Connect with us

Hi, what are you looking for?

Colecționarul de Istorie

Istoria lumii

De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea II (1931-1935): furtunoasa ascensiune a „Călugărului războinic“

Pozele și filmele care ne-au rămas din perioada interbelică sunt în alb și negru, dar viața oamenilor acelor timpuri a fost cel puțin la fel de colorată și de complicată precum cea pe care o trăim acum, la începutul milenilului trei. După ce am urmărit în primul episod cum a fost posibilă apariția mișcării naziste în Germania, episodul doi al serialului dedicat succesiunii de evenimente din perioada interbelică surprinde momentul ascensiunii la putere a lui Hitler și consolidarea puterii sale, simultan cu frământările, crizele și temerile Aliaților.

Tabloul scenei internaționale era foarte complicat. Franța și Marea Britanie, copleșite de amintirea carnagiului din Primul Război Mondial, confruntate cu recesiune și greve, apăsate de consecințele unor politici economice proaste, se temeau de Germania. Nu mai doreau o nouă confruntare. Nu același lucru se putea spune dincolo de Rin, unde o națiune de 80 de milioane de locuitori era ferm convinsă că nu pierduse războiul.

Retragerea SUA și slăbiciunile anglo-franceze au lăsat spațiul liber pentru ascensiunea dictaturilor

Retragerea Americii în perioada interbelică a jucat un rol major în încurajarea puterilor militariste și a dictaturilor

Noul cancelar al Germaniei n-a pierdut nicio secundă după ce a ajuns la putere. În anii care au urmat, prestigiul deja uriaș al lui Hitler („comparabil cu cel al lui Napoleon” – Winston Churchill) a crescut și mai mult în țară și în străinătate. Succesele au curs fără contenire. După victoria din alegeri și instalarea sa în fruntea guvernului, toate instituțiile statului au fost înțesate cu membri de partid, politizate și capturate.

Până în 1935 devenise deja clar că lumea e aproape de un nou conflict generalizat. Dar foștii Aliați ezitau. SUA se retrăgea din scena internațională, preocupată de propriile probleme. Franța decădea. În Imperiul Britanic, politicienii gândeau că Germania fusese prea aspru pedepsită și acceptau ideea revizuirii granițelor Europei de Est. Liga Națiunilor (precursoarea ONU) rămăsese golită de conținut și neputincioasă în fața dictatorilor care răsăriseră pretutindeni.

În timpul acesta,

– Japonia și Germania s-au retras din Liga Națiunilor și au denunțat tratatele navale semnate cu Aliații după Primul Război Mondial.

– Italia visa la imperiile coloniale pierdute în urmă cu aproape două milenii, după destrămarea Imperiului Roman.

– URSS se înarma și controla, prin intermediul partidelor comuniste, segmente importante ale populației din țările occidentale.

Mai presus de toate, în Germania evenimentele au luat viteză încă de la început, Hitler impulsionându-le cu o putere teribilă. Noul lider absolut a îmbinat ideile inspirate în plan economic cu represaliile de o sălbăticie șocantă. După evrei și dușmanii regimului, le-a venit rândul și tovarășilor de drum ai lui Hitler, masacrați într-un singur weekend.

În momentul în care Armata i-a jurat credință Führerului, Aliații știau deja că Germania se înarmează și vizează revizuirea ordinii mondiale.

Dar, în primă instanță, cel care i s-a opus lui Hitler a fost, paradoxal, un alt dictator: Mussolini.

În timp ce, în Germania, naziștii se apropiau de preluarea puterii, britanicii și americanii presau Franța să se dezarmeze mai repede

Evoluția reprezentării partidelor în Germania între 1928, când naziștii au intrat în Parlament, și 1933, când au rămas singuri acolo

27 octombrie 1931: În Marea Britanie au loc alegerile parlamentare care aduc la putere un așa-zis guvern „național“, compus din conservatori, liberali și câțiva socialiști. Executivul improvizat este condus de premierul ex-laburist Ramsey MacDonald. În cei patru ani care urmează, MacDonald și aliatul său, conservatorul Stanley Baldwin, iau cele mai neinspirate decizii pe plan internațional, favorizând indirect agresivitatea Italiei lui Musollini, ascensiunea lui Hitler la putere și reînarmarea Germaniei.

Printre deciziile în contratimp cu realitatea sunt cea de a reduce sever cheltuielile cu armata și armamentul Marii Britanii și insistența bizară pentru dezarmarea Aliaților până la nivelul care le fusese impus germanilor la Versailles. Francezii refuză aceste idei, motiv pentru care sunt foarte dur criticați de britanici și americani.

18 februarie 1932: începe agresiunea Japoniei la adresa Chinei. Se proclamă statul Manchuko – Manciuria devine satelit al guvernului militarist de la Tokyo.
Niponii vor propria lor sferă de influență în Asia, iar aceasta se poate obține numai în detrimentul puterilor albe (SUA, Marea Britanie, Franța). Japonia, în plin avânt economic, încurajată de victoriile obținute în conflictul cu Rusia (1904-1905) și Primul Război Mondial, are nevoie de materiile prime care îi lipsesc și consideră că a fost nedreptățită la împărțirea lumii după 1918.

10 aprilie 1932: Adolf Hitler pierde la mare luptă (în turul II de scrutin) alegerile prezidențiale în fața bătrânului erou de război Paul von Hindenburg, mareșalul care îi învinsese pe ruși în 1914, la Tannenberg. Von Hindenburg are însă 85 de ani, cei care îl conving să candideze la acest al doilea mandat (primul fusese între 1925-1932) o fac tocmai pentru a-i bloca pe naziști. Partidul a împânzit deja toată Germania și are o forță copleșitoare. Numără milioane de adepți și sute de mii de membri ai „cămășilor brune“ (SA). Scena politică germană este fără soluții în fața acestei ascensiuni fulminante.

31 iulie 1932: național-socialiștii devin a doua forță politică a Germaniei la alegerile parlamentare. Ei obțin 130 de mandate, cu doar 3 mai puține față de socialiști. Urmează centriștii, cu 97, și comuniștii, cu 89. Se intră în blocaj, pentru că Hitler și comuniștii (aceștia din urmă erau controlați de Moscova) nu acceptă să intre în vreo coaliție.

Refuzul comuniștilor de a sprijini orice tip de soluție când devenise evident pericolul ca țara să ajungă pe mâna extremei drepte a născut ulterior mari controverse. Este dincolo de orice îndoială că istoria lumii ar fi avut alt curs fără ordinul lui Stalin, dat comuniștilor germani, de a submina alcătuirea unui nou guvern. Sinucigașă (se știa că NSDAP intenționează să interzică Partidul Comunist și să-i elimine fizic pe membrii acestuia, ceea ce s-a și întâmplat ulterior) pentru „roșii“, această linie cerută de la Kremlin l-a ajutat decisiv pe Hitler să ajungă la putere.

Bărbatul acesta, cancelar? Am să-l fac șef la Poștă, ca să poată linge timbrele cu imaginea capului meu pe ele!”

Mareșalul Von Hindenburg (dreapta) l-a „citit“ imediat pe Hitler. A făcut tot ce i-a stat în putință să-i împiedice ascensiunea la putere

12 august 1932: Von Hindenburg îi propune lui Hitler să devină vicecancelar al Germaniei și să susțină guvernul de coaliție. Liderul național-socialiștilor refuză și îi dă un răspuns celebru: „Totul sau nimic!“.

Audiența a decurs prost pentru Hitler. După ce s-a văzut cu viitorul Führer, Von Hindenburg a pufnit: „Bărbatul acesta, cancelar? Am să-l fac șef la Poștă, ca să poată linge timbrele cu imaginea capului meu pe ele!”.

12 septembrie 1932: odată epuizate toate soluțiile politice de a forma un guvern, Reichstagul (Parlamentul german) este dizolvat.

6 noiembrie 1932: noile alegeri parlamentare mențin blocajul. Hitler solicită din nou postul de cancelar. Este refuzat iar de Von Hindenburg, care îl numește pe intrigantul general Kurt von Schleicher să formeze guvernul. Acesta eșuează și demisionează pe 28 ianuarie 1933.

Incendierea Reichstagului de către un comunist i-a permis lui Hitler să dea lovitura de grație. Partidul Comunist a fost scos în afara legii, iar democrația – suspendată

30 ianuarie 1933: rămas fără nicio soluție, președintele Von Hindenburg cedează și îl investește în funcția de cancelar pe Adolf Hitler. Conducătorul NSDAP dă greș, la rându-i, în încercarea de a obține sprijinul unei coaliții majoritare și se anunță noi alegeri parlamentare. Pe 5 martie 1933 e fixat al treilea scrutin în mai puțin de un an.

27 februarie 1933: clădirea Parlamentului, Reichstagul, este incendiată, apogeu al unei campanii electorale de o violență nemaiîntâlnită. Vinovat de focul izbucnit în clădire este un marxist danez, iar Hitler îi acuză pe comuniști că au pus la cale incendiul. Președintele țării, Von Hindenburg, cedează presiunii și suspendă libertatea presei, a cuvântului și alte libertăți – cum ar fi cele de reunire și asociere, inviolabilitatea domiciliului și secretul poștei. Decretul pentru protecția poporului și a statului german, emis de Hindenburg pe 28 februarie 1933, va deveni ulterior legea fundamentală a Reichului lui Hitler.

Prin votul poporului: NSDAP ia 44% și, cu un mic partid naționalist, face majoritatea în Reichstag

Hitler (prim-plan) și Rohm (în spatele său) au ajuns la putere prin votul popular

1 martie 1933: Partidul Comunist este interzis în Germania. Împotriva membrilor și simpatizanților acestuia începe prigoana.

5 martie 1933: Național-socialiștii obțin 44% din voturi la noile alegeri și, împreună cu cele 8% primite de naționaliști, devin majoritari în Parlament. În calea partidului lui Hitler nu mai stă, din acest moment, nimic.

16 martie 1933: complet decuplat de la realitățile de pe continent, premierul britanic MacDonald vine, la Conferința pentru dezarmare, cu o propunere incredibilă. „Planul MacDonald“ prevede ca Franța să-și reducă de la 500.000 la 200.000 numărul soldaților, iar Germania să-și crească armata până la același nivel.

Hitler, acum stăpân pe situație, face un gest de supremă sfidare, cerând emisarilor săi să părăsească discuțiile.

Martie 1933: la New York, reprezentaní ai evreilor din întreaga lume decid boicotarea produselor germane

20 martie 1933: într-o reuniune ținută la Hotel Astor, din New York, 1.500 de delegați evrei din toată lumea decid o serie de acțiuni împotriva Germaniei, ca replică la conduita antisemită a naziștilor. Iau cuvântul numeroase personalități, inclusiv congresmeni americani, discuțiile pro și contra fiind foarte aprinse. În final, printre altele, se decide boicotul internațional al tuturor bunurilor germane și organizarea unor mitinguri de protest în zilele următoare.
Este important de spus că asociațiile evreilor din Germania se opun acestor măsuri, explicând că nu vor face decât să înrăutățească situația și că vor pune în pericol viața oamenilor care locuiesc în această țară. Vocea evreilor germani nu e ascultată. Hotărârile de la Congres sunt puse în practică. Embargoul va dura până la înfrângerea Germaniei.

24 martie 1933: susținuți și de parlamentari din celelalte partide, naziștii reușesc să treacă prin Reichstag hotărârea ca guvernul să primească puteri dictatoriale până la 1 aprilie 1937. Este lovitura finală pentru fragila democrație germană interbelică și Hitler știe asta. În momentul când se anunță rezultatul votului, 441 pentru și 94 contra, cancelarul se întoarce către băncile socialiștilor și le strigă triumfător: „Acum nu mai am nevoie de voi!“.
Hitler își convinge conaționalii invocând conspirația mondială împotriva Germaniei. Le promite germanilor ordine, stabilitate, prosperitate.

29 martie 1933: are loc la Viena o mare demonstrație a naziștilor austrieci.

De ce nu se susține teoria conspirației privind evreii care au învrăjbit lumea împotriva Germaniei

1 aprilie 1933: „cămășile brune“ păzesc un magazin cu patron evreu, pentru ca nimeni să nu cumpere de acolo. Pe pancartă scrie „evreii sunt nefericirea noastră“

1 aprilie 1933: Hitler și ceilalți conducători ai NSDAP folosesc evenimentele petrecute în martie la New York și boicotul mărfurilor germane pentru a le demonstra compatrioților că evreii conduc lumea și conspiră împotriva Germaniei. Joseph Göbbels, ministrul Propagandei, cheamă la contramăsuri și pe 1 aprilie are loc, în Germania, boicotul de o zi împotriva evreilor. Se petrec celebrele scene care azi pot fi văzute în documentarele TV, cu magazine vandalizate, oameni agresați, steaua lui David pictată pe geamuri și gărzile SA blocând proprietățile evreiești, pentru ca nimeni să nu cumpere de acolo. Din acest moment, relațiile dintre Germania și evrei vor continua să se deterioreze ireversibil.

Evenimentele petrecute pe 1 aprilie 1933 și tot ceea ce a urmat infirmă însă teoria lumii conduse de o conspirație mondială – sau, în orice caz, nu evreiască. Timp de 6 ani după acest episod, până în 1939, Marea Britanie și Franța au făcut toate concesiile posibile Germaniei naziste.

Englezii aveau convingerea că Germania a fost nedreptățită și sperau că o pot îmbuna cu concesii pe seama țărilor mici din Estul Europei. Churchill însuși avea să menționeze ulterior, dezamăgit: „(…) Deși eforturile noastre au continuat, nu s-a făcut niciun progres în est. În niciun moment, eu nu am renunțat la încercarea de a da Germaniei mai multă satisfacție în legătură cu frontiera răsăriteană. Dar nu s-a ivit nicio ocazie în acești ani ai speranței („Al Doilea Război Mondial“, Winston Churchill)“.

Franța ar fi putut oricând, între 1933 și 1938, să termine cu Hitler și naziștii. Politicienii de la Paris n-au îndrăznit să facă acest pas singuri, deși știau foarte bine (mult mai bine decât englezii) ce se întâmplă dincolo de graniță.

Statele Unite și-au petrecut anii interbelici în izolaționism. Deși ulterior s-au poziționat (previzibil) de partea Marii Britanii și au susținut efortul de război al acestui stat, nu au făcut pasul spre conflictul cu Germania. Din contră, acest gest a fost făcut de Hitler în decembrie 1941.

După momentul 1932-1933, URSS a avut o atitudine oscilantă. Stalin căuta un prilej să spargă blocul statelor-tampon vehement antibolșevicie pe care aliații îl construiseră la frontiera vestică a Uniunii Sovietice. În 1938 s-a oferit deschis să ajute militar Cehoslovacia contra Germaniei, cerând să i se permită ca trupele sale să tranziteze Polonia și România. Aceste două țări, pe bună dreptate suspicioase, au refuzat. Un an mai târziu, însă, Stalin a bătut palma cu Hitler și i-a trimis acasă pe negociatorii franco-britanici, după ce a devenit clar că aceștia nu vor accepta pretențiile sovieticilor de a „ajuta” contra voinței lor statele din Est, prin trimiterea de trupe pe teritoriile lor.

Toate acestea arată că presupusa uneltire evreiască (și azi fluturată de adepții teoriei conspirației) ori n-a funcționat, ori n-a existat, ceea ce, până la urmă, e același lucru.

Partidul unic, autostrăzile, redresarea economică

23 septembrie 1933: Hitler pune prima lopată de pământ la autostrada Frankfurt – Darmstadt. În 3 ani, vor fi gata 1.000 de kilometri

27 mai 1933: Japonia se retrage din Liga Națiunilor.

19 iunie 1933: cancelarul austriac Engelbert Dolfuss dizolvă Partidul Nazist din această țară după ce, în martie, interzisese activitatea partidelor și suspendase Parlamentul, în încercarea de a stopa ascensiunea extremei drepte.

14 iulie 1933: NSDAP rămâne singurul partid din Germania după ce Hitler, profitând de hotărârea Reichstagului, le dizolvă, pe rând, pe toate celelalte.

14 septembrie 1933: Germania se retrage de la Conferința pentru dezarmare, ceea ce înseamnă nu numai răsunătorul eșec al discuțiilor, dar și că noul regim de la Berlin reîncepe cursa înarmărilor.

23 septembrie 1933: Hitler înfige, simbolic, prima lopată în pământ la Frankfurt, demarând proiectul marilor autostrăzi. Peste exact trei ani aveau să fie gata 1.000 de kilometri. Până în 1941, când construcția a încetat din cauza războiului, în Germania se construiseră 3.819,17 kilometri de drum de mare viteză.

Dincolo de elementul politic și propagandistic foarte puternic, un factor-cheie în susținerea populară a nazismului a fost incontestabila renaștere economică (un mare salt înainte înregistrat de nivelul de trai) corelată cu stimularea patriotismului militarist. După venirea lui Hitler la putere, PIB-ul Germaniei a crescut susținut, iar măsurile de redresare a țării au fost puse rapid în practică.

Mussolini la prima întâlnire cu Hitler: „Non mi piace“

Porsche îi arată lui Hitler prototipul „mașinii poporului“

23 octombrie 1933: Germania se retrage din Societatea Națiunilor.

1 decembrie 1933: Este proclamată unitatea dintre Partid și Stat în Germania. Legea pentru Protejarea Unității Partidului și a Statului e însoțită de cooptarea celor mai importanți lideri ai NSDAP în guvern – Ernst Rohm, conducătorul detașamentelor de asalt, și Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler. Din acest moment, Partidul e Statul și Statul e Partidul, după cum scrie chiar în Articolul 1 al Legii semnate de Hitler: „După victoria revoluției național-socialiste, Partidul Muncitoresc Național-Germanist este purtătorul conceptului de stat german și este inseparabil de stat. Este o societate de drept public. Organizarea sa va fi determinată de Führer”.
Scopul e însă și de a pune presiune suplimentară pe liderii NSDAP care încep să mârâie, nemulțumiți că Hitler se abate de la promisiunile privind revoluția până la capăt din perioada când luptaseră pentru putere.

Aprilie 1934: Hitler îl cheamă pe Ferdinand Porsche și îi cere să proiecteze o mașină ieftină și bună pentru producția de masă, destinată germanilor de rând, capabilă să transporte „doi adulți și trei copii cu 100 de kilometri la oră și un consum de cel mult 7 litri la suta de kilometri“ pe autostrăzile ce urmau să fie construite. Prețul acestei mașini populare urma să fie de 990 de mărci (cât al unei motociclete). Porsche și echipa sa vor munci patru ani pentru a inventa „mașina poporului“: Volkswagen Beetle (Gândacul).

O altă idee excepțională, de data asta cu substrat propagandistic, îi aparține lui Joseph Goebbels: inventarea unui aparat de radio foarte ieftin, care să fie accesibil oricui. Populația este cucerită de aceste progrese concrete, palpabile, ale nivelului de trai. Prin operațiunea „radioul“ în casele tuturor germanilor nu ajung doar știrile, piesele de teatru, concertele și emisiunile umoristice, ci și discursurile lui Hitler și propaganda nazistă.

14 iunie 1934: are loc, la Veneția, prima întâlnire Hitler – Mussolini. Momentul este fabulos. „Non mi piace” („Nu îmi place”), îi șopteşte Ducele unuia din apropiați atunci când îl vede pe cancelarul german coborând din avion. Hitler, cu haina sa de ploaie de culoare cafenie și cu pălăria Homburg, contrastează violent cu uniformele fasciste înzorzonate ale italienilor care-l înconjoară. Mussolini şi Hitler vorbesc despre virtuțile dictaturii și fac schimb de idei despre specificul german și italian al doctrinelor.
„Un călugăr războinic”, îşi caracterizează Mussolini oaspetele, după plecarea acestuia.

Noaptea cuțitelor lungi – lovitura prin care Hitler își lichidează foștii tovarăși de revoluție

Noaptea cuțitelor lungi – The New York Times anunță că Hitler a înăbușit în sânge rebeliunea

30 iunie 1934: „Noaptea cuțitelor lungi“. Numeroși membri ai NSDAP, tovarăși de drum cu Hitler spre putere, sunt asasinați. Între ei, Ernst Rohm, conducătorul „batalioanelor de asalt“ SA, și Gregor Strasser, lider al partidului nazist care, cu un an înainte, discutase despre posibilitatea unei „ruperi“ a formațiunii politice.

Ucis este și ultimul cancelar al Reichului înaintea lui Hitler, generalul Von Schleicher, un oportunist care sperase să preia controlul asupra partidului nazist și al Reichswehrului (armata) și din cauza căruia ultimul cancelar democrat, creștinul Heinrich Brüning, nu putuse semna un tratat avantajos cu Aliații, salvând astfel țara, cel puțin temporar, de naziști. Von Schleicher îi propusese președintelui Von Hindenburg ca acesta din urmă să conducă prin dictatură Germania, după ce încercările de a forma o coaliție fără Hitler eșuaseră. Hindenburg refuzase.
Pe parcursul întregii operațiuni din 30 iunie 1934, cancelarul german dovedește un sânge rece absolut remarcabil. Situația este pe muchie de cuțit, pentru că Rohm complotează să-l înlăture considerând că „a trădat idealurile revoluției național-socialiste”.

Până la acest deznodământ sângeros, cei doi au mai multe discuții. Rohm și mai mulți lideri SA din teritoriu consideră că victoria din 1933 trebuie materializată în îndeplinirea promisiunilor, în libertatea de a jefui și ucide „dușmanii poporului” și împărțirea prăzii promise. Pe lista neagră a lui Rohm și a liderilor SA nu sunt doar evreii și speculanții, ci și clasele înstărite ale Germaniei: nobilimea, industriașii, ofițerimea.

Puterea SA a crescut înspăimântător chiar și pentru Hitler: de la 400.000 de membri în ianuarie 1933 la aproximativ 3.000.000 în primăvara lui 1934. Führerul, în ciuda jurămintelor de credință făcute de „cămășile brune” față de el, simte că scapă situația de sub control. Rohm intră în conflict cu generalii armatei regulate, pe care îi sfidează. El vrea ca armata să fie absorbită în SA. Dar Hitler nu poate merge atât de departe dacă vrea să refacă Germania ca mare putere militară. Pe 18 aprilie 1934, Rohm face public un avertisment care-l decide pe Hitler în privința a ceea ce are de făcut: „Revoluția pe care am făcut-o nu este o revoluție națională ci o revoluție național-socialistă”. La final, Rohm omite salutul „Heil Hitler!”.
Lucrurile devin clare.

La Berlin, însuși Herman Goring conduce trupele care preiau controlul asupra clădirilor unde se află „cămășile brune“

Hitler se bazează, în lovitura pe care o pregătește, pe micul detașament SS și pe armată ca să decapiteze organizația „cămășilor brune”. Este unul din acele momente, atât de dese în viața sa, în care joacă la „totul sau nimic“.

Merge personal la vila lui Rohm, unde acesta suferă de răceală. Pe drum, Hitler se intersectează cu o coloană a „cămășilor brune” care mergea în aceeași direcție. Oprește convoiul, se dă jos din mașină și, cu sânge rece, le ordonă personal milițiilor să facă pe loc cale-ntoarsă, anulând dispozițiile date anterior de Rohm. Acesta e momentul decisiv, de aici lucrurile evoluează în favoarea Führerului.
Epurările din partid, însoțite de răzbunări personale, sunt un punct de cotitură. În represaliile care durează până pe 2 iulie sunt asasinați 500 de oameni. După decapitarea SA, „cămășile brune“ își pierd influența.

Acum, istoria lumii se precipită. Cel care pune în mișcare tăvălugul, cu o forță și o voință fantastice, este Adolf Hitler, „un geniu feroce, depozitarul și expresia celor mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii“ (Winston Churchill). Evenimentele, în Europa și pe celelalte continente, prind o viteză amețitoare.

1934 – prima încercare a lui Hitler de a alipi Austria la Germania eșuează din cauza opoziției lui Mussolini

Moartea cancelarului austriac reflectată în „The Montreal Daily Star“

25 iulie 1934: este asasinat, la Viena, cancelarul austriac Engelbert Dolfuss. Acesta cade victimă complotului pus la cale de Germania nazistă, care urmărește încorporarea Austriei – o altă interdicție a Tratatului de la Versailles pe care Hitler anunțase deja, în doctrina elaborată de el, că o va eluda.

Lovitura de stat urma să se concretizeze prin numirea lui Anton von Rintelen, ambasador al Austriei în Italia, în locul lui Dolfuss. Un grup de naziști austrieci năvălește în sediul guvernului și îl împușcă pe cancelar. Alt grup pune mâna pe postul național de radio și anunță preluarea puterii de către Rintelen. 

Tentativa eșuează din mai multe motive. Membrii guvernului, în frunte cu președintele țării, Wilhelm Miklas, nu cedează și trec la reinstaurarea ordinii. Armata și poliția îi susțin.
Cele mai importante sunt însă reacțiile Italiei și Iugoslaviei. Mussolini, care urmărește să țină în frâu puterea germană și să păstreze Austria, eventual, sub influența Romei, telegrafiază urgent, promițând sprijinul total pentru independența vecinului sub asediu. La frontiera cu Austria, în Pasul Brenner, sunt trimise imediat trei divizii italiene.

Pus în fața acestor riposte ferme, aflat încă foarte departe de o situație militară solidă, Hitler nu intervine. El recheamă ambasadorul de la Viena și recurge la alte câteva demiteri.
În câteva zile, este ales noul cancelar austriac, un aliat al lui Dolfuss, Kurt Schuschnigg.
Prima tentativă a lui Hitler de a înghiți Austria eșuează.

Germania egalează Marea Britanie la numărul avioanelor de luptă, Japonia denunță tratatul naval cu americanii și britanicii

Japonia denunță tratatul naval care stabilește raportul de forțe 3-5-5 cu SUA și Marea Britanie

2 august 1934: moare președintele Germaniei, Paul von Hindenburg, la 87 de ani. Hitler îl înmormântează cu funeralii naționale și declară că nu se vor organiza alegeri pentru această funcție. De acum încolo, el va cumula atribuțiile premierului și președintelui, devenind „Führer“ (Conducător).

18 septembrie 1934: URSS este primită în Liga Națiunilor. Un rol important îl joacă și insistențele românului Nicolae Titulescu.

29 decembrie 1934: Japonia denunță tratatul cu SUA și Marea Britanie prin care se stabilea paritatea 5-5-3 la numărul vaselor de război deținute.

13 ianuarie 1935: 90% din locuitorii regiunii demilitarizate Saar cer, într-un plebiscit, realipirea la Germania.

16 martie 1935: la doi ani după venirea la putere, Hitler denunță clauzele tratatului de la Versailles. Germania își oficializează programele de reînarmare și reintroduce serviciul militar obligatoriu. Franța, bine informată, anunță în aceeași zi, chiar mai devreme, că extinde perioada serviciului militar obligatoriu la 2 ani, în loc de unul.

Momentul este important pentru că duce la un lanț de evenimente azi uitate. Comuniștii și socialiștii francezi, loiali Moscovei, votează împotrivă, iar decizia extinderii serviciului militar în Franța e luată „la mustață“. Maurice Thorez, secretarul general al Partidului Comunist, proclamă că „nu vom tolera ca clasa muncitoare să fie atrasă într-un așa-zis război pentru apărarea democrației împotriva fascismului“.

3 aprilie 1935: Marea Britanie recunoaște public, după doi ani în care guvernul a refuzat să accepte pericolul, că Germania a egalat-o deja ca număr de avioane de război. Este un șoc enorm. Informația îi este furnizată ministrului de externe Eden chiar de către Hitler, într-o vizită la Berlin, la sfârșitul lunii martie. Cu toate acestea, Parlamentul britanic majorează moderat fondurile destinate înarmării. În scurt timp, nemții vor depăși Imperiul ca forță aeriană și diferența va continua să crească în anii următori.

Va urma.

CITIȚI ȘI:

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Istoria României

100 de ani de propagandă ascund poporului nostru faptul că România a pierdut, de fapt, Primul Război Mondial. Acesta este unul dintre cazurile în...

Istoria României

Despre impactul economic al tratatului de pace pe care România a fost forțată să-l semneze la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial se vorbește...

Miturile celui de-Al Doilea Război Mondial

„La 12 iulie 1943, Corpul Panzer SS a ajuns într-un marş greoi la gara Prohorovka, la 34 km dincolo de punctul iniţial de atac....

Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate