Constatarea că la startul celui de-Al Doilea Război Mondial armata britanică era aproape complet neînarmată a produs groază și panică la Londra. Au demarat programe febrile de înzestrare, dar nimic nu se putea face peste noapte după 20 de ani în care guvernele tăiaseră, succesiv, investițiile.
În 1941, la aproape doi ani după începerea războiului și la aproape unul după dezastrul din Bătălia pentru Franța, conducerea armatei britanice a înaintat industriei de profil o solicitare pentru producerea unui tanc greu care să îndeplinească o listă de cerințe.
Armata britanică a ales inițial proiectul de tanc greu al companiei Nuffield, care nu avea nici măcar prototip
Precedentele modele de tancuri grele avuseseră toate diverse probleme și nu reușiseră să convingă. Așa că Armata a cerut ca noul tanc să aibă un blindaj de cel puțin 70 mm grosime și un tun antitanc de calibrul 57 mm. Din nou, militarii britanici aveau să se dovedească lipsiți de viziune, această ultimă cerință a lor dovedindu-se ulterior necorespunzătoare. Tunul cerut era deja prea mic și mai apoi reechiparea tancului cu unul de calibru mai mare avea să ducă la întârzieri.
Companiile Nuffield și Leyland s-au înscris în cursa pentru producerea tancului greu cerut de Armată.
Proiectul Nuffield prevedea echiparea tancului cu motor Liberty, în timp ce proiectul Leyland – cu motor Meteor.
Motorul Meteor era, de fapt, o variantă a celebrului motor de avioane Merlin, produs de Rolls-Royce și care echipa Spitfire, Hurricane și Lancaster.
În mod absolut scandalos, contractul a fost dat de Armată companiei Nuffield, deși aceasta nu prezentase niciun prototip de tanc. Prin urmare, n-a fost deloc surprinzător când “Cavalier”, tancul greu produs, a fost un eșec total.
Așa că Armata n-a avut încotro și s-a întors către cei de la Leyland, al căror model, botezat “Centaur” și echipat inițial cu motoare Liberty (cele Rolls Royce Meteor nu erau încă disponibile) a intrat imediat în producție.
Când puternicele motoare Meteor de la Rolls Royce au început să fie livrate, numele tancului a fost schimbat în cel cunoscut azi: “Cromwell”.
Primele modele de Cromwell au fost disponibile abia în 1943, dar atunci s-a constatat că tunul cerut inițial, de calibrul 57 mm, deja nu mai era competitiv
Forțați de împrejurări, britanicii aruncaseră în luptă, de la începutul războiului, destule modele de tancuri care se dovediseră problematice. Așa că, de această dată, Cromwell a fost intensiv testat înainte de a fi trimis pe câmpurile de luptă. Evoluția războiului, intrarea SUA în conflict și concentrarea Germaniei asupra Frontului de Est le-au permis britanicilor acest lux.
În urma tuturor acestor evenimente, primele modele de Cromwell au fost disponibile abia la începutul anului 1943.
Dar, la acel moment, déjà tunul de calibrul 57 mm cerut inițial, în 1941, era complet depășit. Armata s-a văzut în situația de a primi un tanc care, încă din start, nu era competitiv.
Așa că generalii au venit cu o nouă solicitare, upgrade al tunului la unul de calibru 75 mm, în loc de 57 mm. În mod evident, asta presupunea noi modificări, reproiectarea turelei și, deci, alte întârzieri și amânări.
Așa că, în 1943 și prima parte a anului 1944, Cromwell a fost folosit doar la teste și antrenamente.
Botezul focului, abia în iunie 1944. Cromwell s-a dovedit un tanc rapid și fiabil, dar insuficient înarmat și protejat
După atâția ani de proiectări, modificări, ajustări și îmbunătățiri, a rezultat, până la urmă, un tanc foarte fiabil. Motorul Rolls Royce Meteor și cutia de viteze Merrit-Brown s-au dovedit excepționale, asigurând tancului deopotrivă putere și fiabilitate. Motorul livra 600 de cai putere, permițând tancului să prindă 64 de kilometri la oră! Totuși, această viteză excepțională solicita atât de tare trenul de rulare, mai ales off-road, încât producătorii i-au restricționat viteza la “doar” 52 km/oră.
Botezul focului a venit pentru Cromwell în iunie 1944, la debarcarea din Normandia. Și-a dovedit imediat valoarea, devenind cel mai important tanc al britanicilor până la sfârșitul războiului.
Principalele sale calități erau fiabilitatea și viteza. Totuși, comparativ cu blindatele germane din noua generație, Cromwell rămânea prea slab înarmat și cu o armură vulnerabilă. Tunurile de 75 mm de pe Panther și 88 mm de pe Tiger surclasau tunul de pe Cromwell.
O încercare de a rezolva problema a fost, la modelele din ultimele luni ale războiului, creșterea grosimii blindajului până la 102 mm.
La data intrării sale în luptă, Cromwell era deja demodat, în urmă ca design, putere de foc și protecție comparativ cu tancurile germane și sovietice
De asemenea, toate evenimentele care au dus la intrarea în luptă a lui Cromwell atât de târziu, la 3 ani după ce fusese comandat de Armată, au făcut ca, în 1944, el deja să aibă un design depășit. La momentul apariției (1943) și cu atât mai mult la momentul intrării în luptă a tancului Cromwell (1944), sovieticii aveau deja de 4 ani un tanc cu blindaj înclinat (T-34), iar germanii – de un an (Panther a apărut în 1943).
Cromwell avea un blindaj drept, convențional, asemănător cu cel al tancului Tiger (care apăruse la sfârșitul lui 1942), dar acesta din urmă îl surclasa la puterea de foc și la protecție (grosimea blindajului).
Privind retrospectiv evoluția blindatelor în Al Doilea Război Mondial, se poate spune că, la momentul intrării sale în luptă, Cromwell era deja un model depășit ca design, protecție și putere de foc. El era corespunzător, mai degrabă, nivelului din anul 1942. Într-un fel, Cromwell a simbolizat situația echipării militare a Marii Britanii în Al Doilea Război Mondial. Neglijarea pregătirilor în perioada interbelică a dus la un decalaj față de alte puteri pe care britanicii n-au reușit să-l recupereze până la sfârșitul conflagrației.
În total, s-au produs circa 4.500 de tancuri Cromwell, pe care Armata britanică le-a folosit până în 1950.
Sursa primară a informațiilor: Weapons of World War II, de Alexander Ludeke.