Umbra războiului a început să acopere treptat lumea în perioada 1935-1937, prevestind ceea ce urma să vină. Incompetența și orbirea fără seamăn a politicienilor – în primul rând britanici – a făcut ca Marile Puteri să permită trecerea pragului de unde nu mai era cale de întoarcere.
Ascensiunea nazismului la putere în Germania – pe care am descris-o în primul episod al acestui serial – a schimbat raportul de forțe în Europa și atitudinea Marii Britanii și a Franței. Provocarea lansată de Hitler, rămasă nepedepsită, a încurajat revanșarzii și dictatorii din toată lumea, astfel că războiul, ca un foc scăpat de sub control, s-a întins în doar trei ani pe trei continente:
– Spania a fost cuprinsă de războiul civil dintre coaliția comuniștilor, socialiștilor și anarhiștilor, pe de o parte, și cea a naționaliștilor, pe de alta,
– Italia a invadat și ocupat Etiopia (Abisinia), sfidând întreaga comunitate internațională,
– Japonia a invadat China, lovind direct interesele anglo-americane din Orientul Îndepărtat.
În Europa, Hitler – care încolăcise Germania cu partidul său, lichidând opoziția atât în societatea civilă, cât și în propriul anturaj – comite a doua din cele patru mari sfidări care au precedat războiul mondial: reocupă zona demilitarizată a Rinului. El mută astfel frontul de atac cu 150 de kilometri mai aproape de Franța. Asta după ce, în 1933, reîncepuse înarmarea țării, încălcând fățiș restricțiile Tratatului de la Versailles.
S-a mai produs un moment capital în acești ani cruciali: Italia a părăsit tabăra Aliaților, trecând de partea Germaniei.
Mai jos, în episodul 3 al serialului despre drumul Europei și al lumii spre Al Doilea Război Mondial, se regăsește timeline-ul evenimentelor dintre 1935 și 1937.
„Câte divizii are Papa?“
- 14 aprilie 1935: Italia, Franța și Marea Britanie țin la Stressa o conferință la capătul căreia condamnă reînarmarea Germaniei. Însă britanicii, prin premierul MacDonald, lasă clar de înțeles că n-au de gând să recurgă la represalii, iar Mussolini, în discursul său, subliniază că e dispus să apere „pacea Europei“. Pentru toți ceilalți, nuanța dictatorului italian este ca un clopot de alarmă: devine clar că Italia e pe cale să pornească un război în Africa, unde vrea să-și construiască un imperiu colonial.
- 2 mai 1935: căutând să calmeze vehementa opoziție a comuniștilor din propria țară, ministrul de Externe francez Pierre Laval merge la Moscova, unde semnează un pact franco-sovietic care garantează asistența mutuală împotriva agresiunilor pentru următorii 5 ani. Acum are loc un episod celebru: Stalin se interesează câte divizii are armata franceză și cum e organizată. După discuție, Laval îi spune dictatorului sovietic: „Nu puteți face ceva pentru încurajarea religiei și a catolicilor în Rusia? M-ar ajuta foarte mult în relațiile cu Papa“. Stalin îi răspunde sec: „Aha! Câte divizii are Papa?“.
- 15 mai 1935: urmare a acestui tratat, Stalin face o declarație publică în care aprobă măsurile inițiate de Franța în privința forțelor armate, inclusiv mărirea stagiului militar. Brusc, comuniștii francezi își schimbă poziția și încep să susțină zgomotos serviciul militar de doi ani. Laval face însă o gafă diplomatică de proporții la întoarcere, când oprește la Cracovia pentru a participa la funeraliile mareșalului Pilsudski și, în discuțiile cordiale cu Herman Goring, își manifestă antipatia și neîncrederea față de sovietici. Informațiile sunt trimise de nemți imediat la Moscova.
Acordul naval cu Germania prin care Marea Britanie aruncă la coș Tratatul de la Versailles și pune bazele viitoarelor probleme pe care le va avea cu submarinele Reichului
- 18 iunie 1935: Marea Britanie face una din cele mai mari erori ale istoriei sale, semnând cu Germania un tratat naval care echivalează cu sfârșitul de facto al aranjamentelor de pace de după Primul Război Mondial.
Parafarea documentului este și azi de neînțeles. Germania nu avea voie, conform Tratatului de la Versailles, să dețină mai mult de 6 vase de luptă de cel mult 10.000 de tone și alte 6 crucișătoare de cel mult 6.000 de tone. Dar britanicii descoperă că Germania tocmai terminase de construit Scharnhorst și Gheisenau, două crucișătoare de câte 26.000 de tone, încălcând brutal restricțiile.
Sfidarea e totală, pentru că aceste capodopere ale tehnicii de luptă nu puteau fi construite în mai puțin de doi ani, ceea ce demonstra indubitabil că, imediat după preluarea puterii, naziștii au început reînarmarea. Pentru ca Scharnhorst și Gheisenau să fie gata în 1935, lucrul la ele trebuia să fi început în 1933.
În fața provocării, britanicii reacționează neașteptat. Guvernul – la inițiativa Amiralității – acceptă situația și încheie un tratat prin care se stabilește că forțele navale germane nu trebuie să depășească o treime din forța celor britanice. În plus, englezii acceptă ca Germania să construiască submarine (interzise categoric în tratatul de pace de după Primul Război), cu mențiunea că trebuie să fie până la 60% din forța britanică și, în situații excepționale, această proporție poate urca la 100%.
Acordul este nociv prin consecințele sale. În timp ce Marea Britanie apelează la Liga Națiunilor pentru a protesta împotriva reînarmării Germaniei, semnează cu Berlinul, în paralel, o înțelegere care desființează tocmai restricțiile acordului de pace! Britanicii nu și-au înștiințat aliații de această înțelegere. Liga Națiunilor e puternic lovită, ca și Franța. Germania devine stăpâna Mării Baltice. Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca – țări care până atunci ridicaseră vocea pentru a se opune politicii periculoase a Germaniei – sunt reduse la tăcere în fața noii situații. În plus, tratatul naval înseamnă, de fapt, că porturile germane vor lucra la capacitate maximă pentru armată în următorii doi ani.
- 21 iunie 1935: Hitler ține în Reichstag un discurs celebru, în care le arată anglo-francezilor biciul și zăhărelul – în fond, un magistral amestec de ipocrizie și minciuni interpretate cu mult talent actoricesc. Acuză tratatul încheiat de Franța cu URSS pe 2 mai 1935 ca fiind unul periculos pentru Germania, dă asigurări că nu vrea anexarea Austriei și anunță că e dispus să semneze un nou tratat de garantare a granițelor, dacă și ceilalți vor s-o facă. Simultan, cere dreptul Germaniei la reînarmare (lucru care se întâmpla deja) și la posesiunea de colonii. Cere aplicarea principiului autodeterminării națiunilor în Austria, pentru ca aceasta „să revină la patria-mamă“.
- 2 august 1935: moare președintele Germaniei, mareșalul Paul von Hindenburg, la 87 de ani. În aceeași lună, în 19 august, Hitler organizează un plebiscit prin care obține și prerogativele prezidențiale, păstrându-le pe cele de cancelar. Se autointitulează Führer, iar a doua zi, 20 august, armata îi jură credință. Schimbarea fundamentală este că armata îi jură credință lui personal și nu patriei.
- 15 septembrie 1935: sunt adoptate Legile rasiale de la Nürnberg, prin care evreii pierd dreptul la cetățenia germană. Discriminările împotriva lor primesc cadru juridic.
Invadarea Abisiniei de către Italia compromite total Liga Națiunilor, care se transformă într-o organizație golită de conținut
- 3 octombrie 1935: Italia invadează singurul stat african independent, Abisinia (Etiopia). Acesta este alt moment cheie în pregătirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Membră a Ligii Națiunilor, Etiopia cere intervenția comunității internaționale.
Marea Britanie își asumă rolul conducător în represaliile decise de Liga Națiunilor. O face însă doar la nivel declarativ, pentru că, în realitate, premierul Baldwin urmărește doar câștigarea alegerilor interne și nu apărarea drepturilor unor țări mai mici sau pacea mondială.
Flota britanică, deplasată la Alexandria (Egipt), nu intervine pentru a opri transportul trupelor italiene, prin Canalul Suez, către Africa. Embargoul dispus de Liga Națiunilor presupunere stoparea împrumuturilor financiare și a exportului de materii prime către Italia, dar textul este conceput de așa natură încât efectul sancțiunilor este nul, pentru că nu se referă la petrol și oțel – elementele esențiale.
Franța, care se teme deja de Germania, e foarte conciliantă cu Italia, socotind că o poate păstra în tabăra anti-Hitler. În același timp, atitudinea Angliei – verbal vehementă – stârnește furia italienilor și a lui Mussolini. În consecință, britanicii și Liga Națiunilor eșuează complet, iar dictatorul italian se acoperă de glorie. Pe 5 mai 1936, Mussolini anunță înfrângerea etiopienilor și ocuparea țării. Italia balansează către Germania, în contrapondere la conflictul cu britanicii. Acest balans schimbă raportul de forțe în Europa. Dacă până în 1936 au fost trei mari puteri (la acea dată, Italia era socotită o mare putere) contra una, după criza etiopiană scorul a devenit egal, două contra două.
- 18 decembrie 1935: îngrijorat de Pactul franco-sovietic, Hitler îi spune ambasadorului Poloniei la Berlin că „Germania se opune cu hotărâre oricărei cooperări a Occidentului cu Rusia“.
- 27 februarie 1936: Parlamentul de la Paris ratifică Pactul franco-sovietic.
Cacealmaua: Hitler ocupă zona demilitarizată a Renaniei, sfidând fățiș Tratatul de la Versailles, Franța și Marea Britanie, dar și propriii generali
- 7 martie 1936: Germania denunță tratatul de la Locarno, prin care garanta frontierele vestice ale Franței și Belgiei și accepta arbitrajul pentru litigiile cu Polonia și Cehoslovacia. Concomitent, trupele germane trec granița zonei demilitarizate a Rinului, stabilită prin Tratatul de la Versailles. Este marea sfidare a anului 1936, prin care Fuhrerul dă, simultan, mai multe lovituri. Pe de o parte, testează hotărârea Aliaților, ca să vadă cât de hotărâți sunt să apere tratatele. Pe de alta, își înfruntă generalii, care se tem că francezii vor invada Germania într-un moment în care armata acestei țări e încă o caricatură, câteva divizii prost înarmate, incapabile să opună rezistență. Hitler se acoperă, finalmente, de glorie, câștigând o reputație gigantică în țară și în exterior.
Episodul crucial este gestionat magistral de Hitler, care își zăpăcește inamicii. În aceeași zi, în timp ce trupele germane reocupă zona demilitarizată Renania, încălcând articolele 42, 43 și 44 ale Tratatului de la Versailles, ministrul de Externe Hermann von Neurath îi convoacă pe ambasadorii britanic, francez, italian și belgian și le propune un pact pe 25 de ani, prin care ambele părți ale frontierei de pe Rin să fie demilitarizate, precum și un pact de limitare a forțelor aeriene și negocierea unor pacte de neagresiune.
Dar, tot în aceeași după-amiază, Hitler vine în fața Parlamentului german și anunță că reocupă regiunea Rinului. El declară această operațiune „simbolică“. Patrulele armatei germane au ordin clar să se retragă imediat, dacă Aliații trec, la rându-le, granița. „Am avut inima câte un purice. I-am amenințat că pun în mișcare șase divizii când eu abia aveam patru regimente“, și-a amintit mai târziu Hitler.
Franța, prin premierul Sarraut și ministrul de externe Flandin, reacționeză furios, face apel la aliați și la Liga Națiunilor și amenință cu mobilizarea generală. Oficialii francezi așteaptă însă un semn de sprijin de la Marea Britanie.
- 11 martie 1936: Pierre Flandin, ministrul de externe al Franței, vine la Londra pentru a-i convinge pe britanici să se alăture țării sale în încercarea de a-l stopa pe Hitler. Eșuează.
Discuțiile din acest moment au un rol major în concluzia francezilor că au rămas singuri. Flandin propune ca Franța și Anglia să mobilizeze simultan forțele armate și anunță că a discutat deja cu țările „Micii Antante“ (România, Cehoslovacia, Iugoslavia) și cu alte state, toate fiind dispuse să li se alăture.
Neville Chamberlain, viitorul premier, cel care va semna acordul de la Munchen în 1938, era la acel moment ministru de Finanțe și cel mai influent membru al guvernului. „Am vorbit cu Flandin, subliniind că opinia publică nu ne va sprijini în sancțiuni de niciun fel. Părerea lui e că, dacă se menține o poziție fermă, Germania va ceda fără război. Nu putem accepta așa ceva ca o estimare valabilă la reacția unui dictator nebun“, scrie Chamberlain în jurnalul său. Francezilor le este refuzată și propunerea de a boicota economic Germania, iar Chamberlain vine cu o altă sugestie: ar fi dispus ca Aliații să renunțe la o colonie în favoarea Germaniei, dacă astfel se poate asigura pacea.
Invitat la politicianul Ralph Wigram, ministrul francez avertizează lumea politică britanică: „Dacă nu opriți Germania acum, totul s-a terminat. Franța nu mai poate garanta Cehoslovacia pentru că acest lucru va deveni geografic imposibil. Dacă nu veți menține tratatul de la Locarno, nu vă va mai rămâne decât să așteptați reînarmarea Germaniei, împotriva căreia Franța nu poate face nimic. Dacă nu opriți azi Germania cu forța, războiul este inevitabil, chiar dacă realizați o prietenie temporară cu Germania“.
Eforturile sunt zadarnice. Politicienii britanici vor să evite confruntarea cu Hitler. Lordul Lothian răspunde, referindu-se la remilitarizarea zonei Rinului: „În fond, nemții se duc doar în curtea lor din spate“. Premierul Baldwin îi spune lui Flandin că poporul său vrea pacea. Francezul pleacă realizând că atitudinea aliatului va face imposibil consensul în propria lui țară măcinată de certuri politicianiste, instabilitate guvernamentală și probleme economice.
- 12 martie 1936: Franța, Italia, Marea Britanie și Belgia acuză, doar la nivel declarativ, încălcarea pactului de la Locarno. Britanicii se opun ferm oricărei sancțiuni aplicate Berlinului.
La Londra, lordul Snowden, un socialist, dă vina pe guvernele aliaților, spunând că toate propunerile de pace ale lui Hitler fuseseră ignorate și că poporul nu mai permite așa ceva. Și în Franța sunt disensiuni. Politicienii vor mobilizarea armatei și trimiterea unui ultimatum la Berlin. Generalii pledează pentru răbdare.
Fundamentală este însă, în deznodământul acestei crize, schimbarea relației dintre Hitler și generalii germani. Aceștia se opuseseră la planul de reocupare a malurilor Rinului, temându-se de reacția aliaților. Hitler i-a asigurat că totul va fi bine. „Dacă guvernul francez ar fi mobilizat armata care avea aproape 100 de divizii și forță aeriană, nu încape îndoială că Hitler ar fi fost obligat de propriul lui Stat Major să se retragă și s-ar fi dat o lovitură pretențiilor lui, fapt care se putea dovedi fatal pentru conducerea sa.“ (Winston Churchill, Al Doilea Război Mondial, Vol 1)
Reizbucnește războiul în Europa. Spania devine câmpul de luptă al marilor puteri: URSS și Franța ajută guvernul republican, Germania și Italia – pe cel naționalist
- 18 iulie 1936: izbucnește războiul civil în Spania. Asasinatele comuniștilor ajunși la putere în coaliție cu socialiștii și anarhiștii, politica și metodele pe care guvernul republican le aplică, naționalizările, teroarea declanșată împotriva bisericii, nobilimii, proprietarilor de afaceri și opozanților politici generează reacția forțelor de dreapta din această țară. Germania și Italia sprijină cauza generalului Franco în lupta cu guvernul republican. De partea cealaltă, simpatizanții comuniști din toată lumea se mobilizează să susțină regimul de la Madrid. Uniunea Sovietică coordonează ajutorul pentru tabăra republicană.
Guvernul de la Madrid dă o lovitură teribilă propriei țări scoțând din țară rezervele de aur pe care le vinde în URSS și Franța. Moneda națională se prăbușește și oamenii intră în panică atunci când regimul coaliției dintre comuniști, socialiști și anarhiști ordonă populației să predea obiectele de aur pe care le deține.
- 25 octombrie 1936: se parafează axa Berlin – Roma. Apare Pactul Anticomintern, îndreptat împotriva bolșevismului. Cu aceasta, Italia părăsește definitiv tabăra aliaților și trece de partea Germaniei.
- 18 noiembrie 1936: Berlinul recunoaște guvernul naționalist al lui Franco în Spania și implică Wehrmachtul, cu oameni și armament, în războiul civil din Peninsula Iberică. Mussolini face la fel și în Spania ajung 5 divizii de „voluntari“ italieni. URSS îi sprijină pe comuniști cu armament greu și specialiști, iar Franța livrează către aceștia inclusiv avioane. Practic, toată lumea, cu excepția Marii Britanii, încalcă embargoul stabilit de Liga Națiunilor.
- 28 mai 1937: noul premier al Marii Britanii este Arthur Neville Chamberlain, politicianul conservator sub conducerea căruia Aliații aveau să piardă avantajul strategic și militar în fața Germaniei.
- 7 iunie 1937: Japonia invadează China. Din acest moment, niponii intră pe curs de coliziune cu Statele Unite, puterea cu interese majore în China.
Va urma.
CITIȚI ȘI:
- Cum a ajuns România să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă, deși era cu Puterile Centrale. Premierul Brătianu și delegații Aliaților au venit pe furiș într-o casă, au scris tratatul de mână și au plecat câte unul, pe jos
- 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
- Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
- Rușinea de la Bazargic/Dobrici, din Primul Război Mondial: cum și-au făcut comandanții români singuri praf trupele în bătălia pentru Cadrilater
- Prețurile și salariile din România în Primul Război Mondial. A existat o “epocă a abundenței” pierdută în negura timpului?
- De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
- Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
- Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
- Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
- Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
- Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
- Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
- Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
- Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
- Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
- Șarja cavaleriei poloneze împotriva tancurilor germane: geneza unuia dintre cele mai mari fake-uri din istoriografia celui de-Al Doilea Război Mondial
- 22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
- Blindate. Germania: tancul Panzer IV
- Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
- Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
- Arme de infanterie. Germania: pușca de asalt Sturmgewehr 44 – STG44/MP43/MP44
