Prima confruntare armată ruso-americană din ultimii 100 de ani. Bătălia de la Khasham, 7 februarie 2018: noaptea în care forțele SUA au nimicit sute de mercenari Wagner în Siria

Despre crâncena bătălie de la Khasham, din 7 februarie 2018, dintre armata americană și mercenarii ruși ai grupului Wagner susținuți de trupele guvernamentale siriene, a știut puțină lume la vremea respectivă și nici azi, la ani distanță, incidentul nu e încă foarte cunoscut. Timp de 4 ore, rușii și americanii s-au înfruntat direct pentru prima oară în ultimii 100 de ani, marcând o escaladare fără precedent a tensiunilor și așa mari între cele două forțe militare care operau în Siria. La finalul luptei, atacatorii ruși și sirieni fuseseră nimiciți cu desăvârșire, laolaltă cu blindatele lor, făcuți bucăți de aviația americană. De cealaltă parte, rangerii SUA n-au înregistrat nicio pierdere. La Moscova, cazul a fost mușamalizat prin negarea oricărei implicări din partea trupelor rusești, ceea ce a stârnit furia mercenarilor Wagner.

Povestea teribilei încleștări a fost publicată pentru prima oară de ziarul The New York Times pe 24 mai 2018, la peste 3 luni după momentul bătăliei. Jurnaliștii au documentat cazul folosind acte oficiale și declarații ale ofițerilor americani implicați. Ceva mai târziu, au apărut mărturiile și din tabăra adversă – cea a mercenarilor ruși Wagner. S-a conturat treptat tabloul unei operațiuni în care, aparent, rușii au testat capacitatea de reacție și de luptă a americanilor, folosindu-se în acest scop de aliații sirieni și de armata privată a oligarhului Evgheni Prigojin, aflată neoficial în Siria și a cărei existență nu era recunoscută de Guvernul de la Moscova.

Motivul de suprafață al confruntării: câmpul petrolifer și rafinăria de la Conoco. Cel real: lupta pentru influență a marilor puteri în Orientul Mijlociu

Mărul discordiei pare să fi fost controlul asupra zonei siriene Deir al-Zour, bogată în petrol, care se învecinează cu Irakul, dar substratul confruntării era cu mult mai adânc, mergând până la lupta pentru influență a marilor puteri în Orientul Mijlociu.

Începând din 2011, Siria s-a cufundat într-un război civil sălbatic, cu o mulțime de tabere rivale, care mai continuă și în ziua de astăzi. Americanii susțineau forțele opoziției democratice siriene și trupele kurde, în timp ce rușii erau de partea forțelor guvernamentale ale dictatorului Bashar Al-Assad.

Teoretic, și unii, și alții erau prezenți în Siria pentru a lupta împotriva teroriștilor din Statul Islamic (ISIS), dar rușii se implicaseră masiv, cu trupe regulate și celebrii mercenari Wagner, în bătăliile contra rebelilor din opoziția democrată. Intervenția forțelor lui Putin a salvat, practic, de la prăbușire regimul de la Damasc, în condițiile în care poporul se răsculase împotriva lui Al-Assad, iar armata sa era una foarte slabă, profund disprețuită chiar de către camarazii ruși.

În acest context, riscul unei ciocniri militare directe ruso-americane a planat permanent în timpul războiului civil sirian. Pentru a evita o astfel de posibilitate pe care, teoretic, niciuna din părți n-o dorea, între comandamentul american și cel rus s-a instituit o legătură telefonică directă, cele două tabere punându-se la curent, atunci când era cazul, asupra intervenției într-o zonă sau alta.

Dar în februarie 2018, lucrurile nu s-au mai petrecut astfel. Războiul împotriva Statului Islamic (ISIS) se apropia de final. Pe cele două maluri ale Eufratului, forțele ruse și guvernamentale siriene, pe de o parte, și forțele kurde și irakiene, susținute de americani, desfășurau ofensive separate contra ISIS.

Enigmaticul grup Wagner, armata privată a lui Putin. Existența mercenarilor nu este recunoscută oficial de statul rus, dar aceștia se antrenează în bazele armatei, sunt transportați și echipați cu armament guvernamental

Pentru toate taberele, zona avea o importanță strategică deosebită, pentru că acolo se aflau numeroase perimetre petrolifere. Teroriștii ISIS, care controlaseră în ultimii ani această regiune, vindeau petrolul pe piața neagră, finanțându-și acțiunile militare. Guvernul sirian urmărea, de asemenea, capturarea puțurilor petroliere, dar n-avea capacitatea militară să-i învingă pe mercenarii ISIS. Așa că a apelat la ruși, iar aceștia i-au trimis pe mercenarii Wagner, forțele private ale „bucătarului lui Putin”, Prigojin.

„Voluntarii” din acest grup aveau un statut dual în Rusia. Oficial, în această țară sunt interzise grupările paramilitare sau unitățile de mercenari, astfel că armata privată a lui Prigojin nu există în acte, iar statul nu-i recunoaște existența. Cu toate acestea, mercenarii angajați în forțele Wagner se antrenează în bazele militare ale armatei ruse, sunt transportați cu avioane militare și camioane ale forțelor regulate și sunt echipați cu armament guvernamental.

Pe de altă parte, acești mercenari nu răspund la ordinele generalilor din armata rusă regulată și nici nu sunt organizați convențional, neavând grade sau ofițeri, ci doar comandanți de detașamente și ierarhii informale. Acest statut ambiguu, de forță paramilitară nerecunoscută oficial de regim, i-a permis ani în șir lui Putin să folosească mercenarii Wagner (numele provine de la pseudonimul fostului ofițer din armata rusă care a înființat și organizat unitățile acestei armate private) acolo unde a urmărit să extindă influența regimului său fără să implice oficial Guvernul de la Moscova. Un astfel de caz a fost Siria, în general, și bătălia de la Khasham, în particular.

Mercenarii ruși erau stimulați suplimentar de Guvernul sirian cu promisiunea că le va reveni o cotă-parte din profitul obținut după vânzarea petrolului, dacă reușesc să cucerească perimetrele petrolifere. Și acest amănunt a contribuit la asumarea riscului de a ataca forțele americane care protejau câmpul petrolifer de la Conoco, din provincia Deir al-Zour.

Surpriza: americanii descoperă o coloană de tancuri și blindate, cu trupe vorbind rusește, care se îndreaptă spre micul avanpost al rangerilor de la uzina de gaz Conoco

Ziua de 7 februarie 2018 a început obișnuit pentru cei 30 de militari americani care păzeau avanpostul de la instalațiile de gaz din Conoco. Nu exista niciun semn că urma să se petreacă vreun eveniment special. În spate se aflau liniile americane și ale aliaților, iar în față se aflau forțele guvernamentale siriene care, la rândul lor, știau de existența americanilor.

În micul avanpost american se afla un detașament de militari ai forțelor speciale Delta Force și câțiva rangeri aparținând de Comandamentul Operațiunilor Speciale Comune care luptau alături de kurzi și arabi împotriva teroriștilor din zona orașului Deir al-Zour, aflat din apropiere.

În spatele micului comando de la Conoco, la circa 30 de kilometri, se afla o bază de susținere americană, unde mai existau o echipă a Beretelor Verzi și un pluton de pușcași marini. Aceștia aveau mai degrabă un rol logistic, urmărind informațiile transmise de drone și comunicând cu detașamentul din avanpostul de la uzina de gaz din Conoco.

În jurul orei 15.00, americanii din baza aflată în spatele frontului au observat, pe ecranele computerelor din camera de comandă, că înspre uzina din Conoco s-a pus în mișcare o coloană militară. Până spre seară, convoiul număra deja peste 500 de soldați și 27 de vehicule blindate, inclusiv tancuri rusești T-72 și transportoare blindate. S-a dat alarma și au fost înștiințate eșaloanele superioare de comandă.

Evenimentul a ajuns în atenția ofițerilor superiori din centrul american de operațiuni de la baza aeriană Al Udeid, din Qatar, apoi la Pentagon. Inițial, factorii de decizie americani de la cel mai înalt nivel nu au știut ce să creadă despre convoiul militar. Comunicațiile interceptate de drone arătau că trupele care avansau spre Conoco vorbeau rusește. Personalul de la baza aeriană a fost avertizat, aeronavele din regiune au fost puse în stare de alertă, piloții au fost consemnați, gata să urce în avioane dacă este cazul.

În acest timp, mica forță americană din avanposturile de la Conoco se pregătea de apărare. Cei 30 de soldați din prima linie își puneau la punct armamentul, își inspectau tranșeele și „găurile de vulpe”, în timp ce, în spate, din detașamentul de la punctul de susținere, s-a alcătuit o forță de reacție de 16 soldați, cu 4 blindate rezistente la mine, gata să plece către Conoco pentru a le veni în ajutor camarazilor de acolo, dacă e cazul. În vehicule au fost stocate rachete antitanc, sisteme optice termice, alimente, apă și medicamente.

Americanii îi contactează de două ori pe generalii ruși, cerându-le mai întâi să-și retragă forțele, apoi să înceteze atacul. Înaltul comandament rus neagă că pe teren s-ar afla trupele sale. În aceste condiții, secretarul de stat al Apărării al SUA autorizează riposta în forță

Acesta a fost momentul în care, la Pentagon, secretarul de stat al Apărării, Jim Mattis, a pus mâna pe telefon și a sunat la Cartierul General al rușilor. „Înaltul comandament rus din Siria ne-a asigurat că nu erau oamenii lor”, avea să povestească ulterior Jim Mattis în fața senatorilor, în cadrul unei audieri din Parlament. În fața avertismentului americanilor, oficialii militari ruși au replicat că nu sunt oamenii lor, nu știu despre cine e vorba și, deci, nu au niciun control asupra luptătorilor care se adună în apropierea râului. Asta, deși echipamentele de supraveghere americane care monitorizau transmisiunile radio continuau să înregistreze, fără putință de îndoială, dialoguri în limba rusă între forțele terestre care se pregăteau de atac.

În aceste împrejurări, Jim Mattis i-a dat indicații generalului Joseph F. Dunford Jr, președintele Statului Major Întrunit, „ca forța să fie, în acest caz, anihilată”.

În timp ce, la cel mai înalt nivel, între Pentagon și comandamentul armatei ruse avea loc această discuție, pe teren trei tancuri T-72 rusești – vehicule de aproape 50 de tone înarmate cu tunuri de calibrul 125 de milimetri – au început, la ora 20.30, să se deplaseze către pozițiile americane. În scurt timp, tancurile au ajuns la mai puțin de un kilometru de uzina Conoco.

În avanpost, soldații americani priveau din tranșee cum o altă coloană de tancuri și vehicule blindate virează și se îndreaptă spre ei pe ocolite, încercând să-i flancheze. În jurul orei 22.00, trupele rusești și siriene s-au ivit dintr-un cartier de case aflat în apropiere, unde încercaseră să se organizeze fără a fi detectate de americani.

O jumătate de oră mai târziu începea bătălia.

Mercenarii ruși și forțele siriene au lovit pozițiile americane de la Conoco cu armament variat, încercând să-i lichideze pe rangeri și pe soldații Delta Force din primul moment, înainte să apuce să răspundă. Asupra avanpostului s-a tras cu tancurile, cu artileria grea și cu focuri de mortier, conform documentelor americane. Aerul s-a umplut instantaneu de praf și schije care zburau în toate părțile. Micul detașament de americani s-a repliat în spatele valurilor de pământ, pregătindu-se să riposteze cu mitralierele și cu rachete antitanc împotriva coloanei de blindate care înainta din două direcții. Acum se mai aștepta doar confirmarea că pot deschide focul.

Acesta a fost al doilea moment în care oficialii militari ai SUA i-au sunat pe omologii lor ruși. În primele 15 minute ale confruntării, ofițerii americani au încercat să-i convingă din nou pe generalii ruși să oprească atacul. Când s-au lovit de un nou refuz, au dat undă verde ca trupele din teren să riposteze. Americanii au tras mai întâi focuri de avertisment asupra unuia din grupurile de vehicule și asupra unui obuzier. Dar trupele rusești și siriene au continuat să avanseze.

Apoi au sosit avioanele.

Aviația americană atacăîn valuri forțele rusești de la sol. Timp de 3 ore, drone Reaper, avioane F-22, F-15, bombardiere B-52 și elicpotere Apache îi toacă sistematic pe mercenarii aflați în ofensivă

Aeronavele de luptă americane și-au făcut apariția în valuri: drone Reaper, avioane de luptă invizibile F-22, avioane de luptă F-15E Strike Fighters, bombardiere B-52, nave de luptă AC-130 și elicoptere AH-64 Apache. În următoarele trei ore – aveau să relateze ulterior oficialii americani -, zeci de bombe au lovit trupele rusești, tancurile, celelalte vehicule și artileria – practic, tot ce mișca. De la sol a intrat în acțiune și artileria pușcașilor marini, care a executat trageri cu rachete de mare precizie.

La punctul de comandă aflat 30 de kilometri în spatele bătăliei, echipa de reacție a Beretelor Verzi s-a aruncat în mașinile de teren blindate și s-a îndreptat cu viteză către linia frontului. Potrivit documentelor, traseul era cufundat în întuneric, iar drumurile erau pline de linii electrice doborâte și de cratere de obuze. Pentru a nu le oferi inamicilor o țintă facilă, blindatele nu și-au aprins farurile, bazându-se doar pe camerele de termoviziune pentru a naviga, astfel că drumul de 30 de kilometri a devenit și mai dificil.

În jurul orei 23.30, cei 16 soldați ai forței de reacție rapidă au fost nevoiți să se oprească înainte de a ajunge la uzina Conoco, lângă camarazii lor. Barajul de artilerie al rușilor făcea prea periculoasă apropierea de avanpostul asediat, iar detașamentul de pușcași marini și berete verzi a trebui să aștepte până când loviturile aeriene au redus la tăcere obuzierele și tancurile rusești.

În acest timp, în tranșeele de la uzina de gaz, americanii erau blocați de tirul inamic. Întunericul era sfâșiat de exploziile bombelor, de flăcările de la țevile tunurilor de pe tancuri, ale armelor antiaeriene și ale mitraliere. Spre ora 1.00, focul de artilerie al rușilor a început să scadă în intensitate. Forța de reacție rapidă și-a reluat înaintarea și a ajuns lângă camarazii din avanpost. Unele dintre avioanele de război americane se întorseseră deja la bază: rămăseseră fără combustibil sau muniție.

Marea vânătoare de curcani

Trupele americane de la sol, numărând acum 46 de oameni, și-au reorganizat apărarea în timp ce mercenarii ruși și-au lăsat vehiculele în urmă și au început să se furișeze pe jos spre avanpost.

Câțiva pușcași marini au dus muniție la mitraliere și la lansatoarele de rachete antitanc Javelin împrăștiate de-a lungul acostamentelor sau așezate printre camioane. Unii dintre militarii americani au deschis focul din trape. Alții au rămas în cele 4 vehicule blindate, folosind o combinație de ecrane termice și joystick-uri pentru a controla și a trage cu mitralierele grele fixate pe acoperișurile mașinilor.

În acest timp, doi-trei militari țineau legătura radio cu centrul de comandă, pentru a direcționa următoarea flotă de bombardiere care zbura spre câmpul de luptă. Câțiva pușcași marini au ieșit din tranșee și, sub tirul rușilor, au folosit dispozitive de ghidare a rachetelor pentru a marca locațiile țintelor și a le transmite coordonatele comandanților care solicitau loviturile aeriene. Următorul val de bombardamente a făcut prăpăd. Totul s-a transformat, practic, într-o vânătoare de curcani.

O oră mai târziu, rușii și sirienii au început să se retragă, iar trupele americane au încetat focul. Din avanpostul lor, i-au urmărit pe mercenarii ruși și militarii sirieni întorcându-se să-și recupereze morții. Bilanțul bătăliei care durase aproape 4 ore: între 200 și 300 de morți și zeci de vehicule blindate distruse de partea ruso-siriană. În tabăra adversă, niciun soldat american ucis sau rănit. Un luptător sirian din forțele aliate cu americanii fusese ușor rănit.

Amintirile unui supraviețuitor Wagner: „Dintr-o dată, s-a dezlănțuit infernul. Aveam arsuri pe toată fața. Pe scurt, am fost bătuți măr. Nu ar fi trebuit să fim acolo, conducerea noastră a dat-o în bară. Americanii știau exact unde ne aflam“

Epilogul acestei povești rămâne și azi puternic contestat. Inițial, Guvernul de la Moscova a negat orice implicare, susținând că acolo nu s-a aflat niciun soldat rus. Practic, conform rușilor, nu se știa cine atacase, de fapt, baza americană.

Declarațiile au stârnit însă furie și indignare printre mercenarii Wagner, care vedeau că propriii lor comandanți se deziceau de ei după ce-i trimiseseră într-o misiune sinucigașă. Participant la asaltul din 7 februarie 2018, unde s-a ales cu arsuri pe față și pe mâini, dar a scăpat totuși ca prin urechile acului, fostul mercenar Marat Gabidullin – poreclit „Bunicul” de camarazi – a hotărât atunci să nu-și mai reînnoiască angajamentul cu gruparea militară privată a lui Prigojin.

Furia și ranchiuna nu i-au trecut nici azi, aveau să scrie în prefața cărții de memorii a lui Gabidullin jurnalistele Ksenia Bolșakova și Alexandra Jousset, realizatoarele filmului „Wagner, armata din umbră a lui Putin”. „Ține minte un eveniment pe care nu-l va uita niciodată. În noptea de 7 spre 8 februarie 2018, un colonel mercenar rus este trimis la sud de Deir ez-Zor, pe Eufrat, pentru a recuceri rafinăria Al-Tabyah, supranumită uzina Conoco. Trupele Wagner se ciocnesc cu cei care o ocupă: kurzii susținuți de americani. Asupra lor cade o mulțime de bombe”, scriu autoarele prefaței, folosind descrierea lui Marat.

Fostul mercenar își amintește: „Dintr-o dată, s-a dezlănțuit infernul. Aveam arsuri pe toată fața. Sunt senzații indescriptibile, ești încremenit, rămâi întins pe jos și aștepți sfârșitul, nu mai poți să faci nimic“. Ulterior, într-un interviu pentru publicația „The Guardian”, Marat Gabidullin avea să concluzioneze: „Pe scurt, am fost bătuți măr. Nu ar fi trebuit să fim acolo, conducerea noastră a dat-o în bară. Americanii știau exact unde ne aflam”. Referindu-se la pierderile mercenarilor Wagner în această confruntare dezechilibrată, Marat își amintea: „Da, deci, un grup de atac a pierdut 200 de oameni imediat… Altul a pierdut 10 oameni și nu știu despre al treilea grup, dar și acesta a fost sfâșiat destul de rău… Ne-au făcut bucăți“.

Furia și disprețul i-au cuprins pe mercenari când au văzut că Moscova nega implicarea rușilor în bătălia de la Khasham: „O minciună de neiertat! Eram dezgustat! Să îi văd fața acelei femei care mințea cu nerușinare a fost insuportabil“

În cartea sa de memorii, fostul mercenar își exprimă direct furia și disprețul față de actuala conducere a armatei și a statului rus, considerând că și-au trădat propriii oameni.

După atacul de la uzina Conoco, evenimentele au ajuns în presă. Lumea a aflat despre existența mercenarilor Wagner în Siria. La Moscova, oficialitățile continuau să nege că au mercenari pe câmpul de luptă.

Câteva zile mai târziu, Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a Ministerului de Externe al Rusiei, a declarat public, într-o conferință de presă, că în bătălia de la Khasham n-au existat cetățeni ruși în zonă! Lui Marat Gabidullin i se urcă sângele la cap și azi când își amintește: „O minciună de neiertat! Eram dezgustat! Să îi văd fața acelei femei care mințea cu nerușinare a fost insuportabil. O disprețuiesc, mi-e scârbă de ea! Din punctul meu de vedere, nicio strategie guvernamentală, oricare ar fi ea, nu poate justifica genul acesta de atitudine. Nu te desolidarizezi de ai tăi”.

Până la urmă, după zile de negări și dezmințiri, Moscova a sfârșit prin a recunoaște că acolo s-au aflat trupele sale, dar a început să dea vina pe americani, afirmând că ar fi fost, de fapt, o agresiune neprovocată a SUA. Guvernul rus a recunoscut moartea a 5 militari, continuând să susțină însă că aceștia nu aveau legătură cu comandamentul său.

Această nouă minciună l-a convins pe Marat, dar și pe alți veterani din Wagner, să plece după încheierea contractului și să refuze ferm, în noiembrie 2021, când au fost sunați, să mai revină în rândurile mercenarilor pentru a participa la invazia Ucrainei.

Marat Gabidullin a părăsit Wagner în 2019: „Sunt mândru că am fost membru al acestei formații, că am luat parte la operațiuni istorice. Azi, în schimb, sunt fericit că nu mai fac parte din organizație. Nu mai sunt de acord cu politica lor de secret absolut. Nu este bine să spui că oamenii nu există atunci când ei există”. În plus, consideră că atacul asupra Ucrainei este o crimă de neiertat, un război inadmisibil împotriva unor frați.

Bătălia ruso-americană de la Khasham, din noaptea de 7 spre 8 februarie 2018, mai spune însă o poveste. În deșertul sirian s-au confruntat o armată rămasă la tacticile și armele mijlocului de Secol XX și o alta supertehnologizată, din Secolul XXI. Dezastrul de la uzina de gaz Conoco a fost minimalizat de propaganda rusă, care n-a vorbit despre el și, atunci când a făcut-o, l-a considerat nereprezentativ pentru forța măreței armate a lui Putin. Însă exact 4 ani mai târziu, în Ucraina, eșecul din Siria avea să se repete la o scară mult mai mare.

CITIȚI ȘI:

• Lovitura de stat de la Iași: încercarea Rusiei și a preoțimii ortodoxe de a rupe Mica Unire. Bătălia din 3 aprilie 1866 s-a încheiat cu sute de morți, iar Mitropolitul pucist a fugit îmbrăcat în haine femeiești. Ion Creangă l-a ascuns într-un poloboc
  
• Moartea lui Hitler: ultimele zile ale fortăreței Berlin și zbaterile finale din buncăr relatate de comandantul trupelor germane. „Trebuia să fac un efort să nu privesc figura lui Hitler, prăbușit în scaun, ale cărui brațe și picioare se mișcau mereu. Omul era terminat fizic și mental“
  
• Complotul papistașilor – prima teorie a conspirației din istorie. Cum a speculat un mitoman notoriu prejudecățile oamenilor ca să isterizeze o țară întreagă
  
• Stenograma discuției Churchill – Stalin, din 9 octombrie 1944: „Cu România nu-mi fac prea multe probleme, aceasta este în foarte mare măsură o chestiune rusească. Să nu folosim expresia «împărțirea de sfere», americanii ar putea fi șocați“
  
• Chipurile diavolului. “Am păcătuit groaznic și nu știu ce pedeapsă mă așteaptă!” Aurangzeb, mogulul habotnic a cărui cruzime a început cu propria familie și a continuat, în numele Islamului, cu milioane de indieni
  
• Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: mărturia lui Pacepa. Primul lider comunist al României ar fi fost iradiat de ruși pentru că i-a evacuat pe „consilierii” sovietici din țară. Furia KGB-ului: „Semiceastnîi a făcut spume la gură. Omul de Fier e și mai furios“
  
• Cum au condus politicienii și generalii România în Primul Război Mondial. „Reprezentanții la vârf ai românilor sunt insuportabili. Indivizi fără caracter. Nu-i unul într-adevăr demn să comande. Guvernul – deplorabil, sentimentul datoriei – o necunoscută“
  
• Bătălia de la Sibiu: prima înfrângere a României pe frontul din Transilvania. Cum pot duce la pieire niște generali slabi o armată vitează
  
• Chipurile diavolului: „El e Beria. Himmler al meu”. Geniul malefic din spatele lui Stalin a rafinat teroarea în URSS, a gândit exportul modelului sovietic și a făcut spionajul politică de stat
  
• Ziua în care BOR și-a trădat poporul. Cum le-a cerut Biserica Ortodoxă românilor să se predea în bătălia de la Mărășești: “Fraților, a venit sfârșitul! Puterile noastre s-au surpat!”

• Cum a ajuns România să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă, deși era cu Puterile Centrale. Premierul Brătianu și delegații Aliaților au venit pe furiș într-o casă, au scris tratatul de mână și au plecat câte unul, pe jos
  
• 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
  
• Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
  
• De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
  
• Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
  
• Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
  
• Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
  
• Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
  
• Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
  
• Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
  
• Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
  
• Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
  
• Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
  
• 22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
  
• Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
  
• Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
  
• De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea I (1918-1930): cum să stârnești un monstru
  
• De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea II (1931-1935): furtunoasa ascensiune a „Călugărului războinic“
  
• De ce a ajuns Hitler la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea a III-a (1935-1937): sfidarea mondială. Cum au asistat Anglia, Franța și SUA la răspândirea războiului pe trei continente
  
• Drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial (1937-1938): München, „Pacea timpurilor noastre”. Înghițirea Austriei și Cehoslovaciei. De ce o dictatură nu poate fi oprită niciodată cu compromisuri și negocieri