În primul rând, ar trebui stabilit din capul locului că, în vara lui 1917, victoriile obținute de România și armata rusă la Mărăști, Mărășești și Oituz au fost strict de ordin tactic. În realitate, pe câmpul de luptă, doar la Mărăști s-a realizat un succes militar în sensul propriu-zis al cuvântului, dar fără mare importanță strategică. În celelalte două confruntări, germanii au obținut niște victorii a la Pyrrus, cu costuri umane și materiale pe care nu și le puteau permite.
Pentru că au avansat prea puțin și nu și-au atins niciunul dintre obiective, forțele Puterilor Centrale n-au putut reclama victoria, deși pierderile trupelor româno-ruse au fost de două ori mai mari. Remiza de pe câmpul de luptă a însemnat, pentru România, o mare izbândă în condițiile în care, pe tot restul Frontului de Est, Germania învinsese prin KO armata rusă.
Bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz au reprezentat o imensă surpriză pentru întreaga lume în vara anului 1917
Pornind de la aceaste precizări (necesare în condițiile în care, de 100 de ani, ni se vorbește doar despre aceste trei lupte strânse cu care mulți dintre istorici și propaganda au acoperit toate celelalte înfrângeri), putem intra în subiect.
România a oferit, în 1916-1917, un duș scoțian Puterilor Antantei: o dezamăgire nemaipomenită în toamna lui 1916 și o extraordinar de plăcută surpriză în vara lui 1917.
Când a intrat în luptă, în august 1916, armata română număra peste 800.000 de oameni (din care 440.000 armată de operațiuni) și nu avea inamici prin preajmă, iar patru luni mai târziu, în decembrie 1916, încetase să mai existe, practic, ca forță combatantă. Abia dacă mai erau, pe hârtie, câteva divizii, iar marea majoritate a soldaților scăpați erau niște gloate demoralizate și înghețate, rămase fără șefi, arme, haine, încălțăminte și mâncare.
În iulie 1917, la 7 luni după retragerea catastrofală în Moldova, când nimeni nu-și mai imagina că poate fi posibil așa ceva, România avea să ofere Germaniei o replică violentă, deosebit de agresivă și de bine organizată, provocând o undă de șoc care a demoralizat Puterile Centrale și a ridicat încrederea foarte scăzută a Antantei în acel moment.
Această evoluție este bizară și aparent contrară logicii, dar are explicații profunde și foarte temeinice.
De ce a reușit armata română să câștige, alături de cea rusă, luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz, din vara lui 1917? Explicațiile sunt deosebit de complexe și istorici cunoscuți au umplut volume întregi întorcând pe toate fețele situația.
Ofensiva inițială a trupelor româno-ruse prevedea un atac pe două direcții divergente, deosebit de riscant
Dintre nenumăratele explicații și detalii, am selectat 5 cauze majore ale surprinzătorului succes româno-rus.
Înainte de a le enumera, trebuie reamintite, foarte pe scurt, cele 3 bătălii.
În primăvara lui 1917, după ce au rezistat anevoie presiunilor ruse de a evacua armata și administrația română din Moldova (asta, și datorită revoluției din martie 1917, care a dus la căderea regimului țarist), românii au pus la cale, alături de Misiunea Militară Franceză și de aliații ruși, planul de luptă pentru vară, conform cu liniile generale stabilite la marea conferință aliată de la Sankt Petersburg, desfășurată chiar înaintea Revoluției din 8 martie. România, neglijată, nu fusese invitată la discuții, dar era inclusă, practic, în strategia generală convenită de Franța și Anglia cu Rusia.
S-a dorit începerea ofensivei mai devreme, în iunie, dar diverse motive au amânat atacul ruso-român. Se proiectase o ofensivă în două direcții, un flanc către Buzău și un altul către munți.
În final însă, eșecul sever al ofensivei lansate de ruși în Galiția (ofensiva Kerenski) a făcut ca marele atac de aici să fie restrâns la operațiunea de la Mărăști, purtată de Armata a 2-a română sprijinită de Armata a 4-a rusă în perioada 24 iulie – 1 august 1917. Asaltul a fost un succes, chiar dacă de dimensiuni limitate.
Atacul de la Mărăști și succesul său au suprins comandamentul german care pregătea, la rându-i, propria ofensivă
Această ofensivă i-a luat prin surprindere pe germani și aliații lor austro-ungari, care, fără să fi știut de planul româno-rus, pregăteau la rându-le un atac de mari proporții în aceeași zonă dintre Carpați și Dunăre, pentru a rupe frontul de pe Siret. Mareșalul August von Mackensen primise forțe importante pentru această operațiune al cărei scop era ocuparea Moldovei, scoaterea României din luptă și intrarea în sudul Ucrainei.
Atacul român de la Mărăști a obligat comandamentul german să schimbe în pripă planul de operațiuni, renunțând la direcția Nămoloasa pentru o ofensivă înspre Focșani – Adjud. Așa s-a ajuns la bătălia de la Mărășești (6 august – 3 septembrie 1917).
Spre deosebire de operațiunea ofensivă de la Mărăști, lupta de la Mărășești a fost una defensivă pentru trupele româno-ruse. Germanii au atacat cu Armata a IX-a, surprinzând Aliații într-un moment critic.
După prăbușirea frontului rusesc din Galiția, trupele germano-austro-ungare se apropiaseră amenințător de nordul Moldovei. Așa că șefii armatelor română și rusă din Moldova deciseseră extragerea a 5 Corpuri de Armată rusești din frontul de pe Siret și trimiterea lor urgentă în Bucovina. Locul acestora urma să fie luat de trupele Armatei I române.
În preajma acestei operațiuni de înlocuire a rușilor cu români, germanii au atacat violent, pe un sector de numai 35 de kilometri, trupele Armatei a IV-a ruse. Intrarea treptată în dispozitiv a românilor în locul rușilor a dus la sporirea rezistenței întâmpinate de atacatori și, în final, la eșecul ofensivei germane, care a înregistrat câștiguri minore de teren comparativ cu pierderile suferite.
Aproape simultan cu ofensiva de la Mărășești s-a derulat un alt atac, purtat de trupele Armatei 1 austro-ungare la Oituz (8 – 22 august 1917) împotriva trupelor Armatei a 2-a române. Și aici, românii au dus o bătălie defensivă. La fel ca la Mărășești, germanii și austro-ungarii au obținut câștiguri teritoriale minore cu pierderi mari, ratând țintele strategice.
Trăgând linie, în vara lui 1917 au fost pe frontul românesc 3 mari operațiuni: una ofensivă (la Mărăști), două defensive (Mărășești și Oituz). Niciuna din tabere n-a reușit să obțină un succes decisiv, pierderile au fost mari, însă remiza obținută de trupelor româno-ruse a echivalat cu o victorie și a restaurat onoarea armatei noastre după dezastrul din toamna precedentă.
Cinci motive pentru care România a câștigat bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz în vara lui 1917
1. Transformarea armatei române, de către francezi, într-o mașinărie de luptă performantă și modernă.
La sfârșitul anului 1916, după 4 luni de bătălii intense, armata română încetase, practic, să mai existe. În Moldova, în spatele unei linii a frontului preluată de un milion de soldați ruși, se retrăseseră sute de mii de soldați în zdrențe, fără arme, muniții, vehicule, într-o stare de debandadă totală și cu niște comandanți ca și inexistenți. Doar câteva divizii din Armata a II-a a lui Averescu mai mențineau un mic sector de front, ca prezență simbolică a României la luptele împotriva Puterilor Centrale. Se pierduseră 80% din puști, 50% din artilerie și 85% din și așa puținele mitraliere.
Nimeni nu mai dădea doi bani pe această gloată care lăsase o impresie lamentabilă, iar rușii, urmându-și planul, insistau ca armata și administrația române din Moldova să fie evacuate cât mai departe, eventual în regiunea Donețk sau chiar Caucaz, “pentru refacere”.
Aici a intervenit providențial generalul francez Henri Berthelot. Mai abitir chiar decât conducătorii șovăielnici ai României, comandantul Misiunii Militare Franceze din țara noastră s-a bătut cu toată lumea pentru a păstra pe loc armata și administrația române. El a sesizat că scopul rușilor era de a scăpa de martorii incomozi și de reprezentanții statului român pentru a putea să anexeze ulterior fără probleme Moldova.
Berthelot s-a certat cu toată lumea ca să țină armata română pe loc, apoi a reorganizat-o, instruit-o și echipat-o ca la carte
Într-o serie de demersuri insistente, Berthelot a telegrafiat Parisului, punând în gardă guvernul francez, s-a contrazis violent cu generalii ruși din Moldova și a mers special la Sankt Petersburg, în februarie 1917, la marea conferință interaliată, unde a discutat cu șeful STAVKA, generalul Gurko, dar și cu oficialii francezi veniți în Rusia, la ședință.
Revoluția din martie 1917 a anulat planurile rușilor de a muta trupele române în Caucaz.
În schimb, generalul Berthelot, ajutat de din ce în ce mai mulți ofițeri francezi veniți în misiunea din România, a pornit la reconstrucția armatei române.
Reconstituirea unităților, reechiparea lor cu armament modern și instruirea lor s-a făcut sub directa coordonare și supraveghere a ofițerilor francezi.
S-au comandat din Franța și Marea Britanie echipamente militare: tunuri și obuziere, puști, puști-mitralieră, mitraliere, grenade, baionete, căști de oțel, măști de gaze, cartușe, mortiere de tranșee etc.
Datorită ofițerilor francezi, în armata română s-a interzis bătaia, aceștia dând exemplu colegilor români despre cum trebuie tratați soldații, dar și de conduită profesionistă, civilizată și optimistă
Căile ferate rusești erau un dezastru. Echipamentul, care trebuia adus cu vaporul până la Murmansk, era descărcat și apoi transportat cu trenul, dar adesea nu mai ajungea nimic, garniturile fiind prădate, trase pe linie moartă sau deturnate de ruși. Așa că s-a luat măsura constituirii unor depozite de echipament ale României pe traseu sub supravegherea ofițerilor francezi. Și trenurilor cu echipament militar li s-au repartizat ofițeri francezi cu misiunea de a stopa abuzurile.
În acest fel s-a putut asigura un flux decent al aprovizionării. Scopul inițial a fost de a reechipa complet 15 divizii ale armatei române. Până la urmă, în primă fază s-a reușit înzestrarea a doar 10 divizii.
Toate unitățile române, începând cu nivelul regimentului, aveau atașat câte un militar francez care dubla din umbră comandantul român. Berthelot și-a instruit colaboratorii să fie niște exemple atât pentru colegii lor români, cât și pentru soldați.
Ofițerii francezi au devenit foarte iubiți de trupă și apreciați de ofițerii români pentru profesionalismul, competența, optimismul și spiritul camaraderesc de care dădeau dovadă. Printre altele, francezii au reușit să reducă masiv practica generalizată în armata română ca ofițerii și gradații să-și bată soldații. Această metodă, a pedepsei coroporale, degradantă și dezumanizantă, fusese interzisă în armata franceză încă de la 1800 de către Napoleon. În România anului 1916, ea era încă omniprezentă.
Un alt exemplu dat de ofițerii francezi a fost acela de a mânca la popota soldaților, alături de aceștia, exact ce mâncau și ei, și nu cum făceau cei mai mulți ofițeri români, care se ghiftuiau separat, în timp ce soldații primeau porții mici și fără carne.
Francezii i-au instruit pe români la folosirea mitralierelor, puștilor-mitralieră, grenadelor și mortierelor de tranșee și i-au învățat să coreleze bombardamentul artileriei cu atacul infanteriei
S-au înființat școli de instrucție unde ofițeri și subofițeri francezi au învățat soldații români să folosească grenadele, puștile-mitralieră, mortierele. S-au făcut exerciții de trageri cu tunurile și s-a exersat cooperarea între arme: infanterie și artilerie.
Au fost aduse zeci de avioane, alături de piloți și mecanici francezi care au instruit și români.
Extrem de importantă a fost primenirea corpului ofițeresc. Deși nu s-a reușit eliminarea tuturor pilelor și a incompetenților cu relații politice, totuși o nouă generație de ofițeri tineri, capabili, energici și patrioți a fost promovată la comandă. Acest lucru avea să se vadă peste câteva luni, pe câmpul de luptă.
Deși lucrurile nu s-au mișcat atât de repede și de bine pe cât și-ar fi dorit generalii Prezan (șeful Marelui Stat Major român) și Berthelot, totuși la sfârșitul primăverii aliații aveau pe frontul din Moldova, la dispoziție, o nouă armată română, cu un nou spirit și o nouă atitudine.
Față de armata din vara lui 1916, noua armată română din 1917 era mai mică, dar mult mai performantă.
În locul celor 23 de divizii cu 560.000 de oameni, din care 440.000 reprezentau armata operativă, s-au format 15 divizii cu circa 350.000 soldați. Efectivul unei companii, de exemplu, a fost redus de la 226 de oameni la 194. În schimb, aceștia aveau o putere de foc mult mai mare. Pe lângă ce mai rămăsese din puștile Mannlicher cu calibrul de 6,5 mm din toamna precedentă, fuseseră aduse puști franceze Lebel de calibrul 8 mm, mitraliere Maxim de calibrul 6,5 mm, Hotchkiss și St. Etienne de calibrul 8 mm, puști-mitralieră Hotchkiss și Chauchat și grenade.
Un regiment român din vara lui 1917 avea în componență 24 de mitraliere, 96 de puști-mitralieră și toți soldații dispuneau de grenade pe care fuseseră instruiți să le folosească în mod corect. Toată lumea avea mască de gaze, lopată și cască de oțel “Adrian”, în locul șepcilor de pânză din toamnă.
Prin comparație, cu un an înainte se intrase în război cu o medie de 4-6 mitraliere de regiment (germanii aveau 18-24 de mitraliere grele pe regiment), fără puști-mitralieră. Diviziile române de infanterie aveau acum, în medie, 112 mitraliere fiecare, mai multe decât germanii (81-108).
Armata română din 1917 era mai mică, dar mult mai puternică, mai bine echipată, condusă și antrenată decât cea din 1916
În vara lui 1916, armata română nu avusese artilerie grea deloc (puținele tunuri erau demodate și improvizate, scoase din fortificații și puse pe afet încropit). În primăvara lui 1917 existau deja 49 de baterii de artilerie grea repartizate la 15 regimente de artilerie.
Din Franța fuseseră importate în iarna lui 1917 circa 1,5 milioane de grenade. În vara anului precedent, armata română nu avusese grenade. Exemplele pot continua.
Rezumând, francezii au reușit, în doar câteva luni (ianuarie-mai 1917), să reconstruiască armata română, reechipând-o cu armament, protejând-o de intențiile distructive ale rușilor, antrenând-o în tacticile de luptă moderne și insuflându-i un nou spirit. Noua conducere a armatei, asigurată de generalul Constantin Prezan, aleasă la sugestia generalului Henri Berthelot, s-a dovedit competentă, onestă și muncitoare, iar ofițerii promovați în fruntea divizilor și a regimentelor au confirmat, în general, încrederea investită în ei.
La începutul verii 1917, România dispunea deja de o armată deosebit de puternică, excelent instruită, echipată și condusă, care în lupte avea să se dovedească superioară armatelor rusă și austro-ungară și un adversar de temut pentru armata germană.
2. Specificul bătăliilor din 1917 – pe un front static, relativ scurt, care împiedica războiul de manevră.
Germanii și-au dovedit, pe întreaga durată a Primului Război Mondial, incontestabila superioritate în luptele de manevră. Problemele lor au apărut atunci când au pierdut acest avantaj intrând în luptele de poziție.
Această situație s-a văzut și în campaniile românești. În toamna lui 1916, Armata a IX-a a lui Erich von Falkenhayn și Armata de Dunăre a lui August von Mackensen i-au surclasat pe români și ruși în operațiunile care au presupus manevre, învăluiri, retrageri și atacuri surprinzătoare, concentrări de trupe etc. În contraatacul din Transilvania, Armata a IX-a germană a repurtat succese zdrobitoare în bătăliile de la Sibiu și Brașov. Apoi, timp de o lună și ceva, când s-a trecut la războiul de poziții din trecătorile Carpaților, românii au reușit să reziste, în ciuda marii inferiorități în armament față de inamic.
Când, în final, germanii au reușit să străpungă Zidul Carpaților în defileul Jiului și au debușat în Oltenia, s-a ajuns din nou la un război de manevră în urma căruia armata română a fost făcută KO.
Anularea proiectatului atac româno-rus către Buzău a fost norocoasă. Germanii au fost siliți să facă asalturi frontale repetate și să intre în lupte la baionetă care i-au epuizat
În vara lui 1917, germanii și austro-ungarii n-au avut avantajul spațiului în care să poată manevra, învălui și evita puterea de foc inamică. Au fost nevoiți să atace frontal, ceea ce a dus la repetate lupte corp la corp, atacuri și contraatacuri care i-au secătuit de resurse.
Așa cum s-a întâmplat și pe Frontul de Vest, armata germană n-a avut rezervele necesare ca să străpungă niște segmente de front relativ înguste.
Aici, și norocul a jucat un rol important. Inițial, planul româno-rus prevedea o ofensivă divergentă, în care vârfurile atacurilor urmau să se îndepărteze unul de celălalt. Conjunctura a făcut să fie anulată o parte a planului și să rămână în vigoare, până la urmă, doar atacul de la Mărăști.
Dacă ofensiva ar fi avut loc așa cum ar fi fost planificată, ar fi înlesnit contraatacul germanilor care, în paralel, aduceau și ei forțe pentru propria lor ofensivă.
Acest lucru nu s-a întâmplat, s-a ajuns la o bătălie încrâncenată de tranșee, pe câțiva kilometri pătrați, o copie la scară mai redusă a imenselor carnagii de Verdun, Arras și Somme, din Vest, unde ambele tabere au suferit pierderi enorme fără să reușească o victorie decisivă.
3. Eșecul germanilor și al austro-ungarilor de a sesiza radicala schimbare la față a armatei române și planurile aliaților ruso-români.
Germania n-a considerat, în primăvara lui 1917, că frontul din Moldova merită o atenție deosebită.
Armata română se comportase catastrofal în toamna precedentă, fiind practic desființată, iar trupele noastre nu erau cotate ca un adversar capabil să opună rezistență.
Rușii fuseseră aruncați în aer de revoluție. Țara căzuse în haos, propaganda bolșevică pătrunsese în armata care-și pierdea rapid capacitatea de luptă. Pentru moment, germanii considerau suficientă intensificarea propagandei pacifiste și bolșevice în rândurile inamicului, așteptând ca acesta să se dezintegreze de la sine.
Ceva informații despre pregătirile armatei române și vestea că dincolo se discută despre planuri de atac i-au determinat, totuși, pe germani să elaboreze proiectul unei ofensive în vară. Dar s-a plecat, în alcătuirea strategiei, de la aceleași premise eronate privind valoarea inamicului.
În momentul atacului, germanii și austro-ungarii au avut o imensă și neplăcută surpriză. În locul trupelor române incapabile să opună o rezistență organizată în fața unui atac hotărât și al trupelor ruse gata să fugă sau să se predea, în tranșeele inamice erau profesioniști îndârjiți, care au ripostat violent.
4. Eroismul soldaților români și spiritul de sacrificiu al unei importante părți a trupelor ruse.
Austriecii au scris, în analiza de după bătăliile de la Mărășești și Oituz, despre “disprețul față de moarte” și “statornicia” soldaților români în luptele corp la corp. Kurt von Morgen, generalul german care a condus grupul de divizii implicat în bătălia de la Mărășești, nota că au fost 61 de contraatacuri la baionetă ale românilor și rușilor, care le-au provocat trupelor sale pierderi deosebit de grele. În plus, scria acesta, românii învățaseră să coordoneze mult mai bine infanteria cu artileria, devenind niște adversari de temut.
Soldații germani au crezut inițial, în primele zile ale luptelor de la Mărăști și Mărășești, că au în față trupe franceze, nu române – înșelați atât de echipamentul și căștile de proveniență franceză ale inamicului, cât și de priceperea și tenacitatea cu care luptau românii.
Comportamentul trupelor ruse a fost oscilant. Au fost destule unități care au fugit, s-au retras fără ordin sau au refuzat să atace, de multe ori punându-și camarazii români în situații complicate și chiar disperate. Dar au fost și foarte multe divizii care au luptat eroic, contribuind în final la stoparea ofensivei germane de pe Siret.
Aceasta a fost, practic, ultima luptă victorioasă a armatei ruse în Primul Război Mondial.
Berthelot, entuziasmat de eroismul trupelor: „Bravii noștri români continuă să lupte cu multă însuflețire. Nemții par aproape terminați”
Pentru Aliații vestici, riposta soldaților români pe frontul din Moldova a fost o imensă și plăcută surpriză. Lloyd George, premierul britanic, transmitea în telegrama din 31 august, adresată Guvernului român: “Doresc să exprim, din partea Guvernului britanic, profunda noastră admirație pentru curajul eroic și avântul ce l-a dovedit poporul român în timpul unui an de încercări aproape fără seamăn. (…) Reconstituirea armatei române, rezistența îndârjită – atât de prețioasă pentru cauza comună – pe care această armată o opune dușmanului în acest moment, în condiții de o greutate excepțională, prezintă un exemplu măreț de tărie, pe care libertatea o inspiră unui popor liber”.
Generalul francez Henri Berthelot consemna entuziasmat, într-o scrisoare către o verișoară, pe 16 august: “Bravii noștri români continuă să lupte cu multă însuflețire. Mackensen și arhiducele Joseph și-au unit forțele pentru a ataca: pe de o parte, urcând Siretul cu 12 divizii, pe de alta, coborând Oituzul cu alte cinci. Într-o primă fază și sub efectul surprizei, curajoșii noștri ruși au început prin a-și lua tălpășița. Dar aveam la îndemână diviziile române și datorită lor situația a putut fi echilibrată. Iată că sunt 10 zile de când durează bătălia și nemții nu au putut câștiga decât 5 kilometri de teren, iar acum par aproape terminați. În orice caz, acest efort i-a costat pierderi serioase. Câțiva prizonieri au relatat că unele companii nu mau au decât 25-30 de oameni și că unul dintre regimente a fost redus la 200 de soldați.
Prin urmare, nutresc mari speranțe legate de continuarea operațiilor, cu condiția ca rușii noștri să nu fie cuprinși iarăși de dorința de a se pune la adăpost de gloanțele și de obuzele care le-ar putea desfigura frumoasele lor chipuri de mojici sau de calmuci”.
5. Insuficiența resurselor alocate de Germania și Austro-Ungaria.
Independent unele de altele, comandamentul ruso-român și cel germano-austriac au plănuit ofensive în aproximativ aceeași perioadă de timp și același loc. Niciuna din tabere n-a știut ce plănuia cealaltă.
Germania și Austro-Ungaria au plănuit o amplă manevră pe direcții exterioare, care urma să prindă trupele inamice într-un clește.
Armatele III și VIII austro-ungare urmau să atace dinspre Bucovina, după ce zdrobiseră armatele rusești din Galiția.
Armata a IX-a germană urma să atace pe direcția Nămoloasa – Bârlad.
Ofensivele de la Mărășești și Oituz plecaseră de la ideea că străpungerea se va realiza în primele zile. Nu existau rezerve pentru o bătălie de poziții prelungită
Dar atacul român de la Mărăști și succesul acestuia au dus la schimbarea în pripă a planului. Comandanții germani au fost nevoiți să improvizeze și să grăbească lucrurile, pierzând un avantaj important.
S-a schimbat strategia, optându-se pentru un atac-clește din două direcții pe frontul român, unul dinspre Focșani spre Mărășești și altul la ieșirea din munți, între Târgu-Ocna și Onești, cu ținta spre Bârlad.
Dar grăbirea ripostei a făcut ca armata germană să intre în luptă înainte să sosească toate unitățile și să se poată realiza concentrarea optimă de trupe. Pe scurt, germanii și austro-ungarii au pornit atacul prea devreme și prea puțini.
La Oituz, analiza strategică arăta că grupul Gerok putea realiza străpungerea în primele două zile de ostilități. Corpul VIII nu avea rezerve suficiente pentru o ofensivă îndelungată, iar grăbirea atacului a făcut ca întăririle să nu ajungă în momentul crucial, când era nevoie de ele. Soldații pierduți în luptă n-au putut fi înlocuiți și atacul a eșuat.
Puterile Centrale au pornit atacul înainte să le sosească toate forțele și estimând greșit capacitatea de rezistență a inamicului
La Mărășești, ca și la Oituz, așa cum am arătat la punctele 3 și 4, mai sus, germanii și austro-ungarii s-au lovit de o rezistență a trupelor româno-ruse mult mai acerbă decât estimaseră. Această gravă eroare de apreciere (subapreciere) a inamicului a generat estimarea unui număr greșit de forțe necesare ofensivei. S-a atacat cu resurse insuficiente, crezându-se că rezistența inamicului va fi modestă.
Toată strategia Puterilor Centrale pe frontul românesc, în vara lui 1917, s-a învârtit în jurul acestui element-cheie: străpungerea trebuia realizată rapid, pentru că nu existau rezerve pentru o bătălie de durată.
Această țintă a fost ratată.
Atacul a fost compromis și mai mult când a fost început fără ca pe front să fi ajuns Corpul Alpin austro-ungar și Batalionul de Vânători de Munte din Wurttemberg, trupe de elită care ar fi trebuit să hotărască soarta bătăliei din munți.
Pentru că forța inițială a asaltului n-a produs ruptura mult-așteptată, trupele româno-ruse au absorbit șocul și apoi s-au repliat încet, pe linii succesive, lansând zeci de contraatacuri care au produs pierderi teribile germanilor și austro-ungarilor. În final, artileria Puterilor Centrale a intrat și în criză de muniții, acest lucru punând capăt, practic, oricărei șanse de a mai câștiga lupta.
CITIȚI ȘI:
