălcarea legilor și promovarea “la excepțional” a lui Scipio, care a devenit consul.

Acesta s-a îmbarcat imediat cu destinația Utica.

Când a ajuns în Africa, situația era critică. Manilius făcuse altă greșeală gravă, iar armata sa era prinsă în capcană după un atac prost pregătit împotriva trupelor cartagineze conduse de Hasdrubal și situate în exteriorul inelului de asediu. Scipio a sosit însă la timp pe câmpul de luptă pentru a redresa lucrurile.

În scurt timp, acesta l-a trimis pe Manilius înapoi, la Roma, și l-a numit pe Serranus în fruntea flotei.

Printre primele constatări ale lui Scipio a fost că disciplina era foarte slabă, iar soldații romani erau predispuși la jafuri și la trândăvie. A ținut un discurs înflăcărat, cerându-le oamenilor să-i urmeze exemplul.

Noul comandant a luat măsuri ferme. A criticat și sancționat dur abaterile trupelor sale, acuzându-le că seamănă mai degrabă cu bande de tâlhari decât cu soldații. Le-a spus să plece tuturor celor cărora nu le conveneau măsurile sale. Apoi s-a întors împotriva inamicului. A dat foc cantonamenului advers și a interceptat coloanele de provizii pe care le primea cetatea. În scurt timp, cartaginezii nu s-au mai putut baza decât pe mâncarea pe care o primeau din interiorul Africii.

Măsurile prin care noul comandant al armatei romane a înfrânt Cartagina

Scipio a dat ordin ca, în jurul cetății, să se construiască un contrazid care să izoleze complet apărătorii de ajutoarele primite din exterior. Reprezentare grafică: https://historytellerpodcast.com/

Hasdrubal, de cealaltă parte, se confrunta și el cu probleme. Trebuia să-și hrănească întâi propriii oameni, abia apoi să aprovizioneze cetatea.

Problema romanilor nu era că ar putea să fie învinși în final, pentru că superioritatea lor militară era prea mare ca să se întâmple așa ceva. Dar exista riscul ca asediul să devină unul extrem de lung și costisitor. După doi ani de lupte, nu exista niciun semn că voința de a rezista a Cartaginei slăbise vreun pic. Existau forțe militare punice în adâncimea teritoriului care reprezentau un ghimpe pentru armata de asediu, iar locuitorii din cetate, bine aprovizionați, nu sufereau de foame.

În acest punct, Scipio a luat câteva decizii care au schimbat rapid cursul războiului. Și-a înhămat oamenii la câteva treburi extrem de grele. A ridicat un contrazid de asediu în jurul Cartaginei, pentru a o lipsi complet de orice resursă venită din interior. În același timp, a dat dispoziție să se construiască o structură uriașă care să blocheze accesul în portul orașului.

Cartaginezii nu s-au dat bătuți. Au găsit o posibilitate de a evita blocada și au trimis în larg o flotă de 50 de trireme și numeroase alte vase mai mici cu care au atacat flota romană. Asediatorii au suferit pierderi masive, dar apărătorii au fost nevoiți să revină în port.

Pe măsură ce romanii strângeau inelul în jurul orașului, devenea tot mai evident că deznodământul nu mai poate fi evitat prea mult.

Victoria de la Nepheris a pecetluit soarta orașului asediat

Scipio și-a trimis, o dată în plus, trupele la Nepheris. A încercuit cantonamentul cartaginezilor conduși de Diogenes din Cartagina și i-a obligat să accepte bătălia în câmp deschis. Trupele romane erau net superioare numeric celor punice, care nu depășeau 7-10.000 de oameni și care erau încercuite din toate părțile. A fost un masacru și numai câțiva cartaginezi au reușit să scape.

Din acest moment, Cartagina n-a mai avut scăpare. Punii aveau prea puține trupe pentru a înlocui pierderile și imposibilitatea de a mai aduce altele, din alte părți. Asediul începea să apese asupra locuitorilor. Poporul își păstrase speranța cât timp știa că, dincolo de liniile asediatorilor, se aflau trupe care ofereau sprijin.

După înfrângerea de la Nepheris, romanii n-au mai avut mari probleme să captureze și restul împrejurimilor orașului.

Finalul cumplit: după ce romanii au pătruns în oraș, cartaginezii și-au transformat casele în cazemate. 6 zile a durat bătălia, iar în final, circa 350.000 de locuitori au fost uciși. Restul de 50.000 au fost vânduți ca sclavi

Se spune că, la final, văzând măcelul și distrugerea mărețului oraș, Scipio Aemilianus, comandantul armatelor romane, ar fi plâns. Reprezentare grafică: reddit.com/r/PhoeniciaHistoryFacts/

Scipio simțea deja adierea victoriei. În primăvara lui 146 Î. Hr., a ordonat atacul general asupra orașului. În scurt timp, romanii au reușit să străpungă apărarea cartagineză în zona portului și au intrat în mărețul oraș. Prin breșa făcută, Scipio a introdus încă 4.000 de soldați. Trupele romane au și început jaful, devastând și furând obiectele de aur din temple.

Din acel moment, era clar pentru toată lumea că orașul urmează să cadă. Chiar și așa, cartaginezii au refuzat să se predea, așa că, după pătrunderea trupelor romane în cetate au urmat încă 6 zile de lupte feroce. Locuitorii și-au transformat fiecare casă în fortăreață. Fiecare om – bărbat, femei sau copil – avea o armă. Romanii au fost nevoiți, în acest măcel incredibil, să-și rotească trupele extenuate.

În final, când orașul a fost cucerit, aproape toți locuitorii erau morți. Supraviețuiseră 50-55.000, dintre care 25.000 femei. Toți au fost luați prizonieri și vânduți ca sclavi.

Ultima luptă s-a dat la Templul lui Eshmun, în citadela Byrsa. Acolo se adăpostiseră 900 de oameni, cei mai mulți dintre ei – dezertori romani.

Printre cei aflați în clădirea în flăcări se afla și generalul Hasdrubal. Acesta a încercat o negociere, dar Scipio i-a spus că Roma nu poate să-l ierte nici pe el, nici pe oamenii săi. Cei mai mulți dintre asediați s-au aruncat în flăcări.

Se spune că Scipio a fost zguduit de scenă. A deplâns soarta Cartaginei, odinioară cel mai mare și mai bogat oraș de pe Pământ, și a spus că același lucru s-ar putea întâmpla și cu Roma într-o zi.

După victorie, romanii au ras orașul de pe fața pământului. Scipio s-a întors la Roma în triumf. Locul unde cândva fusese Cartagina a rămas nelocuit timp de aproape 100 de ani, până când Cesar a înființat un nou oraș, cu același nume: Cartagina romană.

CITIȚI ȘI:

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Istoria României

100 de ani de propagandă ascund poporului nostru faptul că România a pierdut, de fapt, Primul Război Mondial. Acesta este unul dintre cazurile în...

Miturile celui de-Al Doilea Război Mondial

„La 12 iulie 1943, Corpul Panzer SS a ajuns într-un marş greoi la gara Prohorovka, la 34 km dincolo de punctul iniţial de atac....

Istoria lumii

Marea epidemie de ciumă care a răvășit Rusia între 1770 și 1772, pornită de la Focșani și răspândită în tot Estul Europei, arată că,...

Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate