Căderea lui Adolf Hitler, în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost la fel de dramatică și de uimitoare precum întreaga sa carieră politică. În momentul sinuciderii, petrecute pe 30 aprilie 1945, la ora 15.00, în jurul atotputernicului dictator german nu se mai afla aproape nimeni dintre toți cei care-i fuseseră alături în nebuneasca sa aventură. Trupele sovietice ajunseseră la doar câteva zeci de metri de intrarea în buncăr, măreața armată germană se volatilizase, celebrii generali dispăruseră, la fel temuții Himmler și Goering. Descrierea făcută de ultimul comandant al fortăreței Berlin, generalul Weidling, este zguduitoare: Hitler era „o epavă umană” care, împreună cu anturajul său compus din câțiva activiști de partid și ofițeri, trăia sub pământ, într-o lume ruptă de realitate.
Înfrângerea Germaniei devenise deja evidentă pentru orice om întreg la cap încă din vara anulului precedent. „Încheiați pacea, nebunilor!”, le strigase mareșalul Von Rundstedt încă din 1 iulie 1944, când păstrarea frontului în Normandia devenise imposibilă. Tot ceea ce s-a întâmplat după aceea a fost doar o lungă și îngrozitoare agonie.
Lunga agonie a Reichului
Ultimele luni au însemnat o catastrofă fără margini. Majoritatea pierderilor suferite de Germania în Al Doilea Război Mondial s-au produs în acest interval. În 1945 nu mai existau mijloacele fizice să se mai opună rezistență. Trupele trimise pe front erau prost instruite, nu mai existau tancuri, tunuri și avioane în cantități suficiente, pe Frontul de Est raportul de forțe era de 1 la 5. Pierderile erau de 250.000 de oameni pe lună doar pe acest front.
Sovieticii au forțat Vistula pe 12 ianuarie. Pe 2 februarie ajunseseră deja la câteva zeci de kilometri de Berlin, pe Oder, pulverizând slabele forțe care li se opuseseră. În doar 3 săptămâni, germanii au înregistrat 295.000 de morți și 147.000 de prizonieri. Beneficiind de imensul număr de mașini pe care le primiseră de la americani, trupele rusești s-au reorganizat în timp record și, pe 16 aprilie, au pornit ultima fază a războiului, forțând râul Oder.
Germanii s-au luptat cu ferocitate și le-au pricinuit pierderi masive în bătălia pentru Înălțimile Seelow, dar erau copleșiți, raportul de forțe fiind în acel moment de aproape 1 la 10. Începând din 19 aprilie, după ce au străpuns cel de-al treilea aliniament defensiv din zona Oder, armatele lui Jukov și Konev au pornit la încercuirea Berlinului. În fața lor nu mai existau decât resturile trupelor care li se opuseseră în zilele precedente.
Incredibilul amatorism cu care conducerea Germaniei naziste a gestionat apărarea Berlinului: lăsată pe mâna activiștilor de partid și nu a armatei, organizarea a fost catastrofală
De aici începe povestea generalului Helmuth Weidling, ultimul comandant al garnizoanei din Berlin. Depoziția nu trebuie căutată de metafore și subtilități. În fond, vine de la un militar și nu de la un romancier – ea poartă amprenta rigorii cazone și nu a geniului artistic. Nu în ultimul rând, trebuie ținut cont că rândurile de mai jos au fost așternute la interogatoriul pe care anchetatorii sovietici i l-au luat lui Weidling în prizonierat, după ce a fost dus la Moscova.
Dar, tocmai de aceea, mărturia generalului german trebuie apreciată pentru precizia și rigurozitatea cu care ofițerul – comandant al Corpului 56 Panzer, participant la crunta bătălie de la Înălțimile Seelow, apoi conducător al defensivei Berlinului în ultimele zile – a dat dovadă în descrierea situației din oraș, a celei militare și mai ales din buncărul lui Hitler.
Descoperim astfel că, în mod incredibil, apărarea capitalei Germaniei a ajuns întâmplător pe mâna lui Weidling – un general, totuși, relativ necunoscut și de mâna a doua –, pentru că nimeni dintre marii comandanți care își câștigaseră celebritatea în război nu se mai afla prin preajmă. Nu se organizase nicio linie fortificată în jurul Berlinului, nu existau trupe regulate (coloana vertebrală a apărării era alcătuită din bateriile de apărare antiaeriană!) și nici mijloace de comunicare.
Însuși Cartierul General al lui Hitler mai ținea legătura cu restul lumii doar prin intermediul unei stații radio aparținând unei unități SS, pentru că echipamentele de comunicații fuseseră luate, în haosul evacuării, de OKW și OKH. Podurile nu puteau fi aruncate în aer, pentru a îngreuna avansul sovieticilor, pentru că organizația desemnată să le mineze plecase din Berlin cu dinamită cu tot.
Săptămâna nebunilor: „terminat fizic și mental”, Hitler a organizat contraatacuri și rezistențe pe hârtie până în ultima clipă, apoi s-a sinucis. La fel și apropiații săi alături de care împinsese națiunea la dezastru în ultimele luni
Această săptămână, 23-30 aprilie 1945, are tușe de-a dreptul suprarealiste: nimic din mitul rigorii și disciplinei germane nu se regăsește în starea de lucruri din Berlin. Hitler, „terminat fizic și mental”, înconjurat de un anturaj care continua să-l țină izolat de realitate, continua să-și facă iluzii. În timp ce Führerul se juca pe hartă cu divizii și armate inexistente, cei din jurul său își vedeau de măruntele meschinării și jocuri de culise ca și cum rușii nu le-ar fi bătut la ușă. Goebbels se băga prostește peste deciziile militarilor și își lingușea șeful, în timp ce generalul Krebs făcea rapoartele în așa fel încât să pară că mai există speranțe. În toată această nebunie a rezistenței fără sens, nimeni nu se ocupase și de soarta civililor, care fuseseră lăsați la voia întâmplării.
Generalulului Weidling îi revenea misiunea să spună lucrurile neplăcute. Ședințele nocturne din buncăr se transformau în delirul unor nebuni. „Când Hitler și-a terminat prezentarea”, povestea ulterior Weidling scena planului făcut pentru a sparge încercuirea sovietică, „mi s-a apărut că tot ceea ce spusese era ca într-un vis”. Propaganda luase locul realității militare chiar și pe harta de operațiuni la care se uita Hitler. Se așteptau minuni de la armate care fie nu mai existau, fie erau prea slabe ca să mai poată acționa. Și nimeni nu îndrăznea să spună aceste lucruri.
În cele din urmă, convins că fusese trădat, Hitler s-a sinucis, lăsând în urmă ordine ferme ca supraviețuitorii să nu se predea. Generalul Weidling a fost împiedicat de cei care rămăseseră în buncăr să execute ultimul plan, acela de evadare a trupelor care mai rămăseseră în oraș. Pe 2 mai 1945, comandantul n-a mai ținut cont de stafful lui Hitler și a capitulat, împreună cu forțele pe care le mai avea.
În urma sa, Goebbels și Krebs aveau să se sinucidă, în timp ce Bormann a dispărut fără urmă. Rămășițele sale au fost identificate în 1973, în apropierea unui pod din Berlin – cel mai probabil, fusese ucis sau se sinucisese în timp ce încerca să străbată liniile sovietice împreună cu un mic grup de luptători și funcționari din buncăr.
Depoziția generalului Helmuth Weidling, ultimul comandant al fortăreței Berlin: „Când ușa s-a deschis, m-am găsit în fața lui Adolf Hitler. Piciorul stâng i se scutura încontinuu. Avea fața umflată. Zâmbetul de pe față era înlocuit de o mască mortuară. Ambele mâini tremurau“
„(…) Hitler, cu un număr mic de apropiați, rămăsese în Berlin pentru a conduce personal apărarea orașului. Evacuarea personalului din Berlin a început pe data de 15 aprilie. Drumul către München a fost numit „drumul Imperial al refugiaților“.
OKW (n. r. – Oberkommando der Wehrmacht – Înaltul Comandament al Wehrmachtului) și OKH (n. r. – Oberkommando des Heeres – Înaltul Comandament al trupelor germane) și-au mutat cartierele generale; primul în Nord, condus de feldmareșalul Keitel, iar cel de al doilea în Sud, condus de feldmareșalul Kesselring. Generalul Jodl a fost numit șeful Statului Major.
Cât de rapidă și de haotică a fost relocarea lor s-ar putea judeca după faptul că ambele cartiere generale au luat cu ele toate posturile de radio de la Berlin. Comandamentul general din Berlin trebuia să se mulțumească doar cu un post de radio al unei unități SS, care era conectat cu cartierul general al lui Hitler.
(…) Krebs (n. r. – general de infanterie, ultimul șef al staffului OKH) și Burgdorf (n. r. – general și aghiotantul lui Hitler) s-au întors de la un raport prezentat lui Hitler (n. r. – era 23 aprilie). Krebs îmi spuse: „Trebuie să raportați imediat Fuhrerului despre situația corpului dumneavoastră de armată. Ordinul Armatei a 9-a este anulat. Începând din noaptea asta, Corpul 56 Panzer (n. r. – comandat de generalul Weidling) va fi folosit în estul Berlinului“. (…)
Mi-a întins mâna dreaptă. Ambele mâini tremurau, ca și piciorul stâng. „Te cunosc?“, a întrebat el
În ciuda faptului că eram însoțit de cei doi generali, când am vrut să ajungem la buncărul Führerului, documentele mele au fost verificate de trei ori cu cea mai mare atenție. În cele din urmă, un subofițer SS mi-a luat cureaua și pistolul.
Din așa-numitul Kolenhof am pătruns într-un labirint adânc, plin de refugiați. Printr-o bucătărie mică, am intrat într-un fel de cameră a ofițerilor, în care un mare număr de ofițeri mâncau. Am continuat să coborâm, după care am intrat în camera de primire a Führerului.
Aici se afla un mare număr de persoane în uniforme gri și maro (n. r. – adică din Wehrmacht și SS). Trecând prin camera de primire, l-am recunoscut doar pe ministrul Afacerilor Externe, Ribbentrop.
Când ușa s-a deschis, m-am găsit în fața lui Adolf Hitler. Stătea într-o cameră destul de mică, pe un scaun în fața unei mese. Când am intrat, Hitler s-a ridicat cu destulă greutate, sprijinindu-se cu ambele mâini de masă. Piciorul stâng i se scutura încontinuu. Avea fața umflată, iar doi ochi verzi mă priveau. Zâmbetul de pe față era înlocuit de o mască mortuară. Mi-a întins mâna dreaptă. Ambele mâini tremurau, ca și piciorul stâng.
„Te cunosc?“, a întrebat el. Am răspuns că acum un an am primit o decorație din mâinile sale – Frunze de Stejar. Hitler mi-a spus că își amintește cu ușurință numele (n. r. – memoria lui Hitler era formidabilă, recunoscută de toți colaboratorii săi), dar nu mă poate recunoaște după față. După acest salut, Hitler s-a întors și s-a așezat.
Am raportat despre situația Corpului meu (n. r. – 56 Panzer), pe care l-am regrupat în sud-est. Dacă se dorește ca acest corp să se întoarcă cu 180 de grade (n. r. – Weiling aflase despre intențiile lui Hitler de a organiza o nouă luptă de salvare a Berlinului), atunci ar trebui să ne așteptăm ca mâine dimineață să apară o teribilă confuzie.
După o scurtă conversație avută cu Krebs, Hitler mi-a confirmat din nou ordinul de a muta Corpul 56 Panzer spre estul Berlinului.
În cele din urmă, Hitler și-a expus planul nebunesc, care urmărea spargerea încercuirii Berlinului. Avea o voce liniștită, cu pauze lungi, și în mod neașteptat devenea interesat de chestiuni secundare care, din anumite motive, erau discutate pe larg. Când și-a terminat prezentarea, mi s-a apărut că tot ceea ce spusese era ca într-un vis
În cele din urmă, Hitler și-a expus planul nebunesc, care urmărea spargerea încercuirii Berlinului. Avea o voce liniștită, cu pauze lungi, și în mod neașteptat devenea interesat de chestiuni secundare, care, din anumite motive, erau discutate pe larg.
„Planul de luptă operațional“ al lui Hitler a fost următorul:
– Armata a 12-a, aflată sub comanda generalului Wenck , trebuia să avanseze prin Potsdam spre sud-vestul Berlinului;
– în același timp, Armata 9-a primea ordin de a se desprinde de inamicul de pe linia Oderului și de a conduce o ofensivă în partea de sud-est a Berlinului.
Ca urmare a interacțiunii dintre cele două armate, forțele sovietice ar trebui distruse la sud de Berlin.
Pentru a crea capabilitățile de manevră pentru Armata a 12-a și 9-a, următoarele forțe germane vor fi trimise împotriva rușilor în partea de nord a Berlinului: Divizia a 7-a Panzer din zona Nauen și grupul SS Steiner din zona de la sud de Furstenberg.
Mai târziu, după ce forțele sovietice din sudul Berlinului eram distruse, s-a stabilit ca cele patru grupuri de atac să distrugă și forțele sovietice de la nord de Berlin.
Când Hitler și-a terminat prezentarea, mi s-a apărut că tot ceea ce spusese era ca într-un vis. În timpul ultimelor zile participasem în mod constant la bătălii majore și știam doar un singur lucru, că în câteva zile va avea loc o catastrofă care putea fi evitată numai dacă un miracol se întâmpla pe ultima sută de metri.
Muniția era disponibilă în cantități limitate, combustibil aproape că nu mai aveam și, cel mai important, trupele luptau fără să mai aibă voința de a rezista, deoarece nu mai credeau de multă vreme în victorie și în această rezistență fără înțeles.
Era un miracol posibil? Armata lui Wenck, despre care Goebbels a vorbit atât de mult în ultimele săptămâni în propaganda sa, era în stare să salveze Berlinul? Sau erau doar o bucată de imaginație a unei minți bolnave care pierduse orice contact cu realitatea?
Șocat de apariția acestor epave umane care se aflau în fruntea statului german și fiind sub o puternică impresie negativă legată de amatorismul care domnea la vârful țării, am părăsit biroul Führerului
Șocat de apariția acestor epave umane care se aflau în fruntea statului german și fiind sub o puternică impresie negativă legată de amatorismul care domnea la vârful țării, am părăsit biroul Führerului. Când să plec, Hitler s-a ridicat cu dificultate considerabilă și mi-a dat mâna. Nu a spus niciun cuvânt despre arestarea, executarea sau destituirea mea din funcție.
Ajunși în buncărul secundar, Krebs mi-a explicat, cu harta Berlinului în față, ordinul pe care l-a primit Corpul meu (n. r. – 56 Panzer). A trebuit să preiau cele 4 sectoare de apărare din estul și sudul Berlinului, din totalul de 9. Celelalte 5 sectoare au rămas în mâinile comandantului zonei defensive. Corpul meu, 56 Panzer, era în directa subordonare a lui Hitler.
Cu toate astea, nu am ezitat să-i spun generalului Krebs: „Hitler este, de fapt, comandantul zonei defensive a Berlinului!“.
Și am mai avut pentru el câteva întrebări: „Credeți că planul operațional al lui Hitler prevede posibilitatea evadării din încercuirea Berlinului? De exemplu, Hitler a dat Armatei a 9-a atât sarcini defensive, cât și ofensive. Aveți idee despre starea armatei în prezent? Flancul stâng este complet distrus, iar resturile sunt în Grupul de Armate Wenck. Vecinii din dreapta corpului meu de armată sau tot la fel de bine ca și noi. Resturile Armatei a 9-a nu sunt prea puternice. În ciuda acestui fapt, armata, care e sub o presiune puternică din partea unităților sovietice, ar trebui să fie retrasă de pe Oder și să participe la bătăliile din partea de est a Berlinului. Știi, Krebs, nu pot să înțeleg ordinele lui Hitler!“.
Apărarea Berlinului nu fusese organizată de armată. Nu exista absolut niciun mijloc de comunicare. Infanteria consta din batalioane Volkssturm, unități de artilerie și ale Tineretului Hitlerist. Artileria era echipată numai cu arme capturate și nu exista comandă unică, iar lanțul de comandă era confuz
Între timp, am emis un ordin de apărare pentru trupele mele și am ales sediul Aeroportului Tempelhof ca post de comandă.
La ora 22 am plecat de la Cancelarie și am chemat comandanții sectoarelor de apărare, pentru a mă informa asupra situației de la fața locului.
După ce am vorbit cu comandanții, situația se prezenta în felul următor: apărarea Berlinului nu fusese organizată de armată, dar fuseseră timise anumite unități și grupuri mai mari. Anumiți comandanți au fost mai mult sau mai puțin potriviți, dar primul lucru care trebuia făcut era un Cartier General și un Stat Major. Nu exista absolut niciun mijloc de comunicare.
Infanteria consta din batalioane Volkssturm (n. r. – unități improvizate în pripă și fără instrucție adecvată, din rezerviști mai vârstnici, muncitori și alte categorii de locuitori), unități de artilerie și unități ale Tineretului Hitlerist. Pentru apărarea antitanc existau doar lansatoare de grenade Panzerfaust. Artileria a fost echipată numai cu arme capturate și nu exista o comandă unică a artileriei. Coloana vertebrală a întregii apărări era formată din bateriile antiaeriene, care aveau o comandă centrală. Dar, având în vedere faptul că mijloacele de transport lipseau, bateriile aveau o eficiență limitată pentru lupta la sol.
Lanțul de comandă era confuz. În plus, ordinele nu veneau numai de la comandanții militari, erau emise de un mare număr de lider de partid (n. r. – nazist), precum și de comisarul pentru Apărare , adjunctul Gauleiterului (n. r. – liderul regional al partidului) etc.
Când am primit comanda zonei defensive, am aflat că adevăratul comandant al Berlinului era, de fapt, doctor Goebbels. Acesta a intervenit foarte mult în conducerea militară a luptelor defensive
Mai presus de toate, am fost șocat de soarta populației civile, față de suferințele căreia Hitler nu a arătat nici cea mai mică atenție. Era atât de simplu pentru fiecare persoană care vede realitatea să își imagineze că ne pregăteam de o dramă teribilă!
În seara zilei de 24 aprilie, șeful aghiotanților mei a sosit la postul de comandă și m-a informat că mișcările de noapte ale Corpului 56 au continuat în principal conform planului. Curând după aceea, am fost chemat din nou la Cancelarie. Am ajuns acolo în jurul orei 24.00.
Krebs mi-a spus următoarele: „Având în vedere impresia bună pe care ați făcut-o Führerului, el va numește comandantul Berlinului. Mergeți imediat la postul de comandă din Hohenzollerndam și informați-mă când ați preluat comanda“. Mi-a venit să răspund: „Ar fi fost mai bine pentru mine că Hitler să păstreze ordinul prin care eram executat“.
Cu toate astea, adevăratul motiv pentru numirea mea nu a fost, desigur, impresia bună făcută lui Hitler. Primul comandant al Berlinului, generalul Reymann, după o ceartă cu Goebbels, a fost demis din funcție pe data de 24 aprilie. Următorul care au urmat a fost colonelul Kaether, care a primit imediat rangul de general. Având în vedere că nu avea suficientă pregătire pentru această poziție de conducere, iar eu eram singurul comandant al unităților militare disponibil, mi-a fost atribuită acea sarcină.
Când am primit comanda zonei defensive, am aflat că adevăratul comandant al Berlinului era, de fapt, doctor Goebbels (n. r. – ministrul Propagandei). Cartierul general al zonei fortificate a fost folosit în principal ca un birou de informare, astfel încât acesta a intervenit foarte mult în conducerea militară a luptelor defensive.
Niciun pod nu era pregătit să fie aruncat în aer. Goebbels a însărcinat organizația „Spur” pentru această emisiune. S-a dovedit că toate materialele necesare aruncării în aer a podurilor au fost mutate din Berlin în timpul evacuării acestei organizații
Nu am avut o idee exactă despre efectivul forțelor de apărare nici când am primit comanda, nici mai târziu. Totuși, cred că aveam în subordine 80-100.000 de oameni. Conform instruirii, armamentului și compoziției, aceste trupe nu puteau se apere orașul împotriva unui armate moderne.
La mijlocul lunii aprilie, în Berlin au fost formate 30 de batalioane, fiind cele mai bine înarmate ale grupului Volkssturm, și alocate Armatei 9-a. Fostul comandant, generalul Reymann, a protestat împotriva unei astfel de decizii absurde, motiv pentru care, după cum am menționat deja, a fost înlăturat din funcție.
Mi-a luat o jumătate de zi, pe 24 aprilie, pentru a mă pune la punct cu această zonă. Abia la ora 19.00 am putut să îl informez pe Krebs că am preluat comanda zonei fortificate.
Pe data de 25 aprilie am petrecut cea mai mare parte a zilei pe drum, pentru a vedea pe ce efective mă bazam în apărarea Berlinului. Am aflat câteva detalii interesante.
Primul dintre ele a fost că nu erau făcute niciun fel de aranjamente pentru evacuarea civililor din zonele centrale ale orașului, loc care în orice moment putea deveni o arenă de luptă. Populația civilă a fost lăsată singură să decidă când să evadeze.
Al doilea, niciun pod nu era pregătit să fie aruncat în aer. Goebbels a însărcinat organizația „Spur” pentru această emisiune pentru că, în timpul detonării de poduri de către unitățile militare, au fost cauzate daune economice posesiunilor din jur. S-a dovedit că toate materialele necesare aruncării în aer a podurilor, precum și muniția pregătită pentru aceasta, au fost mutate din Berlin în timpul evacuării acestei organizații.
Seara (n. r. – 25 aprilie) am fost invitat în buncăr, pentru a discuta situația. La ora 21.00 am venit la Krebs. Cu puțin timp înainte, colonelul german de aviație Ritter von Greim a ajuns în buncăr rănit. Acesta a zburat la Berlin cu pilotul Hanna Reitsch (n. r. – aviatoare și pilot de încercare) și a fost rănit în picior când a aterizat. Hitler l-a numit pe Ritter von Greim comandant al forțelor aeriene germane. Goering fiind destituit din toate funcțiile deținute (n. r. – fusese acuzat de trădare după ce, pe 23 aprilie, îi ceruse lui Hitler să fie desemnat înlocuitorul său ca să poată negocia pacea cu Aliații).
Înainte de întâlnire, pe Hanna Reitsch am văzut-o de mai multe ori cu doamna Goebbels. În restul timpului a fost în apartamentul lui Hitler. Am auzit mai târziu că Hanna Reitsch în noaptea aceea a zburat împreună cu Von Greim din Berlin.
Ulterior, pe doamna Goebbels am văzut-o aproape în fiecare seară în buncărul lui Hitler.
Goebbels a luat loc imediat alături de Hitler, lângă zid, unde stătea de obicei în timpul tuturor întâlnirilor. Toți ceilalți stăteau pe unde se putea. Trebuia să fac un efort să nu privesc figura lui Hitler, prăbușit în scaun, ale cărui brațe și picioare se mișcau mereu
La venirea Führerului erau adunați aproape toți din anturajul lui. I-am fost prezentat lui Goebbels, care m-a salutat cu multă amabilitate. Apariția lui amintea de Mefisto. Adjunctul lui Goebbels, secretarul de stat Naumann, era înalt, subțire, dar altfel semăna destul de mult cu șeful său.
Bormann, după cum am spus mai târziu în cancelaria Reichului, a fost spiritul rău a lui Hitler. Cu prietenul său apropiat, Burgdorf, s-au răsfățat din plin de plăcerile lumești, în care coniacul și vinul au jucat rolul principal.
Ambasadorul Hewel se ascundea într-un colț și aveam impresia că renunțase la tot. Nu l-am mai văzut din nou pe Ribbentrop. Se spunea că părăsise Berlinul.
Gauleiterul Berlinului, doctor Schach, aproape s-a târât în fața șefului său, Goebbels.
Șeful tineretului german, Axmann, privea modest și rezervat.
Ofițerul de legătură al lui Himmler pe lângă Hitler, Gruppenfuhrer Fegelein, era arogant și încrezător în sine și în SS.
În plus, erau mai mulți aghiotanți ai lui Hitler: din armată – maiorul Johannmeyer, din Luftwaffe – colonelul Below, de la trupele SS – Sturmbanfuhrer Gunsche. Din Marină exista un singur ofițer de legătură – viceamiralul Voss.
Când Krebs a sosit cu harta operațională, am intrat toți în biroul Führerului. Hitler m-a salutat cu o mișcare a mâinii. Goebbels a luat loc imediat alături de Hitler, lângă zid, unde stătea de obicei în timpul tuturor întâlnirilor. Toți ceilalți stăteau pe unde se putea.
Krebs stătea în fața lui Hitler, apoi Burgdorf, Bormann și cu mine stăteam în stânga – eu eram pregătit pentru raport. Trebuia să fac un efort să nu privesc figura lui Hitler, prăbușit în scaun, ale cărui brațe și picioare se mișcau mereu.
Mi s-a părut că rolul lui Hitler era deja jucat. Omul era terminat fizic și mental, iar acum era doar un instrument în mâinile aceste camarile
Am început raportul analizând situația dușmanului pe o hartă schematică mare, unde era desemnată fiecare poziție deținută de forțele sovietice. Pentru această hartă, Hitler a arătat un interes deosebit. În timpul raportului, el i s-a adresat lui Krebs de mai multe ori cu întrebarea dacă datele despre puterea adversarului pe care le-am citat erau adevărate. Krebs a confirmat datele de fiecare dată.
Apoi am raportat situația trupelor noastre. Cu excepția a două pătrunderi adânci de lângă Spandau și în partea de nord a Berlinului, încă reușeam să păstrăm prima linie principală de apărare. Pe parcurs, am descris situația din zonele de apărare din Berlin unde se afla corpul meu. Hitler a dorit să afle mai în detaliu acest aspect.
Referindu-mă și la populația civilă, am observat imediat că am atins o problemă care îi enerva. Goebbels s-a uitat la mine insistent și a luat cuvântul, fără a cere permisiunea lui Hitler.
Totul, în opinia lui Goebbels, era, bineînțeles, în ordine, o situație pe care adjunctul lui o raporta din când în când. A trebuit să îmi suprim indignarea. La sfârșitul raportului meu, am subliniat pericolul mare care amenința întregul nostru sistem de aprovizionare. Toate depozitele de aprovizionare erau situate spre periferiile orașului și erau în pericol. Goebbels intenționa să intervină din nou, dar Krebs a început să raporteze situația generală.
Mi-a devenit clar că această camarilă se ajuta și că tot ce era neplăcut pentru acești oameni era sabotat. Mi s-a părut că rolul lui Hitler era deja jucat. Omul era terminat fizic și mental, iar acum era doar un instrument în mâinile aceste camarile.
Krebs a raportat: „Armata a 9-a a pornit în marș în direcția Luckenewald, adică în direcția Vest“. Hitler a lovit emoționat de masă cu trei creioane. Realiza că „planul său operațional“ pentru spargerea blocadei Berlinului era compromis?
Din raportul prezentat de Krebs pe 25 aprilie 1945, mi-a rămas în memorie următorul incident. Krebs a raportat: „Armata a 9-a a raportat că a pornit în marș în direcția Luckenewald, adică în direcția Vest“.
Hitler a lovit emoționat de masă cu trei creioane pe care le ținea mereu în mâna stângă și care îi serveau să-i liniștească mâinile tremurânde. A realizat că „planul său operațional“ pentru spargerea blocadei Berlinului era compromis? Cu toate acestea, Krebs a reușit să-l liniștească pe Hitler, în ciuda faptului că pentru fiecare persoană întreagă la cap era clar că Armata 9-a, după retragerea Corpului 56 Panzer, era incapabilă să atace marile unități sovietice.
Adevărata sarcină pentru Armata 9-a a constat, bineînțeles, în a evita încercuirea și a se uni cu Armata 12 Asalt, condusă de generalul Wenck , iar Krebs a raportat: „Armata 12 Asalt, a generalului Wenck, a lansat o ofensivă pentru a elibera Berlinul“. Acestea erau toate rezervele Germaniei! „Pătrunderile adânci ale unităților ruse făcute în grupul de armate Vistula vor avea un impact negativ asupra apărării Berlinului“, a continuat raportul Krebs.
Între timp, era deja 1 dimineața. După întâlnire, toți cei prezenți, inclusiv stenografii, au participat la o discuție scurtă. Aici i-am descoperit pe unii mai bine.
Krebs raporta că Armata a 12-a Asalt înaintează și că patrulele sale înaintate se apropiau deja de Potsdam. În realitate, acestea nici nu se puseseră în mișcare
Pe 26 aprilie, pozițiile apărătorilor din Berlin au devenit critice. Străpungeri ale sovieticilor erau în toate sectoarele. Krebs suna aproape în fiecare oră și încerca să prezinte situația generală a Berlinului cât mai favorabilă. Întâi de toate, informația lui a fost că Armata a 12-a Asalt înaintează și că patrulele sale înaintate se apropiau deja de Potsdam. În ciuda solicitărilor repetate , Krebs nu a dat niciun răspuns despre ofensiva din nord, ofensivă atât de necesară pentru Berlin. În realitate, aceste două grupuri nici nu se puseseră în mișcare!
Un alt episod care a scos în evidență comportamentul camarilei trebuie de asemenea menționat. Seara târziu, Goebbels m-a sunat. Pe un ton politicos, mi-a cerut să las pe unul din comandanții din sectoarele din nordul Berlinului, locotenent-colonel Berenfanger, să meargă la Cancelaria Reichului timp de mai multe ore.
Înainte de sosirea Corpului meu, Berenfanger era un comandant independent având un sector de apărare, dar mai târziu a fost retrogradat comandant de subunitate. Fiind în trecut lider în tineretului hitlerist, era un susținător fanatic al lui Hitler. Afectat în orgoliul lui, a apelat la Goebbels, pe care îl cunoștea.
La aproximativ 2-3 ore după ce am vorbit cu Goebbels, am fost sunat de generalul Burgdorf, care m-a informat că locotenent-colonelul Berenfanger a fost promovat la gradul de general, iar Hitler și-a exprimat dorința ca generalul Berenfanger să fie numit comandant al unui sector independent. A început să îmi fie clar că acest oraș devenise căminul unor nebuni.
Fiind un vechi soldat din prima linie, știu cât de rău este războiul modern, dar cu toate acestea ceea ce am văzut în Berlin depășește orice imaginație
L-am informat zilnic pe Krebs despre situație. Am fost scutit de a participa, seară de seară, la conferințele militare ce se țineau în clădirea Cancelariei, deoarece aveam un volum de muncă foarte mare.
Pe 27 aprilie, inelul inamic s-a închis în jurul Berlinului. Într-o ofensivă concertată, diviziile rusești de tancuri și infanterie se apropiau tot mai mult de centrul orașului. În acele zile tragice de aprilie, populația civilă vedea cu oroare cum , în timpul acestor bătălii feroce, tot ceea ce a fost salvat din bombardamentele anglo-americane era acum complet distrus. Oamenii păreau ca niște animale încercând să se protejeze în adăposturile special amenajate și în subterane. Această viață nu mai reprezenta nimic pentru ei. Nu aveau nici lumină, gaz sau apă!
Situația cea mai disperată se află în spitale. Profesorul Sauerhruch, în scrisoarea sa către comandantul Berlinului, a vorbit despre soarta teribilă a răniților. Fiind un vechi soldat din prima linie, știu cât de rău este războiul modern, dar cu toate acestea ceea ce am văzut în Berlin depășește orice imaginație.
La începutul dimineții, postul nostru de comandă de la Hohenzollerndam a fost atacat și a trebuit să ne mutăm la Bendlerstrasse.
În seara zilei de 27 aprilie mi-a devenit absolut clar că existau doar două posibilități: predare sau evadare. Continuarea luptei în Berlin însemna o crimă.
Scopul meu a fost ca, la următoarea discuție a situației de la Cancelarie, să îi descriu lui Hitler toate inutilitatea unei lupte viitoare și să obțin un acord asupra predării Berlinului.
S-a lăsat o liniște apăsătoare în cameră. Hitler și-a aruncat cele trei creioane pe masă. Fața îi era deformată, frica și panica au fost vizibile în ochii lui. Cu o voce stinsă i-a spus ceva lui Goebbels, asemănător cuvântului „trădător“
La ora 22, pe data de 27 aprilie, situația a fost discutată în biroul lui Hitler. Am început să explic situația strategică a inamicului. Potrivit informațiilor primite de la grup de spionaj al corpului meu, diviziile de tancuri sovietice, care acționau în partea de sud a Belinului, au fost înlocuite cu divizii de infanterie. Comandamentul rus, presupuneam, va arunca în luptă aceste divizii de tancuri spre Armata 12-a.
După primele succese, generalul Wenck a purtat bătălii defensive puternice la sud-vest de Potsdam. Berlinul a fost înconjurat de sovietici și nicio deviere a forțelor rusești nu a fost resimțită cu ajutorul celor patru grupuri de atac (n. r. – care fuseseră planificate la ședința din buncărul lui Hitler din 25 aprilie). Cu privire la eliberarea Berlinului, nici nu se mai punea problema.
Am subliniat marile pericole care amenințau moralul soldaților din cauza propagandei germane. Până recent, în Berlin erau ziare cu titluri: „Numeroase armate se grăbesc să elibereze Berlinul de blocadă“. Curând, soldații vor afla ce este adevărat și ce este ficțiune.
Goebbels m-a întrerupt, spunând indignat: „Îmi reproșezi ceva în legătură cu asta?“. M-am stăpânit și am răspuns imediat: „În calitate de comandant al Berlinului, consider că este de datoria mea să vorbesc despre această problemă“. Bormann l-a calmat pe Goebbels. Această ciocnire a avut loc în prezența lui Hitler, cu toate acestea, el nu a spus un cuvânt.
În acel moment, secretarul de stat Naumann a intrat în birou și, întrerupând prezentarea mea, a raportat, fiind foarte agitat: „Führerul meu, stația de radio din Stockholm a anunțat că Himmler le-a propus britanicilor și americanilor capitularea Germaniei și așteaptă un răspuns de la ei“.
S-a lăsat o liniște apăsătoare în cameră. Hitler și-a aruncat cele trei creioane pe masă. Fața lui era deformată, frica și panica au fost vizibile în ochii lui. Cu o voce stinsă i-a spus ceva lui Goebbels, asemănător cuvântului „trădător“. Pentru un timp s-a lăsat o tăcere neplăcută, apoi Krebs, cu voce scăzută, mi-a sugerat să continui raportul.
Înainte de a termina, Hitler m-a întrerupt: „Îmi dau seama unde vrei să ajungi“. Și a venit cu o lungă explicație despre motivul pentru care Berlinul trebuie apărat până în ultima clipă
Am continuat să raportez. Ambele aerodromuri din Berlin, Tempelhof și Gatow, au fost pierdute. Aerodromul alternativ construit în Tiergarden, din cauza numărului mare de cretere și gropi, era doar parțial adecvat pentru plecarea aeronavelor individuale. Aprovizionarea Berlinului a devenit posibilă numai din aer. Aproape toate depozitele mari de alimente au fost capturate de inamic pe 26 și 27 aprilie. Deja se simțea o lipsă de muniție.
Cu câteva săptămâni în urmă, în Prusia de Est, am experimentat înfrângerea unei întregi armate într-o zonă restrânsă, astfel că nu era greu să-mi imaginez cum vor arăta următoarele câteva zile. Dar de data aceasta situația era mult mai gravă, deoarece civilii urmau să aibă aceeași soartă cu a soldaților. Am vorbit de soarta teribilă a răniților și am citit o scrisoare de la profesorului Sauerbruch.
Înainte de a termina, Hitler m-a întrerupt: „Îmi dau seama unde vrei să ajungi“. Și a venit cu o lungă explicație despre motivul pentru care Berlinul trebuie apărat până în ultima clipă. Discursul său era plin de pauze lungi, timp în care Goebbels a intervenit de mai multe ori, subliniind ceea ce a spus Hitler.
Discursul pe scurt al lui Hitler a fost următorul: „Dacă Berlinul cade în mâinile dușmanului, rzboiul va fi pierdut. Din acest motiv sunt aici și resping definitiv orice predare“.
Deoarece era ora 2 dimineața , ne-au lăsat să plecăm. Hitler a rămas în biroul său cu Goebbels și Bormann.
Pe data de 28 aprilie 1945, la orele 22.00, a avut loc o nouă întâlnire. Numărul celor prezenți în buncăr era din ce în ce mai mic
Noi, toți ceilalți, ne-am așezat alături într-o altă cameră și am început să discutăm despre trădarea lui Himmler. La sfârșitul conversației, am discutat un plan de evadare din Berlin. Krebs a arătat un mare interes. Mi-a dat sarcina de a detalia un plan de evadare și să raportez la următoarea întâlnire. Interesul lui a fost atât de mare încât mi-a cerut un proiect pentru a-și aduce propriile lui amendamente.
Planul de evadare din Berlin l-am lucrat în dimineața zilei de 28 aprilie, la postul de comandă din Bendlerstrasse. Evadarea ar fi trebuit să se producă în trei valuri: la primele două valuri ar fi trebuit să folosim podurile de pe Havel, la sud de Spandau. În al treilea val ar fi trebuit să fie Hitler cu cartierul sau general.
La amiază, șeful meu de stat major, colonelul Von Durfing, s-a dus la Cancelarie și a prezentat proiectul generalului Krebs. Acesta a aprobat planul. Între timp, situația s-a complicat. Inelul din jurul Berlinului se strângea din ce în ce mai mult.
Pe data de 28 aprilie 1945, la orele 22.00, a avut loc o nouă întâlnire. Numărul celor prezenți în buncăr era din ce în ce mai mic. Printre cei prezenți nu i-am mai văzut pe colonelul Von Below și maiorul Johannmeyer. Se spunea că au fost trimiși din Berlin cu documente importante. Cum și când au părăsit Berlinul, nu am putut afla. Nu pot spune cu certitudine când l-am văzut ultima oară nici pe grupenfuhrer Fegelein. Posibil să fi fost pe 28 sau 29 aprilie. Am aflat de execuția sa, din ordinul direct a lui Hitler, abia câteva luni mai târziu, când deja mă aflam la Moscova.
Hitler s-a gândit mult timp, apoi, cu o voce obosită și fără speranță, a spus: „La ce bun această evadare? Ar trebui să călătoresc dintr-o încercuire în alta și să-mi aștept sfârșitul într-o casă țărănească sau în altă parte? Este mai bine pentru mine să rămân aici“
În acest timp, având în vedere faptul că soldații simțeau lipsa semnificativă a muniției, iar alimentarea orașului din aer nu era suficientă, nu mi-a fost greu să propun evadarea din Berlin.
Hitler s-a gândit mult timp, apoi, cu o voce obosită și fără speranță, a spus: „La ce bun această evadare? Ar trebui să călătoresc dintr-o încercuire în alta și să-mi aștept sfârșitul într-o casă țărănească sau în altă parte? Este mai bine pentru mine să rămân aici“.
Acum totul era foarte clar. era vorba despre persoana sa. În același spirit au fost și comentariile lui Goebbels: „Desigur, Fuhrerul meu, este absolut adevărat!“.
Mă așteptam la orice, dar nu la o astfel de explicație. Ca Hitler să stea în siguranță în buncăr cât mai mult timp posibil, mii de oameni au murit pe front în această luptă criminală.
Am plecat din Cancelarie într-o stare de furie. Cu pași rapizi, drama se apropia de sfârșit. Aprovizionarea din aer, în noaptea de 28 spre 29 aprilie, nu a produs aproape niciun rezultat: au fost ridicate doar 6 tone de muniție, printre care 15-20 de lăzi cu muniție pentru artilerie și o mică cantitate de medicamente.
Trupele solicitau o cantitate tot mai mare de muniție. Comunicarea cu sectoarele de apărare individuale se putea face numai cu ajutorul soldaților care trebuiau să călătorească pe jos, din moment ce nu exista nicio modalitate de a călători cu mașina în Berlin.
Era deja ora 22.00, pe data de 29 aprilie. Viața în buncăr era similară cu un post de comandă de pe front. Hitler, având o față cadaverică, privea nemișcat la harta operațională din fața lui
Noi, cu postul nostru de comandă, eram pe linia principală de apărare. În fața noastră, pe cealaltă parte a canalului Landswehr, se afla Inamicul. Clădirea Reichstagului a fost pierdută. Cuiburile de mitralieră au fost concentrate pe Potsdammerplatz.
Fugind de sub tirul mitralierelor și al lansatoarelor de grenade, am ajuns la Cancelarie. Era deja ora 22.00, pe data de 29 aprilie. Viața în buncăr era similară cu un post de comandă de pe front. Cei adunați în birou pentru a discuta situația erau deprimați. Hitler, având o față cadaverică, privea nemișcat la harta operațională din fața lui.
Am insistat pe lângă Hitler să dea un ordin pentru începerea unei evacuări, cât mai repede cu putință, deoarece nici cel mai curajos soldat nu poate lupta fără muniție.
Am încheiat discursul meu cu cuvintele: „O evadare va reuși dacă vom întâlni un grup de asalt“.
Cu o ironie amară în voce, Hitler a răspuns: „Uită-te la harta mea operațională! Totul aici nu este aplicat pe baza informațiilor primite de la Înaltul Comandament German, ci pe baza rapoartelor transmise de posturile de radio străine. Nimeni nu ne spune nimic. Pot ordona orice, dar niciunul dintre ordinele mele numai este executat“.
Krebs m-a susținut în eforturile mele de a obține permisiunea de a ieși din Berlin, dar a făcut-o într-o manieră foarte atentă. În cele din urmă s-a decis. Având în vedere lipsa alimentelor și a muniției, trupele se pot rupe în grupuri mici, dar cu condiția ca toate aceste grupuri să continue lupta ori de câte ori este posibil. Nu se putea discuta de capitulare.
Dacă nu l-am putut face pe Hitler să oprească vărsarea inutilă de sânge, am reușit să îl conving să oprească rezistența din Berlin.
Nu s-a spus niciun cuvânt despre locul lui Hitler în timpul acestui evadări. M-am gândit la asta numai când am ajuns la postul meu de comandă. Cu toate acestea, nu cădea în atribuțiunile mele să mă preocup de anturajul lui Hitler.
Am deschis scrisoarea având o stare de tensiune foarte mare. Era datată 30 aprilie 1945. Hitler a repetat încă o dată ceea ce a spus la ultima întâlnire: „Vă permit o retragere în grupuri mici. Resping cu strictețe orice predare“
Pe 30 aprilie, la ora 10, i-am chemat la Bendlerstrasse pe toți comandanții de sectoare pentru a explica ce înseamnă „grupuri mici“ și pentru a stabili când va începe evadarea. Având în vedere faptul că, în noaptea de 29 spre 30 aprilie, alimentarea din aer a fost aproape complet oprită, am stabilit că putem începe să ieșim din Berlin la ora 22.00, pe data de 30 aprilie.
Comandanții au fost de acord cu punctul meu de vedere, că unitățile militare aflate sub comanda lor ar trebui să rămână sub controlul lor, iar conceptul de „grupuri mici“ ar trebui să includă acele grupuri care erau încă în mâinile comandanților. Acest lucru contravenea ordinelor lui Hitler, dar a fost imposibil să iau legătura cu Krebs. De la începutul dimineții, toate comunicațiile telefonice erau întrerupte.
La ora 13.00, comandanții au plecat spre unitățile lor. Au avut o ușurare morală, deoarece nu mai trebuia să continue această luptă fără speranță. Viitorul nu le mai părea atât de sumbru.
Am încercat să ajung la Cancelarie în acea după-amiază. La ora 15.00, un subofițer a sosit de acolo. Avea sarcină să îmi dea o scrisoare personală din partea lui Hitler. Imediat, m-am gândit că voi fi tras la răspundere pentru încălcarea ordinului Führerului cu privire la definirea „grupurilor mici“. Ofițerii mei credincioși l-au lăsat pe subofițer să intre la mine numai după ce l-au dezarmat.
Am deschis scrisoarea având o stare de tensiune foarte mare. Era datată 30 aprilie 1945. Hitler a repetat încă o dată ceea ce a spus la ultima întâlnire, și anume: „Din cauza gravei deficiențe de aprovizionare din aer, vă permit o retragere în grupuri mici. Aceste grupuri trebuie să continuie să lupte acolo unde va fi necesar. Resping cu strictețe orice predare“. Scrisoarea era semnată cu creionul.
Bendlersrasse era la aproximativ 1.200 de metri de Cancelarie. În mod normal, această distanță o parcurgeai într-un sfert de oră, dar acum ne-a luat de 5 ori mai mult. Trebuia să îmi fac drum printre ruine, subsoluri, grădini
În jurul orei 17.00 mă pregăteam să mă duc la Cancelarie, dar a reapărut subofițerul. El mi-a înmânat o notă cu următorul conținut: „Generalul Weidling trebuie să vină imediat în biroul generalului Krebs din Cancelaria Reichului. Toate acțiunile preconizate pentru seara zilei de 30 aprilie trebuie amânate“. Semnătura era ilizibilă.
Am aflat de la subofițer că această notă ar fi fost semnată de brigadeführerul Mohnke. Mohnke era comandantul Citadelei și îi raporta direct lui Hitler.
M-am confruntat din nou cu o decizie dificilă. Era totul în regulă? Este acest ordin venit de la niște oameni fanatici, care intenționează să lupte în Berlin până la ultimul glonț? Sau poate ceva s-a întâmplat de a putut să schimbe lucrurile într-o altă lumină? La urma-urmei, dacă aș mai rămâne o seară aici, atunci va exista o singură posibilitate: capitularea.
Având în vedere toate acestea, am decis să ascult acest ordin și să merg la cancelaria Reichului.
Bendlersrasse era la aproximativ 1.200 de metri de Cancelarie. În mod normal, această distanță o parcurgeai într-un sfert de oră, dar acum ne-a luat de 5 ori mai mult. Trebuia să îmi fac drum printre ruine, subsoluri, grădini. Aproape tot drumul a trebuit să sar din loc în loc. La ora 18 sau 19 am ajuns la Cancelarie.
Am avut impresia că cei trei nu erau afectați de moartea lui Hitler, care până atunci era Dumnezeul lor. Mi s-a părut că eram în cercul unor oameni de afaceri care discutau după plecarea șefului lor
Am fost dus imediat în biroul lui Hitler. La masă se aflau deja Goebbels , Bormann și Krebs. La sosirea mea, toți trei s-au ridicat. Krebs, pe un ton solemn, a declarat următoarele:
1. Hitler s-a sinucis la ora 15:00.
2. Moartea lui trebuie să rămână secretă. Doar câțiva oameni știu despre asta. Și dumneavoastră trebuie să vă angajați să păstrați acest secret.
3. Corpul lui Hitler, conform ultimei sale dorințe, a fost stropit cu benzină și ars în urma făcută de un proiectil din grădină Cancelariei.
4. În testamentul său, Hitler a anumit următorul Guvern: președintele Reichului – marele amiral Donitz, cancelarul Reichului – ministrul Goebbels, ministru de partid – Reichsleiter Bormann, ministrul Apărării – mareșalul Schoerner, ministru de Interne – Seyss-Inquart. Restul posturilor ministeriale nu au fost completate deoarece nu mai contau.
5. Mareșalul Stalin a fost informat despre acest lucru prin radio.
6. De aproape două ore s-a făcut o încercare de a contacta forțele sovietice de comandă pentru a cere o încetare a ostilităților în Berlin. În cazul unui răspuns afirmativ, Guvernul german legal constituit de Hitler poate să conducă negocierile cu Rusia în vederea capitulării.
Starea de spirit a celor prezenți și eficiența tonului cu care Krebs vorbea erau ciudate. Am avut impresia că cei trei nu erau afectați de moartea lui Hitler, care până atunci era Dumnezeul lor. Mi s-a părut că eram în cercul unor oameni de afaceri care discutau după plecarea șefului lor. Și atunci am spus instantaneu: „Mai întâi trebuie să stau jos. Aveți vreunul dintre voi o țigară? În sfârșit, putem fuma în camera asta“.
Goebbels a scos un pachet de țigări englezești și ne-a oferit la toți din ele. Am folosit aceste câteva minute să înțeleg ce a spus Krebs.
Primul meu gând a fost: „Am luptat cinci ani și jumătate pentru cineva care s-a sinucis. După ce ne-a tras în această nenorocire teribilă, Hitler a ales calea cea mai ușoară și ne-a lăsat în haos. Acum trebuie să oprim această nebunie cât mai curând posibil“
Primul meu gând a fost: „Am luptat cinci ani și jumătate pentru cineva care s-a sinucis. După ce ne-a tras în această nenorocire teribilă, Hitler a ales calea cea mai ușoară și ne-a lăsat în haos. Acum trebuie să oprim această nebunie cât mai curând posibil“.
L-am întrebat pe Krebs: „Ai stat mult timp la Moscova, ar trebui să îi cunoști pe ruși mai bine decât oricine. Crezi că rușii vor dori să încheie armistițiul? Azi, cel târziu mâine, Berlinul va cădea oricând oricum, ca un măr copt. Rușii știu asta la fel ca noi. În opinia mea, rușii vor fi de acord doar cu predarea necondiționată. Ar trebui să continue o luptă fără sens?“.
Goebbels a răspuns în locul lui Krebs. Cuvintele lui dure mi-au arătat că era necesar să respingem orice gând de a preda Berlinul. „Dorința lui Hitler este obligatorie pentru noi“.
Apoi, calmându-se, a declarat următoarele: „Trădătorul de Himmler a încercat fără succes să negocieze cu britanicii și cu americanii. Rușii preferă să negocieze cu un Guvern legal decât cu un trădător. Putem încheia o pace separată cu rușii. Totul depinde de cât de repede se formează acest Guvern legal, iar pentru aceasta este necesar un armistițiu“.
„Domnule ministru, chiar credeți că Rusia va negocia cu un Guvern din care dumneavoastră, cel mai reprezentativ membru al național-socialismului, faceți parte?“ Era tot ce puteam să zic.
Goebbels a făcut o mină ofensată, a vrut să obiecteze, dar Krebs și Bormann au intervenit în discuție. Amândoi au început să mă convingă de necesitatea de a depune toate eforturile pentru a încheia o pace separată cu Rusia.
Opinia mea, că negocierile se pot termina numai prin predarea necondiționată, nu a avut sprijin.
În ceea ce îl privește pe Krebs, am simțit că și el este de acord cu mine în multe privințe. De exemplu, m-a întrebat: „Puteți să ne spuneți o persoană cu care rușii ar fi de acord să negocieze?“. Din anumite motive, am venit cu numele profesorului Sauerbruch.
Krebs nu a îndrăznit să vină cu o opinie, ca și ceilalți doi, a susținut ideea unui opriri a focului.
În noaptea de 29 spre 30 aprilie 1945 , Hitler și-a informat personalul despre decizia sa de a se sinucide. Conform ultimei dorințe a lui Hitler, cadavrele trebuiau să fie arse. „Nu vreau“, a spus Hitler, „ca trupul meu să fie expus la Moscova“
Am fost nevoit să rămân în Cancelarie și să îl aștept pe Krebs să se întoarcă. În așteptarea lui Krebs, am reușit să aflu de la Burgdorf și Bormann detaliile cu ultimele ore din viața lui Hitler.
Frica lui Hitler de moarte crescuse din ce în ce mai mult. Dacă, de exemplu, era lovit buncărul de obuze, atunci ordona să se afle dacă totul este în ordine. În general, exploziile deasupra buncărului îi provocau o mare iritare.
În noaptea de 29 spre 30 aprilie 1945 , Hitler și-a informat personalul despre decizia sa de a se sinucide. Doamna Goebbels, am aflat, a îngenuncheat în fața lui Hitler și i-a cerut să nu abandoneze pe toată lumea în aceste timpuri dificile. Hitler s-a otrăvit, apoi s-a împușcat. Soția lui, Eva Braun, s-a otrăvit și ea.
Conform ultimei dorințe a lui Hitler, cadavrele trebuiau să fie arse. „Nu vreau“, a spus Hitler, „ca trupul meu să fie expus la Moscova“.
În noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1945 am aflat că Hitler a stat cu Eva Braun timp de 15 ani. Pe 28 aprilie 1945, Hitler s-a căsătorit cu Eva Braun. Cu această căsătorie, el a vrut să își legitimeze coabitarea de 15 ani înainte de a se omorî.
Nu am văzut testamentul lui Hitler și nu am reușit să aflu ce a scris în el.
La ora 1:00, pe data de 1 mai generalul Krebs s-a întors la Cancelarie. Rușii, după cum era de așteptat, au respins oferta de armistițiu și au cerut predarea necondiționată a Berlinului.
Punctul meu de vedere s-a lovit din nou de încăpățânarea lui Goebbels, susținută atât de Bormann, cât și de Krebs. Capitularea a fost respinsă.
Am primit permisiunea pentru evadare, pe care am programat-o pentru seara zilei de 1 mai. Cu obligația de a păstra tăcerea despre moartea lui Hitler, am fost eliberat din funcția pe care o dețineam.
Între timp, așa cum mă așteptam, situația a devenit atât de complicată încât acum era imposibil să ne gândim chiar la o posibilă ieșire din Berlin. În noaptea de 1 spre 2 mai, împreună cu unitățile pe care le mai conduceam, ne-am predat trupelor sovietice.
CITIȚI ȘI:
- Complotul papistașilor – prima teorie a conspirației din istorie. Cum a speculat un mitoman notoriu prejudecățile oamenilor ca să isterizeze o țară întreagă
- Stenograma discuției Churchill – Stalin, din 9 octombrie 1944: „Cu România nu-mi fac prea multe probleme, aceasta este în foarte mare măsură o chestiune rusească. Să nu folosim expresia «împărțirea de sfere», americanii ar putea fi șocați“
- Chipurile diavolului. “Am păcătuit groaznic și nu știu ce pedeapsă mă așteaptă!” Aurangzeb, mogulul habotnic a cărui cruzime a început cu propria familie și a continuat, în numele Islamului, cu milioane de indieni
- Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: mărturia lui Pacepa. Primul lider comunist al României ar fi fost iradiat de ruși pentru că i-a evacuat pe „consilierii” sovietici din țară. Furia KGB-ului: „Semiceastnîi a făcut spume la gură. Omul de Fier e și mai furios“
- Cum au condus politicienii și generalii România în Primul Război Mondial. „Reprezentanții la vârf ai românilor sunt insuportabili. Indivizi fără caracter. Nu-i unul într-adevăr demn să comande. Guvernul – deplorabil, sentimentul datoriei – o necunoscută“
- Bătălia de la Sibiu: prima înfrângere a României pe frontul din Transilvania. Cum pot duce la pieire niște generali slabi o armată vitează
- Chipurile diavolului: „El e Beria. Himmler al meu”. Geniul malefic din spatele lui Stalin a rafinat teroarea în URSS, a gândit exportul modelului sovietic și a făcut spionajul politică de stat
- Ziua în care BOR și-a trădat poporul. Cum le-a cerut Biserica Ortodoxă românilor să se predea în bătălia de la Mărășești: “Fraților, a venit sfârșitul! Puterile noastre s-au surpat!”
- Cum a ajuns România să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă, deși era cu Puterile Centrale. Premierul Brătianu și delegații Aliaților au venit pe furiș într-o casă, au scris tratatul de mână și au plecat câte unul, pe jos
- 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
- Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
- De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
- Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
- Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
- Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
- Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
- Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
- Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
- Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
- Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
- Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
- 22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
- Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
- Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
- De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea I (1918-1930): cum să stârnești un monstru
- De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea II (1931-1935): furtunoasa ascensiune a „Călugărului războinic“
- De ce a ajuns Hitler la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea a III-a (1935-1937): sfidarea mondială. Cum au asistat Anglia, Franța și SUA la răspândirea războiului pe trei continente
- Drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial (1937-1938): München, „Pacea timpurilor noastre”. Înghițirea Austriei și Cehoslovaciei. De ce o dictatură nu poate fi oprită niciodată cu compromisuri și negocieri