Tunul de asalt SU-152 este unul dintre cele mai grele blindate pe care le-a fabricat Uniunea Sovietică în Al Doilea Război Mondial. Realitățile războiului – apariția tancurilor grele Tiger pe câmpurile de luptă și punctele fortificate construite de germani – au făcut ca, la sfârșitul anului 1942, Marele Stat Major (STAVKA) al Uniunii Sovietice să solicite imperios un tun autopropulsat greu, foarte bine înarmat și blindat. În doar câteva luni, pe front și-a făcut apariția SU-152.
Unul dintre cele mai importante atuuri ale Uniunii Sovietice în WW2 a fost flexibilitatea și viteza extraordinară cu care industria de război a răspuns cerințelor de pe front. Timpul scurs între momentul lansării unei comenzi și apariția produsului cerut era incomparabil mai scurt față de ce se întâmpla în Germania. Cazul SU-152 este elocvent.
Viteză formidabilă de execuție: între momentul cererii lansate de STAVKA și apariția prototipului SU-152 au trecut doar câteva luni
În 1942, după un an în care tancurile KV și T-34 dominaseră categoric tancurile germane la putere de foc, protecție și mobilitate, Wehrmachtul a dobândit superioritatea cel puțin parțial prin reechiparea tancurilor Pz. IV și a tunurilor de asalt StuG. III cu tunuri antitanc de calibrul 75 mm. Spre sfârșitul verii, pe front a apărut și Tiger, primul tanc greu german, care-și surclasa omologul sovietic KV la toate capitolele.
Suplimentar, experiența noii situații de pe front – unde în mare parte se ducea un război de poziții – a determinat STAVKA să solicite industriei soluții. Era nevoie de un blindat capabil să distrugă tancul greu Tiger și să lichideze foritificațiile germane.
Comanda s-a dat în toamna lui 1942, în plină bătălie de la Stalingrad. Doar trei luni mai târziu, în februarie 1943, era gata primul prototip al tunului de asalt SU-152.
Obuzierul de calibrul 152,2 mm al SU-152 trăgea cu proiectile de 48,8 de kilograme care distrugeau orice alt blindat existent. În schimb, rata de foc era foarte scăzută
Ca multe alte arme de succes din Al Doilea Război Mondial, și acesta era, de fapt, o improvizație – așa se și explică de ce a putut fi fabricat atât de repede. SU-152 folosea șasiul tancului greu KV-1, de pe care se demontase turela, montându-se în schimb în caroserie un obuzier de câmp ML-20 de calibrul 152,2 mm modificat.
Acest tun trăgea cu obuze antitanc care cântăreau 48,8 kilograme cărora nu le rezista absolut nimic din ce se construise până în acel moment. În contrapartidă, un dezavantaj era rata de foc foarte scăzută a acestui tun, de cel mult 2-3 proiectile pe minut, și capacitatea foarte redusă de stocare a obuzelor (20). Prin comparație, Tiger I avea o rată de foc de circa 6 proiectile pe minut și putea stoca 92 de proiectile.
Prima folosire masivă a SU-152 în luptă a fost în bătălia de la Kursk, din vara lui 1943. Sovieticii au pretins atunci că ar fi distrus 12 tancuri grele Tiger și 7 vânători de tancuri supergrei Ferdinand.
Producția acestui monstru de peste 45 de tone, primitiv dar eficient, a fost stopată după 704 exemplare.
Sursa primară a informațiilor: Weapons of World War II, de Alexander Ludeke.
CITIȚI ȘI:
