…Inima Contelui Stephan Burian von Rajecz, ministrul de externe al Majestății Sale Împăratul Franz Josef, se prea poate să fi încetat o secundă să bată în seara fatidicei zile de 27 august 1916, când secretarul a năvălit intempestiv să-l anunțe că ministrul român la Viena, Edgar Mavrocordat, dorește să înmâneze un document oficial.
Contele, om la 65 de ani și diplomat de carieră, știuse tot timpul, în vremea din urmă, că Mavrocordat avea să vină, doar că se înșelase grozav asupra momentului. Iar atunci când lumea întreagă face echilibristică pe lama unei baionete, greșeli de calcul precum cea comisă în privința românilor puteau însemna căderea în abis.
…chiar în clipa în care înaltul oficial austriac citea declarația de război a Regatului României împotriva Imperiului Austro-Ungar, trei armate române treceau Munții Carpați.
Pe cât de surprinși au fost conducătorii de la Viena, tot pe atât de nepregătiți au fost vameșii și grănicerii imperiali peste care au dat buzna soldații români. Unii au fost întrerupți din lectura presei, alții luați de pe toaletă. În doar câteva ore și cu minimă rezistență, avangarda Armatelor I, a II-a și de Nord a pus stăpânire pe toate pasurile care legau ținuturile românești de o parte și de alta a Carpaților Orientali și Meridionali.
Cu o întârziere de doi ani, Războiul I Mondial începuse și în ținuturile locuite de români.
…dar cum a fost posibilă o asemenea lovitură de măciucă în creștetul imperialilor de la Viena și, prin ricoșeu, al aliaților lor de la Berlin? Căci la Pless, reședința împăratului german Wilhelm al II-lea, vestea a avut efectul „unei bombe“.
Generalul Erich von Falkenhayn, șeful Înaltului Comandament German (OHL), cel care avea să plătească imediat, chiar cu postul, eroarea de apreciere comisă în privința României, nici nu a crezut, inițial, că informația e reală.
Kaiserul Wilhelm al II-lea, informat despre intrarea românilor în război la ora 22.30, în timp ce juca o partidă de cărți, „și-a pierdut pe de-a-ntregul cumpătul“ și, pradă unei crize de deznădejde, a exclamat că războiul e „categoric pierdut“.
Toate aceste scene au fost posibile, în primul rând, prin doi oameni: Regele Ferdinand I al României și premierul Ion I. C. Brătianu.
Cei doi au disimulat atât de bine intențiile reale ale statului pe care-l conduceau încât au evitat, până la capăt, un atac preventiv austro-german asupra României.
Aderarea României la Tripla Alianță – consecința comportamentului Rusiei după războiul din 1877-1878, când ne-a luat Basarabia de Sud după ce am fost aliați împotriva otomanilor
Povestea începe, însă, cu mult timp înaintea incandescentei zile de 27 august 1916. Mai precis, în friguroasa zi de 24 ianuarie 1859, atunci când, la București, se proclama Unirea Moldovei cu Țara Românească prin înscăunarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
După acel pas, făcut sub umbrela protectoare a Franței și Marii Britanii, dar și sub ochii dușmănoși ai Austriei și Rusiei, imperiul țarului a încercat, pe ocolite – pentru că tocmai pierduse Războiul Crimeei (1853-1856) și nu-și permitea să înfrunte iar puterea anglo-franceză – să blocheze sau să anuleze Unirea. Rușii n-au reușit, iar odată cu venirea pe tronul Principatelor Unite a lui Carol I, prinț german de Hohenzollern-Sigmaringen, în 1866, noul stat apărut la gurile Dunării s-a consolidat treptat.
Războiul ruso-turc din 1877-1878, în care românii au intervenit decisiv de partea trupelor țarului, este următoarea stație importantă a drumului spre Marele Război.
După victoria ruso-română, la Congresul de pace de la Berlin (unde România n-a fost acceptată), Rusia a furat aliatului său și partea de Sud a Basarabiei, românii primind în schimb o fostă provincie turcească săracă, înapoiată și total străină (la acea vreme) de corpul țării: Dobrogea.
Această tâlhărie specifică rușilor a stârnit furie în România și, pe o perioadă nedeterminată, profunde resentimente din partea poporului – lucru care, veți vedea, va cântări foarte greu în evoluția evenimentelor pe parcursul Primului Război Mondial.
Cert este că, după acest incident mizerabil, în căutare de aliați care să protejeze țara împotriva Rusiei fără onoare și cuvânt, Carol I s-a îndreptat spre țara sa de origine, iar în 1883 România a aderat la Tripla Alianță (Germania – Austro-Ungaria – Italia). Pentru că Regatul României era profund filofrancez, tratatul a rămas secret. În România, doar Carol I și liderii partidelor politice, premierii și miniștrii foarte importanți au știut de angajamentul care a fost reînnoit periodic timp de aproape trei decenii – ultima oară, chiar în 1913, cu un an înainte de izbucnirea războiului.
Tensiunile dintre aliatele România și Austro-Ungaria au crescut permanent din cauza politicii agresive duse de maghiari împotriva românilor din Transilvania
Se înșală profund cei care și azi, din motive diverse, pretind că România și-ar fi trădat aliații în Primul Război Mondial, schimbând tabăra Puterilor Centrale cu cea a Antantei. Românii au căutat alianța cu Germania pentru că acest stat, la acea vreme puterea dominantă a Europei și principala forță economică a continentului, era garant al securității într-o zonă balcanică unde rușii aveau planuri seculare de extindere către Bosfor și Dardanele.
Alianța României cu Austro-Ungaria a fost de la bun început una forțată și prin ricoșeu. Nu se putea obține protecția Germaniei fără să se semneze și un pact cu austriecii, aliații lor. Carol I a înghițit cu noduri hapul, dar numai temporar.
Relațiile româno-imperiale s-au degradat treptat din cauza Ungariei, componenta estică a binomului austro-ungar care încălecase națiunile din centrul Europei (polonezi, cehi, slovaci, sloveni, croați, bosniaci, români).
În Vechiul Regat a crescut permanent, începând cu anii 1890, nemulțumirea față de modul în care maghiarii intensificau persecuțiile culturale și discriminarea politică a celor 3.000.000 de români din Transilvania. În pofida tuturor protestelor și a încercărilor de mediere, Budapesta a continuat cu înverșunare politica de maghiarizare, stârnind resentimente majore.
E greu de înțeles și apreciat acum, după 100 de ani, solidaritatea și compasiunea existentă atunci între românii despărțiți de munți. Când își spuneau „frați“, oamenii chiar asta simțeau. Și se purtau ca atare.
România a finanțat în secret mișcarea de emancipare a fraților din Transilvania. Biserica a jucat un rol foarte important în păstrarea identității poporului.
Oficial, diplomația de la București a dus permanent o luptă pentru a stopa abuzurile administrației maghiare.
Neoficial, s-au plătit amenzile date de unguri, s-au dat bani avocaților care-i apărau pe patrioții transilvăneni, s-au subvenționat școli și biserici românești.
Ruptura decisivă de Puterile Centrale s-a produs pe parcursul războaielor balcanice, când Austro-Ungaria a susținut Bulgaria
Începând cu 1908, după ce Imperiul Austro-Ungar a anexat Bosnia, iar la București a preluat puterea un cabinet liberal filofrancez condus de tânărul premier Ionel I. C. Brătianu (fiul pașoptistului Ion Brătianu), România a schimbat macazul. A început o îndepărtare progresivă de Germania și Austro-Ungaria, pe măsură ce devenea tot mai evident că țările din Europa se îndreptau spre o confruntare majoră.
Ruptura decisivă de Puterile Centrale a avut loc în perioada celor două războaie balcanice, din 1912-1913. Nemulțumiți că Austria susține Bulgaria, conducătorii de la București s-au reorientat către Franța.
În 1913, pe parcursul celui de-al doilea război balcanic, România a intervenit împotriva Bulgariei (care lupta deja cu Grecia, Serbia și Turcia și tindea să devină principala forță militară din regiune). Regatul român a luat, ca răsplată pentru intervenția sa hotărâtoare, Cadrilaterul.
Aceasta avea să se dovedească o primă gravă eroare politică și strategică, foarte scump plătită în toamna lui 1916.
De golirea de conținut a tratatului cu Puterile Centrale erau conștienți și austriecii. În 1913, contele Ottokar von Czernin, ministrul austro-ungar la București, caracteriza actul ca fiind „nimic mai mult decât o bucată de hârtie fără semnificație“.
Vorbele sale aveau să se adeverească mai curând decât s-ar fi așteptat cineva.
Negocierile secrete cu rușii și tratatul secret care ne promitea Transilvania și Bucovina dacă rămânem neutri
Revenirea la putere a lui Brătianu în ianuarie 1914, după o guvernare conservatoare de 4 ani (cabinetele filogermanilor Petre P. Carp și Titu Maiorescu), a accelerat lucrurile.
Francezii au angajat negocieri cu România pentru o aderare a acesteia la Antanta (Franța – Marea Britanie – Rusia). Diplomații francezi au mediat o reconciliere româno-rusă. În vara lui 1914, exact înainte de începerea Primului Război Mondial, țarul Nicolae al II-lea a făcut o vizită de prietenie în România.
Pe parcursul acesteia s-au purtat negocieri secrete, iar ministrul de externe rus Serghei Sazonov a făcut un gest neașteptat și foarte important la nivel simbolic, însoțindu-l pe premierul Brătianu, într-o călătorie cu automobilul, dincolo de granița cu Transilvania. Era o recunoaștere tacită a pretențiilor românești asupra acestei provincii istorice locuite de români.
Negocierile secrete au continuat cu intensitate, iar pe 18 septembrie/1 octombrie 1914, trimisul român la Petrograd și ministrul de externe rus, Constantin Diamandy și Serghei Sazonov, semnau un pact secret. În schimbul neutralității României, Rusia se obliga să se opună oricărui atentat la integritatea teritorială a țării noastre din acel moment. În plus, Rusia era de acord ca România să alipească acele teritorii din Austro-Ungaria unde locuiau români – adică Transilvania și Bucovina.
În aceste condiții, când ostilitățile între Marile Puteri au izbucnit cu violență, la începutul lui august 1914, n-a mai surprins pe nimeni când Carol I a înștiințat Viena și Berlinul că România nu le va urma în război.
Nu era vorba de o încălcare a tratatului cu Puterile Centrale din simplul motiv că alianța avea caracter defensiv, iar în acest caz fusese vorba de o agresiune a Austro-Ungariei împotriva Serbiei. România era obligată să intervină, prin contract, doar dacă Germania sau Austro-Ungaria ar fi fost cele atacate.
Regele Carol I a murit tocmai când se pregătea să abdice, măcinat de vinovăția că nu a reușit să alinieze România cu Puterile Centrale
La nivel diplomatic însă, motivul acestei poziții exprimate de Regele Carol I a fost tocmai modul abuziv în care maghiarii se purtau cu românii aflați sub controlul lor. Carol a remis către Viena și Berlin un mesaj în care informa că nu poate mobiliza armata română împotriva Rusiei atât timp cât „chestiunea românilor din Transilvania a stârnit un val de sentimente potrivnice Ungariei din partea populației române“.
Cu toate astea, pe Carol îl rodea și afecta profund situația ingrată în care ajunsese. El, un prinț german, aliat prin tratat cu țara sa de origine, conducea o țară cu sentimente filofranceze și interese profund antagonice filiației sale. A convocat de urgență la Sinaia, pe 3 august 1914, un Consiliu de Coroană.
La acel moment, lucrurile se prezentau astfel:
– pe 28 iulie, Austro-Ungaria declarase război Serbiei (momentul zero al declanșării WW1),
– pe 1 august, Germania declarase război Rusiei,
– pe 3 august, Germania anunțase începerea războiului și împotriva Franței,
– pe 4 august, Marea Britanie avea, la rându-i, să declare război Germaniei.
Consiliul de Coroană convocat de Carol I a reunit membrii cabinetului Brătianu, politicieni cu experiență, lideri de partide și parlamentari de frunte. S-a votat, aproape în unanimitate, menținerea României în neutralitate.
Bătrânul rege a acceptat decizia țării sale, dar, obosit, deprimat și bolnav, s-a pregătit să abdice. Nu s-a mai întâmplat asta pentru că, pe 10 octombrie 1914, la vârsta de 75 de ani, Carol a murit.
Regele Ferdinand: “sărmanul Fritz”, disprețuit și batjocorit, care a dus România spre Marea Unire
Pe tron a venit astfel unul din personajele importante ale acestei prime părți a poveștii noastre: Ferdinand, nepotul lui Carol I.
Ajuns, la 49 de ani, în fruntea Regatului României într-un moment realmente de răscruce pentru țară și pentru lumea întreagă, Regele Ferdinand a fost primit cu mare reticență.
Socialiștii de import care poluau țara și se grupaseră în special în jurul unor ziare precum Adevărul își băteau joc de noul rege spunându-i „sărmanul Fritz“. Condus de presa cu simpatii socialiste și favorizat puternic de specificul local, se crea un curent popular conform căruia Ferdinand era alcoolic, incompetent, slab de minte și incapabil să conducă țara.
În realitate, Ferdinand – și el măcinat de dilemele unchiului său, sfâșiat între datoria de suveran și interesele țării, pe de o parte, și originea sa germană, pe de alta – era un tip deosebit de inteligent și cultivat.
Cunoștea mai multe limbi, avea cunoștințe temeinice din domenii diverse ca botanica, arta, arheologia, teologia și muzica. Era însă timid, iar cei care-l cunoșteau spuneau, critic, că n-are voință și inițiativă.
De ultimele două calități nu ducea lipsă însă soția sa, Regina Maria, poate cel mai important personaj feminin din istoria României. Nepoată a Reginei Victoria și a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, Maria, de o inteligență sclipitoare și profund devotată țării de adopție, a avut grijă ca soțul său, Regele Ferdinand, să adere și el, 100%, la cauza României.
Ferdinand și-a jucat, în anii care au urmat, în mod magistral mai întâi rolul de rege înclinat spre cauza Puterilor Centrale – atât cât a fost nevoie ca diplomații austrieci și germani să creadă până în ultima secundă că va opri trecerea României în tabăra Antantei –, apoi pe cel de lider al țării inclusiv în momentele cumplite ale înfrângerii și ale retragerii în Moldova.
Contradicțiile unui personaj-cheie. Ionel Brătianu era patriot, abil, inteligent și erudit, dar corupt, ezitant, cu apucături fanariote și înclinații dictatoriale
Celălalt mare actor politic și personaj central al intrării României în război de partea Aliaților a fost premierul Ionel I. C. Brătianu.
Școlit la Paris, indiscutabil patriot și devotat țării sale, Ionel Brătianu era în același timp un fel de despot oriental îmbrăcat în haine europene. Corupt și cinic, sufocând țara printr-o caracatiță clientelară, Brătianu junior poartă o vină uriașă în dezastrul din toamna lui 1916, în special pentru că a promovat în funcțiile de conducere, inclusiv la cel mai înalt nivel al Armatei, slugi incompetente, dar și pentru că a furat sau a permis să se fure banii de armament și de instruire a trupelor și pentru că s-a amestecat iresponsabil în planurile militare concepute de generali capabili, dar marginalizați în această atmosferă balcanică de la București care respira corupție și nepotism.
Acestea sunt însă lucruri despre care vom vorbi cu altă ocazie.
Acum este rândul laturii admirabile a acestui mare om de stat. Brătianu era un admirator al lui Cesare Borgia. Despre el se spunea că îl citește noaptea pe Machiavelli, pentru a-i aplica principiile ziua. A disimulat impecabil intențiile reale, reușind incredibilul într-o țară ciuruită de trădători și spioni, așa cum era România: să negocieze cu Antanta în timp ce liniștea Germania și Austro-Ungaria.
Ionel Brătianu avea reputația că ia deciziile cu o încetineală de-a dreptul exasperantă. Analiza de zeci de ori fiecare pas pe care îl făcea, încercând să prevadă și să soluționeze orice problemă s-ar ivi. Când era presat să se decidă odată și-odată, dispărea din peisaj, refugiindu-se la moșia sa de la țară sau băgându-se în pat.
Avea toate obiceiurile și caracteristicile boierilor din perioada fanariotă. Se culca devreme, dormea după-amiaza, foarte des nu mai ajungea la birou și prefera să lucreze la problemele țării de acasă.
Lua deciziile ocolind căile legale și constituționale, sfătuindu-se cu prieteni, apropiați și colaboratori, în locul miniștrilor de resort. De aici concentrarea puterii într-un cerc restrâns și ocult, paralel cu instituțiile statului.
Brătianu junior pare să se fi pregătit toată viața pentru misiunea cea mare. Visa la unirea României cu Transilvania. „Va veni vremea când edificiul Austro-Ungariei va fi distrus. De aceea trebuie să fim pregătiți (…) să-i primim pe frații noștri din Transilvania“, i-a spus Ionel Brătianu, în noiembrie 1912, ministrului francez Camille Blondel.
Obiceiul oriental de a ocoli căile legale și instituționale a avut – pe lângă nenumăratele neajunsuri – și un avantaj, de această dată. Brătianu negocia cu reprezentanții Antantei direct, fără să informeze și Ministerul de Externe, reducând astfel la minimum pericolul ca Puterile Centrale să afle ce se petrece.
Primejdia era imensă, pentru că în toamna lui 1914 intrase în luptă de partea Germaniei și Austro-Ungariei un alt imperiu, cel Otoman, iar în toamna lui 1915 celor trei li s-a alăturat Bulgaria. Serbia fusese cotropită, așa că Regatul României era aproape înconjurat, având de apărat o frontieră de două ori mai lungă decât linia frontului de Vest. Nemții și austriecii puneau mare presiune pe Brătianu și Ferdinand, amenințându-i chiar cu invazia pentru a-i forța să le livreze grâne și petrol.
Supuse blocadei navale aliate, Puterile Centrale sufereau de foame și aveau nevoie disperată de carburant.
De ce era importantă România pentru ambele tabere
În perioada 1914-1916, situația României a oscilat la fel ca și cea a ostilităților din război. La început, Franța, Marea Britanie și Rusia au fost mulțumite cu o neutralitate binevoitoare a regatului.
Și Puterile Centrale acceptau această situație uneia de beligeranță. Conform unui calcul făcut în 1914 de Marele Stat Major austriac, neutralitatea României presupunea blocarea a 20 de divizii sau a 400.000 de soldați în zonă, iar intrarea țării noastre în conflict echivala scoaterea de pe alte fronturi a 40 de divizii cu 800.000 de soldați, ceea ce era, evident, cu totul de nedorit.
Pe măsură ce războiul s-a prelungit însă, ambele tabere au devenit tot mai interesate de România. Dacă românii ar fi intrat în luptă de partea Germaniei și Austro-Ungariei, frontul rus s-ar fi lungit considerabil, iar resursele naturale (petrol și cereale) ar fi fost aur curat pentru Puterile Centrale sufocate de blocadă.
Dacă România ar fi intrat în luptă, în schimb, de partea Rusiei, Franței și Marii Britanii, Puterile Centrale ar fi fost în marele pericol de a rupe căile de comunicație cu aliații bulgar și otoman și lipsite de resursele naturale vitale ale regatului.
Totuși, e de menționat că în Rusia militarii și diplomații aveau opinii radical opuse. În timp ce conducerea politică făcea toate eforturile pentru a atrage în luptă România, cea militară insista ca vecina din Sud să nu fie implicată deoarece se îndoia (pe bună dreptate) de capacitatea sa de luptă.
De aceea, ambele tabere au cheltuit sume uriașe în perioada 1914-1916 pentru a corupe politicieni, militari și ziariști români și pentru a-i atrage de partea uneia sau a alteia din cauze.
Istoricii care au studiat documentele vremii au ajuns la concluzia că românii au făcut ce fac de obicei: au luat banii și și-au văzut de treabă, alunecoși. Nu există dovezi că banii pompați de Puterile Centrale și Antanta au schimbat cu adevărat opiniile taberelor filogermană și filofranceză din interiorul țării.
Brătianu a reușit performanța incredibilă de a-i duce de nas pe conducătorii Germaniei și Austro-Ungariei, deși aceștia fuseseră informați cu exactitate despre negocierile României cu Aliații
Cel mai uimitor este modul în care Brătianu și Ferdinand au reușit să-i păcălească pe germani și austrieci. Puterile Centrale știau că România se pregătește să intre în război deoarece austriecii spărseseră codul diplomatic al italienilor și, în aprilie 1916, puseseră mâna pe toate negocierile lui Brătianu cu Antanta.
Pas cu pas, austriecii și nemții aflau astfel stadiul discuțiilor, ce cereau românii și ce voiau aliații, care erau clauzele militare și cele teritoriale. Un mesaj interceptat pe 30 iulie 1916 vorbea despre intrarea României în război pe 14 august.
În acel moment, generalul Conrad von Hotzendorf, șeful Înaltului Comandament Austriac (AOK), a cerut un atac prin surprindere asupra României. Nu existau însă forțe disponibile pentru o asemenea operațiune într-un timp atât de scurt.
Jocul făcut de Brătianu și Ferdinand a reușit să deruteze oficialitățile Puterilor Centrale.
Contele Ottokar von Czernin, ministrul austriac la București, afirma că acele criptograme interceptate și care vorbeau de negocieri avansate între România și Antantă sunt falsificate deliberat. După ce data de 14 august a trecut fără ca România să miște ceva, opinia lui Von Czernin a fost însușită de Înaltul Comandament German (OHL).
Mesajele diplomaților austrieci și germani de la București se băteau cap în cap cu cele trimise de reprezentanții militari. În timp ce ultimii vorbeau despre măsurile care indicau pregătirea României de război (permisiile ofițerilor anulate după 4 august, rechiziționarea cailor, căruțelor și mașinilor, chemarea rezerviștilor sub arme pe 5 august, prelungirea liniilor ferate rusești în Moldova etc), ceilalți erau convinși că Ferdinand nu va accepta un conflict cu Puterile Centrale.
Von Czernin și baronul Hilmar von dem Bussche, ministrul german la București, se așteptau chiar ca regele să dea jos cabinetul filofrancez al lui Brătianu și să pună în loc unul filogerman, condus de Titu Maiorescu.
„Guvernele noastre susțineau că Brătianu este un om de onoare, iar regele un Hohenzollern. (…) Cine erau prostănacii? Noi, militarii, cărora rapoartele zilnice ne spuneau că acele pregătiri de mobilizare indicau fără rezerve că se va ajunge la război“, scria ulterior generalul Hans von Seeckt, participant la campania din România în toamna lui 1916.
Nemții ajunseseră să-i bănuiască pe austrieci că exagerează în scopul de a-i determina să le trimită mai multe întăriri. „Credeam că intrarea României în război, dacă avea să se întâmple în acest an, trebuia să aibă loc după strânsul recoltei, spre sfârșitul lui septembrie“, avea să explice ulterior generalul Falkenhayn.
Piesa de teatru a semnării tratatului. Premierul a plecat “la plimbare” pe jos, de teamă că birjarul l-ar putea spiona. Reprezentanții Aliaților s-au strecurat în casă conspirativ, unul câte unul, iar textul a fost scris de mână
Cum a fost posibilă această derută? Însăși semnarea tratatului de alianță între România și Antantă o poate explica.
În cel mai pur stil românesc, actul s-a semnat într-o atmosferă plină de suspans, dar aproape tragicomică. Temându-se că va afla cineva, Brătianu a decis ca actul să se semneze cu 10 zile înaintea intrării în război, pe 17 august, la ora 11.00, într-un mod neobișnuit.
Ionel Brătianu a plecat într-o plimbare la un prieten, apoi s-a îndreptat pe jos spre casa fratelui său, Vintilă Brătianu.
Tot acolo, pe drumuri diferite și tot pe jos (și nu cu trăsura, pentru că birjarii ar fi putut vorbi, și nici cu mașina, pentru că aceasta ieșea în evidență pe străzi), la Vintilă au venit și reprezentanții Antantei. Textul convenției a fost scris de mână, ca să nu existe riscul unei indiscreții a dactilografului.
După ce s-a semnat documentul, premierul României și reprezentanții Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei au părăsit casa „pe furiș, unul câte unul“.
Consiliul de Coroană a fost convocat pe 27 august, chiar în dimineața zilei când urma ca România să intre în război. Mobilizarea, pornită deja în secret, avea să fie declarată oficial tot pe 27 august.
Câteva ore mai târziu, în timp ce Mavrocordat înainta Austro-Ungariei declarația de război, trupele române treceau deja munții spre Transilvania.