În ordinea dezastrelor nemaipomenite cu care armata română și-a presărat aventura tragică din 1916, a intrării în Primul Război Mondial, rușinoasa înfrângere de la Bazargic (azi Dobrici), din Cadrilater, este a doua – cronologic vorbind. Responsabilitatea catastrofei militare a României în Dobrogea cade în totalitate pe umerii comandanților, al căror comportament a fost absolut lamentabil – niște diletanți care “învățau să facă război pe spinarea noastră”. Emblematic pentru haosul din capul generalilor este șirul de evenimente din estul Cadrilaterului, în chiar primele zile ale conflictului.
În timp ce armatele bulgare, ajutate de câteva mici detașamente germane, se concentrau la sfârșitul lui august spre Dunăre, pentru a cuceri Turtucaia, în partea opusă a frontierei, înspre Balcic și Bazargic, se petreceau evenimente surprinzătoare, în care românii și-au subminat singuri șansele de a rezista.
Mai întâi, contextul.
România: forțele, dispunerea lor, ordinele primite
Intrată în război pe 27 august 1916, România dispunea de 562.847 de soldați – armată de operațiuni.
Marele Cartier General a orientat, conform planului:
– 65% din forțe (369.159 de soldați) către direcția principală de atac, în Transilvania,
– 10% (51.165 de soldați) au fost ținuți în rezerva generală, iar
– 25% (142.523 de soldați) către granița cu Bulgaria, pe Dunăre și în Dobrogea, cu misiunea de a păstra cel puțin în primele 10 zile o atitudine defensivă.
Dintre forțele dispuse către Bulgaria, 3 divizii de infanterie (9, 17 și 19) și o brigadă de cavalerie, însumând circa 70-80.000 de oameni, au fost desfășurate în Cadrilater – regiunea anexată de la bulgari în 1913, după Al Doilea Război Balcanic.
Acestor forțe urmau să li se alăture 3 divizii însumând cam 30.000 de oameni dintr-un corp expediționar rusesc, aflate în marș spre linia frontului atunci când bulgarii au atacat.
Încă de la bun început, comandanții armatei române au creat premisele înfrângerii. Din cele 3 divizii de infanterie, doar una (DI 9) avea o valoare combativă importantă. Celelalte două (DI 17 și DI 19) erau de mâna a treia, slab înzestrate cu echipament, compuse din rezerviști și miliții.
Chiar și așa, situația ar fi trebuit gestionată dacă aceste forțe ar fi fost conduse abil și energic.
Dar Marele Cartier General de la București a comis eroarea de a-și risipi cele 3 divizii din Cadrilater departe una de alta, cu ordine stricte de a păstra defensiva: DI 17 la Turtucaia (unde avea să piară în doar 4 zile, între 2 și 6 septembrie), DI 9 la 60 de kilometri depărtare, în garnizoana de la Silistra, iar DI 19 la alți 80 de kilometri depărtare, în zona Bazargic.
Slabele mijloace de comunicare, comanda centralizată inflexibilă de la centru, cu autoritate minimă pentru comandanții diviziilor de la fața locului și foarte slaba calitate a acestora din urmă au agravat situația.
Bulgaria: planul de acțiune, forțele, motivația
Comandamentul român a apreciat corect forțele Armatei a III-a bulgare, plasată în partea de nord a țării, către Dobrogea și granița de pe Dunăre: 105-120.000 de soldați, la care se adăugau mici unități germane.
Inițial, forțele cu care Puterile Centrale au atacat Turtucaia constau în două divizii și jumătate de infanterie bulgărești (DI 4, DI 1 și jumătate din DI 6, în partea de nord a graniței dobrogene) și un detașament german.
La mijlocul graniței era o divizie de cavalerie (DC 1), cu rolul de forță de acoperire
Înspre Bazargic/Dobrici era cealaltă jumătate din DI 6, condusă de generalul Hristo Popov, și Forța de Apărare Varna (condusă de generalul Todor Kantardjiev). Mai era un mic detașament german la malul Mării Negre.
În total, DI 6 și Forța de Apărare Varna numărau circa 20.000 de oameni – mai puțini decât avea opozantul lor, generalul Arghirescu, în fruntea DI 19 române.
Asta, pentru că, după ani de război (cele două războaie balcanice, apoi intrarea în Primul Război Mondial), unitățile bulgare erau departe de a avea efective complete, diviziile lor numărând 9-11.000 de oameni.
Ca număr, erau mult sub efectivele diviziilor române, care aveau circa 640 de ofițeri și 27.000 de soldați în cele active (de la 1 la 10), 420 de ofițeri și 17.000 de soldați cele de rezervă (11-16) și cele nou formate (17-23), care erau alcătuite – așa cum am scris mai sus – din diverse unități, rezerviști mai vârstnici, miliții neinstruite. Totuși, DI 19 era ceva mai numeroasă dată fiind misiunea sa.
În schimb, bulgarii erau mult mai motivați, mai bine echipați, mai bine conduși și mai experimentați ca urmare a faptului că, începând din 1911, fuseseră aproape permanent în război.
Pe ce au mizat Mackensen și Toșev: viteză, determinare, eficiență
Despre dezastrul de la Turtucaia, care a marcat decisiv campania din toamna lui 1916, am scris pe larg AICI.
Bătălia de la Bazargic/Dobrici va face obiectul articolului de față.
În planul stabilit de generalul german August von Mackensen și generalul bulgar Ștefan Toșev, aceștia și-au jucat în Dobrogea singura carte care putea fi câștigătoare. Forțele lor erau inferioare numeric celor române, iar dacă acestora din urmă li se alătura și corpul expediționar rusesc (o divizie de infanterie rusă, o divizie de cavalerie cazacă și o divizie de voluntari sârbi), atunci soarta campaniei putea lua o turnură nefavorabilă.
Așa că Mackensen și Toșev au decis să compenseze inferioritatea numerică prin acțiune energică și rapidă.
Planul era simplu: concentrându-și toate forțele disponibile, ei urmau să atace pe rând diviziile românești risipite în Cadrilater la distanțe prea mari una de alta ca să se poată sprijini.
Prima țintă a fost DI 17 română de la Turtucaia.
În acest timp, Divizia de Cavalerie 1 bulgară urma să joace un rol de jolly-jocker, să balanseze acolo unde ar fi fost nevoie în lungul graniței și să intercepteze drumul Bazargic – Turtucaia astfel încât DI 19 română să nu poată veni în ajutorul asediaților.
Lucrurile aveau să decurgă însă altfel.
Primele ciocniri din Bazargic. Bulgarii și românii s-au dedat la atrocități
Pe când armata bulgară se concentra în Nord, lângă Dunăre, spre Turtucaia, în estul frontierei apăreau primele ciocniri.
Zona de est era aflată în grija DI 19 române, condusă de generalul Nicolae Arghirescu, iar punctul-cheie era Bazargic/Dobrici.
Orașul era important pentru că aici se intersectau calea ferată cu șoseaua Varna – Mangalia și cu drumul Balcic – Silistra.
Pe 30 august 1916, bande de comitagii (trupe paramilitare bulgărești mai apropiate de bandiți decât de soldați) au năvălit în Bazargic. Aceștia au făcut prăpăd în oraș, masacrând cetățenii români și devastând proprietățile. Administrația română, instalată acolo de numai 3 ani, a fugit îngrozită, în timp ce partizanii bulgari au încercat să arunce în aer gara.
Cinci zile mai târziu, pe 3 septembrie, situația s-a repetat pe malul mării, în orașul Balcic. Garnizoana română, în loc să opună rezistență, a fugit din oraș, iar locuitorii bulgari au ridicat imediat steagurile țării lor.
Între timp, pe 2 septembrie, Forța de Apărare Varna a trecut granița într-o acțiune diversionistă, în timp ce cavaleria bulgară ocupa Kurtbunar, la jumătatea drumului Bazargic – Silistra.
Reacția generalului Arghirescu, comandantul DI 19, a fost slabă. Ezitant și haotic, acesta și-a pulverizat singur potențialul de luptă al unității sale prin ordinele contradictorii pe care le-a dat succesiv.
O serie incredibilă de ordine prostești. Comandanții români și-au făcut singuri praf trupele dându-le, uneori în interval de o singură oră, ordine contradictorii
Seria de manevre nebunești merită înșirată:
1) Mai întâi, Arghirescu a ordonat reocuparea Bazargicului după raidul comitagiilor. Trupele române intrate în oraș s-au dedat, la rându-le, la represalii crude, executând numeroși cetățeni bulgari. Ordinea a fost restabilită brutal. Țăranii bulgari din mai multe sate au atacat funcționarii români, iar trupele lui Arghirescu au reacționat sângeros.
Pe 3 septembrie, generalul român și-a deplasat trupele divergent, Brigada 17 fiind trimisă spre sud, către Varna, împotriva lui Kandardjiev, iar Brigada 6 Mixtă în sens opus, către Kurtbunar, ca să elibereze șoseaua spre Silistra.
2) În timp ce trupele române se deplasau către inamic, generalul Mihail Aslan, comandantul Armatei a III-a, a dat ordin, de la București, ca Arghirescu să evite confruntările și să-și strângă forțele la un loc. Măsura era teoretic bună, dar în acel moment situația din teren nu mai permitea acest lucru. Comandantul DI 19 nu și-a informat superiorul că soldații săi intraseră deja în contact cu inamicul. În schimb, a dat ordin de retragere imediată. Trupele DI 19 române au cedat astfel de bunăvoie inițiativa, întorcându-se către Bazargic cu bulgarii pe urmele lor.
Lipsa de experiență și schimbarea de situație au dus la pierderi masive.
Cavaleria bulgară a încercuit lângă Kurtbunar, nord-vest de Bazargic, un batalion român din ariergardă, care se deplasa fără să se fi asigurat sau cercetat terenul în prealabil. Bulgarii au început să tragă cu mitralierele. 100 de români au fost uciși, apoi comandantul batalionului a ridicat o batistă albă și 165 au fost luați prizonieri. Puțini au scăpat.
A doua zi, pe 3 septembrie, DC 1 bulgară a dat peste grosul Brigăzii a 6-a Mixte, care se retrăgea amatoricește, fără măsuri de precauție. De data aceasta, dezastrul a fost și mai mare. 650 de români au fost uciși, 728 au fost luați prizonieri, restul au fugit. Un ofițer român, martor ocular la nenorocire, avea să relateze mai târziu: “Confuzia era de nedescris. Într-un zgomot asurzitor, soldații alergau disperați pe câmp în vreme ce căruțele, două sau trei la un loc, blocau drumurile în goana cailor”.
Românii și-au abandonat cu ocazia asta tot echipamentul, inclusiv mitralierele – și așa puține – și artileria.
Resturile Brigăzii 6 Mixte s-au reunit cu Brigada 17, au abandonat orașul și s-au retras 20 de kilometri spre nord, pe linia vechilor tranșee săpate în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878.
Pe 5 septembrie, în dimineața atacului asupra Bazargicului, s-a primit ordin de retragere. După doar o oră, a venit contraordinul: înapoi, la atac!
3) La foarte scurt timp după ce și-a scos trupele din Bazargic, trimițându-le înapoi, Arghirescu a primit un contraordin de la Mihail Aslan. Comandanții armatei române, care habar n-aveau ce se întâmpla nici în Dobrogea, nici în Transilvania, credeau că la Turtucaia bătălia decurge bine (în realitate, acolo se conturase încă din prima zi o catastrofă de proporții). Așa că au ordonat reocuparea Bazargicului. Arghirescu și-a întors iar trupele, trimițându-le în marș spre orașul pe care-l părăsiseră.
Doar că, între timp, bulgarii intraseră în Bazargicul abandonat de români. Trupele bulgare s-au dedat, la rândul lor, la atrocități, masacrându-i pe oficialii capturați.
Pe 4 septembrie, când soldații români, epuizați de aceste marșuri și contramarșuri stupide, au ajuns la periferia orașului, au fost întâmpinați de tirul artileriei grele și de infanteria bulgară.
Localitatea Bazargic avea o importanță strategică și tactică, dar în noua situație (Turtucaia era pe cale să cadă) nu se impunea cucerirea sa. Generalul rus Zaioncikovski, numit comandant al forțelor româno-ruse din Dobrogea, a ordonat atacul pe 5 septembrie.
Între timp, forțele române fuseseră întărite și de primele elemente de avangardă ale corpului expediționar rus, ajunse în sfârșit pe linia frontului. Zaioncikovski și-a dispus cele două divizii de infanterie (cea rusă și cea sârbă) pe o latură a șoselei Dobrici – Cobadin, iar DI 19 română și divizia de cavalerie cazacă – pe cealaltă latură.
Dar și bulgarii primiseră în sprijin primele elemente ale Corpului 6 turc, compus din două divizii.
4) În dimineața zilei de 5 septembrie 1916, pe când forțele ruso-române se pregăteau de atac, de la comandantul Armatei a 3-a române a sosit o nouă telegramă. Zaioncikovski era informat de Aslan că situația e gravă la Turtucaia și i se cerea să renunțe la asalt, forțele ruso-române urmând să se retragă. Generalul rus s-a executat, a dat ordinele de anulare a atacului și de retragere spre Medgidia.
5) O oră mai târziu, de la Marele Cartier General de la Periș a venit o nouă telegramă care o anula pe cea anterioară, cu ordinul ca atacul să aibă, totuși, loc! A fost extrem de complicat ca ofițerii să întoarcă iar trupele, pentru a le dispune în ordine de atac.
În aceste condiții, nu e nicio mirare că asaltul din 5 septembrie a fost prost organizat și coordonat.
Arghirescu și-a retras trupele chiar în noaptea dinaintea atacului, lăsându-i singuri pe ruși și sârbi și fără să-i anunțe
6) Pe front, înaintea atacului, a apărut Arghirescu. În timp ce Zaioncikovski era plecat la Medgidia, unde se certa cu românii care-i cereau lucruri absurde (să atace spre Turtucaia), generalul Arghirescu a dat ordinul de retragere pentru divizia sa, apoi s-a aruncat în mașină și a părăsit în viteză trupele, grăbindu-se să se pună la adăpost în spatele frontului.
Priveliștea comandantului fugind a fost dezolantă, soldații români lipsiți de experiență văzând în acest gest un motiv de panică.
Trupele DI 19 române, sleite de puteri, care făcuseră 60 de kilometri pe jos în doar două zile de marșuri și contramarșuri, au început retragerea transformată rapid în debandadă.
7) Pe 6 septembrie, generalul rus Zaioncikovski a reușit să dea de Arghirescu. A avut loc un dialog năucitor. Arghirescu i-a spus rusului că dăduse ordin ca trupele sale să se retragă spre Negru Vodă, conform cu ordinele primite inițial, iar el a luat-o înainte. Când a ajuns la Negru Vodă, îl aștepta un ofițer care îi dădea ordin să contramandeze retragerea. Arghirescu a trimis rapid un curier către DI 19, dar acesta a ajuns prea târziu, trupele erau răsfirate de-a lungul șoselei Dobrici – Negru Vodă și era “absolut imposibil” să mai fie întoarse. “Nu vorbim de batalioane sau regimente, ci despre o masă haotică de oameni, care se deplasa înainte fără niciun scop. Chiar și comandanții lor erau incapabili să restabilească ordinea. În aceste condiții, întoarcerea în luptă este exclusă”.
Peste măsură de furios, Zaioncikovski l-a repezit pe Arghirescu, spunându-i să continue retragerea spre Negru Vodă și să sape tranșee. “N-ar fi prea greu, din moment ce în zonă nu e picior de bulgar”, l-a umilit el pe român.
8) Bulgarii au observat retragerea românilor și le-au ocupat pozițiile în timpul nopții. Astfel că, a doua zi, când trupele ruso-sârbe au atacat, neștiind că DI 19 nu le mai acoperă flancul, surpriza a fost totală.
Sârbii au fost prinși de bulgari sub foc încrucișat, suferind pierderi grele. Bătălia între corpul expediționar rus și bulgari a durat toată ziua, fără ca vreuna din tabere să obțină un succes hotărâtor. După-amiază, Zaioncikovski a dat ordinul ca trupele sale să se retragă, la rându-le, spre Negru Vodă.
Comandanții de regimente și brigăzi erau “consternați” de incompetența conducerii. După dezastrul de la Bazargic, generalul Arghirescu a fost promovat
Așa s-a încheiat bătălia de la Bazargic, în chiar prima săptămână a intrării României în Primul Război Mondial.
Ceea ce se întâmplase între 30 august și 6 septembrie cu Divizia de Infanterie 19 română depășise cu mult orice imaginație. Comandanții de batalioane, regimente și brigăzi erau „consternați” și nu se mai sfiau să discute între ei despre “ordinele și contraordinele, acum atacă, acum retrage-te!”.
Martor la acest dezastru plecat de la structurile de comandă, Scărișoreanu concluziona că Arghirescu era “complet dezorientat” și că “învăța să facă război pe spinarea noastră”.
Dar generalul n-a fost destituit. O lună mai târziu era mutat la comanda Diviziei de Infanterie 6, pe care a condus-o până în 1918. A participat la luptele din Carpați, în toamna lui 1916, apoi la Bătălia de Mărăști, din vara lui 1917, fiind decorat pentru destoinicia sa.
CITIȚI ȘI:
