Chipurile diavolului: Shaka Zulu, căpetenia care a pustiit sud-estul Africii. Fondatorul Imperiului Zulu, un războinic dibaci, paranoic și de o cruzime patologică, a provocat tragedia Mfecane și moartea a două milioane de oameni

Shaka (1787-1828), întemeietorul Imperiului Zulu din Africa de Sud-Est, a fost pentru triburile de pe Continentul Negru ceea ce au fost Attila, Ginghis Han și Timur cel Șchiop pentru Asia și Europa: un cuceritor de o cruzime feroce, care s-a cățărat spre vârful ierarhiei pe munți de morți. „Palmaresul“ acestui psihopat, evaluat la 2.000.000 de morți „produși“ într-un răstimp foarte scurt, este absolut uluitor, dacă-l raportăm la populația totală care locuia acum peste 200 de ani în Africa de Est și de Sud-Est. Imperiul groazei forjat cu sânge de Shaka zulu a rezistat 80 de ani.

Născut în 1787, Shaka e puternic marcat, în copilărie, de greutățile, discriminarea și violența cu care se confruntă. Tatăl său e Senzangakona, căpetenia micului și neînsemnatului trib Zulu. Sfidând regulile societății tribale din zona africană în care trăiau, Senzangakona nu se însurase cu o femeie provenind din clasele conducătoare, ci alesese o femeie dintr-o castă inferioară pe care o luase dintr-un clan vecin, pe nume eLangeni.

Copilăria nefericită care-l marchează pe Shaka: crește fără tată, alături de o mamă persecutată în propriul ei trib

Dar cuplul nu durează și, pe când micul Shaka are doar 6 ani, căpetenia tribului zulu o repudiază pe soția Nandi, trimițând-o acasă, în tribul eLangeni. Aici, Shaka e martorul persecuțiilor pe care mama sa este nevoită să le îndure din partea celorlalți membri ai tribului, incapabili să-i ierte că se măritase cu un străin. În sufletul lui Shaka, un copil fără tată și victimă a discriminărilor, se sădește acum frustrarea și ura care îl vor măcina toată viața.

Până la urmă, mama Nandi nu mai suportă situația și în 1802, pe când Shaka are 15 ani, pleacă în exil la clanul Mtetwa. În noul trib, băiatul trăiește până în 1810, când, după ce împlinirea a 23 de ani, căpetenia tribului Mtetwa, Dingiswayo, îl ia în grupul de războinici – armata clanului. Shaka a crescut, între timp, și a devenit un bărbat puternic, înalt, care-i impresionează prin atitudinea sa pe toți cei cu care intră în contact.

În scurt timp, Shaka îți câștigă o reputație de luptător de temut, viteaz și inteligent. Căpetenia Dingiswayo e mulțumit să constate că tânărul luptător îi este de un real ajutor în campaniile sale împotriva triburilor vecine. Clanul Mtetwa se impune în împrejurimi, extinzându-și stăpânirea asupra altor sate din jur, inclusiv asupra zulușilor de unde provine Shaka.

Acesta din urmă nu doar că se face de folos, înaintând în ierahia militară a tribului, dar urmărește cu mare atenție inovațiile pe care Dingiswayo le aduce în pregătirea și tactica de luptă a cetelor de războinici.

Preluarea puterii: noul șef al tribului zulu reformează armata, introduce noi arme, schimbă tactica de luptă și începe să-și instruiască războinicii

În 1816, tatăl lui Shaka moare, lăsând deschisă problema succesiunii la conducerea tribului Zulu. Ajuns acum la 29 de ani, experimentat în luptă și cu experiență de viață, dar mai ales supermotivat să se impună acolo de unde fusese alungat, Shaka primește învoire de la Dingiswayo să iasă din armată și revine printre zuluși, ca să-și revendice tronul. Opoziția întâmpinată în interiorul clanului e zdrobită de Shaka, acesta preluând rapid conducerea.

Imediat după acest eveniment, noul șef de trib își începe opera de transformare a zulușilor dintr-un clan nînsemnat al Africii într-o putere militară. Reformează armata, pe care o organizează și o reechipează, bărbații din trib fiind bine instruiți și disciplinați. Inventează și o nouă armă, iklwa: o suliță mai scurtă, potrivită pentru înjunghiere.

Shaka Zulu introduce și o tactică mai sofisticată, iar unitățile zulu sunt învățate să lupte în formații strânse și disciplinate, folosind ziduri de scuturi care sunt făcute din piei de vacă bine întinse. Este ceva excepțional printre triburile africane ale Secolului al XIX-lea. Strategia „Coarnele bivolului” (izimpondo ze-inyathi), devenită specifică armatei zulușe, va face senzație. Shaka face însă și alte schimbări de substanță, creând un stat zuluș centralizat, în care introduce reforme culturale, politice și sociale. El îi pune sub controlul său și pe vraci, după o confruntare cu aceștia.

Shaka a schimbat radical regulile războiului și ale societății: luptele se dădeau organizat, iar în bătălie nu se urmărea doar victoria, ci și exterminarea armatei inamice. Cruzimea zulușilor a semănat teroarea în întreaga regiune

Noul conducător al tribului schimbă și maniera de abordare a luptelor, lăsând deja să se întrevadă odiosul criminal de mai târziu: armata zulu primește misiunea (și e antrenată ca atare) să-și nimicească adversarii, nu doar să-i învingă. Până atunci, luptele între triburile africane fuseseră mai degrabă niște încăierări haotice, în care strategia și tacticile jucau rol minor, atunci când existau. Învinșii fugeau, învingătorii rămâneau să-și savureze victoria. Dar Shaka Zulu schimbă această modalitate de a tranșa disputele dintre triburi. Zulușii, înarmați până-n dinți, excelent antrenați și luptând organizat, n-au rival printre triburile vecine. Însă mai e ceva: după ce câștigă luptele, ei continuă să-i masacreze pe toți adversarii pe care reușesc să-i prindă, făcând ca numărul victimelor acestor conflicte să crească brusc. În sudul Africii, această nouă putere militară stârnește groaza printre băștinași.

Așa începe expansiunea clanului Zulu. În scurt timp, tribul preia controlul asupra tuturor satelor vecine din sud-estul Africii. Când ocupă clanul eLangeni, cel din care provenea mama lui și care se purtase atât de nedrept, Shaka Zulu n-are milă. Dă ordin să fie capturați toți fruntașii acestui trib și îi trage în țepe făcute din bețele propriilor garduri.

Shaka Zulu mai introduce ceva inovativ: de fiecare dată când câștigă controlul asupra unui nou sat, el îi încorporează pe bărbații supraviețuitori din acel clan în propria sa armată. Astfel, trupele zulușe cresc permanent și rapid ca număr. Deja în 1817, după doar un an de la începutul acestei furtunoase expansiuni, armata este de 4 ori mai mare! Un merit al lui Shaka este introducerea unei meritocrații. Triburile „înghițite” de zuluși primesc drepturi deplin egale cu ale celor mai vechi, iar în armată promovarea se face pe baza meritelor și mai puțin a statutului social.

După moartea mentorului său, Shaka se dezlănțuie: înfrânge toate triburile din zonă și își face un imperiu pustiu, din care oamenii fug îngroziți. Avansul zulușilor declanșează Mfecane, împrăștierea populației din sudul Africii, care duce la moartea a 2.000.000 de locuitori

Un eveniment-cheie are loc însă în acest an – 1817: Dingiswayo, mentorul și suzeranul care avea un ascendent asupra lui Shaka, este asasinat de Zwinde, o căpetenie rivală din tribul Ndwandwe.

Eliberat de sub tutelă, Shaka Zulu nu mai are de acum nicio opreliște către puterea absolută în această regiune a Africii. Pornește o campanie sângeroasă, cucerind clanuri tot mai îndepărtate de baza sa inițială. Armata zulușilor nu se mulțumește însă doar cu supunerea vecinilor, ci și devastează ținuturile. Începe prăpădul, întreaga regiune fiind terorizată. Mari și mici, neamurile din această parte a Africii au de ales între a fugi sau a fi încorporate în imperiu, asta în cazul în care Shaka Zulu nu le extermină complet.

Are loc, în această perioadă, și ciocnirea cu marele trib Ndwandwe. În aprilie 1818 are loc crunta bătălie de la Dealul Gqokli. Luptătorii Ndwandwe îi copleșesc numeric pe zuluși (estimările sunt de 12.000 de războinici ndwandwe și 5.000 de zuluși), dar tacticile, strategia și armele net superioare ale lui Shaka, precum și calitatea superioară a războinicilor săi prevalează. Se produce un măcel în care 7.500 dintre invadatori sunt uciși. Zulușii pierd și ei 2.000 de oameni, dar ies victorioși.

În 1823, zulușii controlează deja ținuturi uriașe – peste 200.000 de kilometri pătrați.

Acest genocid pornit de zuluși generează un alt fenomen necunoscut până atunci: dislocarea populațiilor, care pentru a scăpa de măcel fug din calea armatelor lui Shaka Zulu către interiorul continentului. Pentru organizarea tribală tradițională a africanilor din această zonă, acest lucru înseamnă un dezastru absolut. Migrația care începe în această perioadă – una de „împrăștiere” (cunoscută în istorie sub numele de Mfecane) – duce la un al doilea val de morți. Cei care fug din zonele controlate de zuluși pătrund pe teritoriile care le aparțin tradițional altor triburi și izbucnesc conflicte violente. Hrana nu mai ajunge pentru toată lumea, mulți mor de epuizare, boli și inaniție în aceste marșuri ale morții. Studiile și cercetările specialiștilor, efectuate la fața locului, au dus la concluzia că această dislocare a populațiilor care fugeau din calea zulușilor a generat moartea a circa 1-2.000.000 de oameni.

Sfârșitul: la moartea mamei sale, regele zulușilor ordonă să fie masacrați 7.000 de oameni, ca să simtă toată lumea durerea sa. În final, e ucis cu sulițele de frații săi vitregi

Shaka Zulu e însă de neoprit. În 1827, moare mama sa, Nandi, iar stăpânul imperiului turbează. Se răzbună pe propriul său popor, decis ca durerea resimțită de el să ajungă la cât mai mulți oameni. În timpul perioadei de doliu sunt masacrați 7.000 de zuluși, inclusiv femei însărcinate.

Oamenii lui Shaka omoară nu doar oamenii, dar chiar și vitele! Împăratul acestui regat al terorii își trimite de-acum armatele cu scopul de a produce cât mai multe victime și nu de a-și consolida sau extinde statul.

Nebunia se încheie brusc în 1828, când Dingane și Mhlangana, frații vitregi ai lui Shaka, îl asasinează. Ucis cu sulițele la doar 41 de ani, întemeietorul Imperiului Zulu e aruncat într-o groapă și înmormântat fără fast.

La acest moment, Imperiul Zuluș numără circa 250.000 de locuitori, din care 50.000 sunt bărbați care alcătuiesc teribila sa armată. Regatul este uriaș, dar pustiu, pentru că locuitorii au fugit. Numărul supușilor putea fi mult mai mare, dar nimeni nu mai voia să trăiască în aceste ținuturi blestemate.

Moștenirea lui Shaka: zulușii i-au atacat și pe coloniștii buri, dar au suferit o înfrângere zdrobitoare. În cele din urmă, englezii i-au învins definitiv și le-au anexat regatul

O altă parte a moștenirii lăsate de Shaka Zulu o reprezintă relațiile cu albii din sud. Shaka a căutat prietenia britanicilor, dar a crezut că poate să se poarte și cu burii (coloniștii olandezi) cum se purta cu triburile pe care le ataca. După moartea lui, puterea a fost preluată de Dingane, fratele vitreg al lui Shaka, acesta atacându-i pe burii din Natal. Inițial, luați prin surprindere, coloniștii au suferit o înfrângere, un convoi cu căruțe ale acestora fiind copleșit de armata zulu. Au fost exterminați toți albii, după ce au reușit să reziste câteva zile atacului.

Însă după acest moment, burii s-au regrupat și, în bătălia de la Râul de Sânge, dată în decembrie 1838, coloniștii – deși net inferiori numeric – au măcelărit armata zulușilor folosindu-se de armele de foc. A fost o înfrângere decisivă, Imperiul Zuluș începând imediat să se clatine.
Eșecul de la Râul de Sânge a dus la izbucnirea unui război civil. Mpande, un alt frate vitreg al lui Shaka, s-a aliat cu burii și l-a răsturnat de la putere pe Dingane. Burii și-au continuat expansiunea în dauna imperiului zuluș, cucerind o mare parte din acesta.

Sfârșitul acestui imperiu a fost amânat câteva decenii prin intervenția britanicilor, care au anexat provincia Natal, a burilor, și în 1843 le-au restituit zulușilor teritoriile ocupate de coloniști.

Lucrurile s-au schimbat în 1879, când tot britanicii, pentru a pune capăt conflictului cu burii după ce le anexaseră și Transvaalul, au decis să-i consoleze dându-le teritoriile aparținând Imperiului Zulu. L-au somat pe Cetshowayo, fiul lui Mpande, care se afla pe tron, să-și demobilizeze armata în 30 de zile. Era, firește, o condiție inacceptabilă, și împăratul zulușilor n-a acceptat. A izbucnit războiul, s-au obținut victorii de ambele părți – inclusiv cea suferită de britanici la Isandhlwana – dar în septembrie 1879 Cetshowayo a fost capturat și teritoriul zulușilor a intrat sub stăpânirea albilor. În 1887, ținutul a fost anexat oficial de Imperiul Britanic.

CITIȚI ȘI:

• Lovitura de stat de la Iași: încercarea Rusiei și a preoțimii ortodoxe de a rupe Mica Unire. Bătălia din 3 aprilie 1866 s-a încheiat cu sute de morți, iar Mitropolitul pucist a fugit îmbrăcat în haine femeiești. Ion Creangă l-a ascuns într-un poloboc
  
• Moartea lui Hitler: ultimele zile ale fortăreței Berlin și zbaterile finale din buncăr relatate de comandantul trupelor germane. „Trebuia să fac un efort să nu privesc figura lui Hitler, prăbușit în scaun, ale cărui brațe și picioare se mișcau mereu. Omul era terminat fizic și mental“
  
• Complotul papistașilor – prima teorie a conspirației din istorie. Cum a speculat un mitoman notoriu prejudecățile oamenilor ca să isterizeze o țară întreagă
  
• Stenograma discuției Churchill – Stalin, din 9 octombrie 1944: „Cu România nu-mi fac prea multe probleme, aceasta este în foarte mare măsură o chestiune rusească. Să nu folosim expresia «împărțirea de sfere», americanii ar putea fi șocați“
  
• Chipurile diavolului. “Am păcătuit groaznic și nu știu ce pedeapsă mă așteaptă!” Aurangzeb, mogulul habotnic a cărui cruzime a început cu propria familie și a continuat, în numele Islamului, cu milioane de indieni
  
• Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: mărturia lui Pacepa. Primul lider comunist al României ar fi fost iradiat de ruși pentru că i-a evacuat pe „consilierii” sovietici din țară. Furia KGB-ului: „Semiceastnîi a făcut spume la gură. Omul de Fier e și mai furios“
  
• Cum au condus politicienii și generalii România în Primul Război Mondial. „Reprezentanții la vârf ai românilor sunt insuportabili. Indivizi fără caracter. Nu-i unul într-adevăr demn să comande. Guvernul – deplorabil, sentimentul datoriei – o necunoscută“
  
• Bătălia de la Sibiu: prima înfrângere a României pe frontul din Transilvania. Cum pot duce la pieire niște generali slabi o armată vitează
  
• Chipurile diavolului: „El e Beria. Himmler al meu”. Geniul malefic din spatele lui Stalin a rafinat teroarea în URSS, a gândit exportul modelului sovietic și a făcut spionajul politică de stat
  
• Ziua în care BOR și-a trădat poporul. Cum le-a cerut Biserica Ortodoxă românilor să se predea în bătălia de la Mărășești: “Fraților, a venit sfârșitul! Puterile noastre s-au surpat!”

• Cum a ajuns România să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă, deși era cu Puterile Centrale. Premierul Brătianu și delegații Aliaților au venit pe furiș într-o casă, au scris tratatul de mână și au plecat câte unul, pe jos
  
• 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
  
• Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
  
• De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
  
• Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
  
• Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
  
• Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
  
• Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
  
• Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
  
• Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
  
• Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
  
• Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
  
• Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
  
• 22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
  
• Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
  
• Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
  
• De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea I (1918-1930): cum să stârnești un monstru
  
• De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea II (1931-1935): furtunoasa ascensiune a „Călugărului războinic“
  
• De ce a ajuns Hitler la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea a III-a (1935-1937): sfidarea mondială. Cum au asistat Anglia, Franța și SUA la răspândirea războiului pe trei continente
  
• Drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial (1937-1938): München, „Pacea timpurilor noastre”. Înghițirea Austriei și Cehoslovaciei. De ce o dictatură nu poate fi oprită niciodată cu compromisuri și negocieri