Tomas de Torquemada (14 octombrie 1420 – 16 septembrie 1498), fratele dominican ajuns primul Mare Inchizitor al Spaniei, a intrat în istorie drept simbolul represiunii fanatice în numele credinței creștine, al lui Dumnezeu și al lui Iisus Hristos. Războiul Inchiziției catolice cu celelalte religii, cu știința și cărturarii și cu absolut oricine putea măcar fi bănuit că ar putea reprezenta un pericol pentru religia creștină este una din cele mai întunecate pagini din istoria Europei.
Opresorul de mai târziu al evreilor spanioli și al maurilor avea el însuși origini evreiești. Tomas de Torquemada avea o bunică evreică trecută la catolicism. Încă de tânăr, Torquemada a devenit frate al ordinului religios catolic al dominicanilor. La 32 de ani, în 1452, era deja numit stareț al mănăstirii din Santa Cruz.
Un context complicat, în care violența și pericolul făceau parte din cotidianul vieții omenești
Cruntul călău de mai târziu s-a născut și a trăit într-o epocă istorică întortocheată și complicată. Reconquista spaniolă (războiul de recuperare a Peninsulei Iberice din mâinile musulmanilor) stagna deja de două secole. În Estul Europei și în Africa de Nord, otomanii își trăiau epoca lor de maximă expansiune, Constantinopolul căzuse în 1453, iar pericolul invadării Europei de către turcii musulmani era cât se poate de real.
După sute de ani în care avusese monopolul asupra învățăturii, reprezentând în același timp și depozitara și păstrătoarea cunoașterii pe durata Erei Întunecate de după prăbușirea Imperiului Roman, Biserica Creștină își vedea pentru prima oară amenințată poziția dominant. Epoca Renașterii, constând în răspândirea științei, a înțelepciunii antichității clasice, pornită din Italia în Secolul al XIV-lea și răspândită rapid în toată Europa de Vest, a schimbat paradigma. Călugării și clerul nu mai erau singurii care știau să scrie și să citească. Din Universitățile înființate pe lângă mănăstiri și biserici iradia cunoașterea. Apăruseră curioși și cercetători care-și puneau întrebări.
În paralel, în sânul Bisericii Catolice apăruseră nemulțumirile care aveau să ducă, la începutul Secolului al XVI-lea, la reforma protestantă.
Așadar, provocările Bisericii erau majore. Răspunsul a fost violent, iar Torquemada a fost una din formele îmbrăcate de riposta catolică.
Trebuie însă, de asemenea, menționat încă de la bun început că nu se pot judeca evenimentele de acum 500 de ani apelând la convențiile și normele morale ale Europei Secolului XXI. La sfârșitul anilor 1400, societatea omenească trăia într-o altă realitate, al cărei grad de violență și intoleranță, legiferată de conducătorii țărilor, era cu totul altul. Oamenii trăiau vieți scurte și violente, războaiele erau omniprezente, temerile și speranțele strămoșilor noștri arătau cu totul altfel față de cele de acum.
În acest context, mijloacele la care a apelat Inchiziția nu erau nici apanajul exclusiv al acesteia, nici neobișnuite. Regii Angliei, Franței și Rusiei, sultanii Imperiului Otoman și regii safavizi ai Iranului, mogulii Indiei și împărații Chinei, împărații aztecilor recurgeau în mod curent la crime în masă, masacre, chiar genocid fără ca acest lucru să pară neobișnuit pentru contemporani.
Un sfetnic radical
Starețul mănăstirii din Santa Cruz a rămas în această funcție încă două decenii, dar în paralel cu aceasta a început, treptat, să acumuleze alte funcții. A devenit unul dintre importanții sfătuitori ai regelui Ferdinand al II-lea de Aragon și al reginei Isabella I a Castiliei.
Ferdinand și Isabela s-au căsătorit în 1479, acest lucru ducând la unirea celor mai importante două regate ale Spaniei.
Statul rezultat astfel a reluat ofensiva împotriva maurilor, desăvârșind Reconquista începută cu secole în urmă: în 1492, ultimul bastion musulman în peninsulă, Granada, avea să fie cucerit de creștini.
În paralel, puterea radicalului Torquemada continua să crească. La un moment dat, acesta a reușit să-i convingă pe suveranii spanioli că prezența evreilor și musulmanilor era foarte periculoasă pentru credința catolică. În Spania au urmat legi dure, care vizau expulzarea necreștinilor și chiar a celor care acceptaseră să se convertească la catolicism de curând.
Inchiziția s-a transformat rapid dintr-o metodă de apărare a moralei creștine într-un instrument al răzbunării și terorii. Oricine putea fi denunțat pentru orice
Papa Sixt al IV-la a înființat Inchiziția spaniolă pe 1 noiembrie 1478, cu un an înaintea căsătoriei dintre Ferdinand și Isabela. La acel moment, influența catolicismului era uriașă și o concura chiar pe a regilor, chiar dacă aceștia erau în Spania, la rându-le, niște fervenți apărători ai Bisericii.
Inchiziția a primit misiunea să vegheze la principiile și puterea Bisericii Catolice. Orice abatere sau erezie urma să fie pedepsită cu cea mai mare asprime, iar sub jurisdicția inchizitorilor se aflau fetele începând de la 12 ani și băieții de la 14 ani în sus.
Primii inchizitori din Spania au fost instalați în 1480, iar în februarie anul următor aveau deja loc primele arderi pe rug ale ereticilor. Odată deschis drumul, Papa a mărit ritmul. În februarie 1481 au fost arși pe rug 6 oameni, dar imediat după aceea au fost numiți în funcție alți 7 inchizitori, pentru că numărul abaterilor de la dreapta credință era mare.
Printre cei 7 noi inchizitori se număra și radicalul stareț Torquemada. Până în 1490, tribunale ale Inchiziției funcționau deja în 8 mari orașe de pe cuprinsul Spaniei. Pretutindeni ardeau rugurile.
Procedura era clară. Inchizitorul descindea în localitate și ținea o mesă specială. Toți locuitorii erau siliți să participe la slujbă. Se ținea și o predică în care cei care se știau vinovați de erezie erau somați să-și mărturisească public păcatele.
Păcătoșilor li se acorda o perioadă de grație, de obicei de 30-40 de zile, în care erau așteptați să se pocăiască. Sistemul era criminal prin însăși natura sa. Suspecții care își recunoșteau vina erau și ei pedepsiți, dar mai puțin aspru. În schimb, erau obligați să indice alți eretici care refuzau să se deconspire. Delațiunea a devenit astfel element de bază al Inchiziției spaniole. Inerent, acțiunea s-a transformat într-o vânătoare de vrăjitoare în care abundau răzbunările personale. Oricine putea să-și denunțe vecini, prieteni sau dușmani, sub acuzații reale sau imaginare, iar cei vizați plăteau foarte scump – adesea cu viața.
Acuzaților li se smulgeau mărturiile prin cele mai cumpite cazne. După ce recunoșteau tot ce li se cerea, aceștia erau arși pe rug. Dacă sărutau crucea, erau spânzurați înainte de incinerare. Dacă nu, erau arși de vii
Cei puși sub acuzare erau băgați la închisoare și torturați. În timpul interogatoriului, inchizitorii erau încurajați să practice tortura conform „conștiinței și voinței“. Orice chin era bun pentru atingerea scopului. Pentru a mărturisi, deținuților li se turna apă pe gât, erau trași pe roată sau atârnați de mâinile legate la spate. Procesul era de o cruzime inimaginabilă. Mulți dintre cei acuzați erau mutilați. Alții mureau pur și simplu din cauza caznelor.
Aceia care cedau și recunoșteau toate acuzațiile care li se puneau în cârcă erau arși pe rug.
Tuturor li se confiscau averile și proprietățile – atât lor, cât și familiilor lor. Aceasta a fost o sursă de îmbogățire extraordinară pentru Biserica Catolică, dar și pentru inchizitori.
Celor arși pe rug li se ofereau două variante înaintea execuției. Puteau să se căiască pentru ce făcuseră și să sărute crucea, beneficiind de favoarea de a fi sugrumați înainte de a fi aprins rugul. Ceilalți, care refuzau până la final să-și recunoască vina, erau arși de vii, murind în chinuri groaznice.
În aceste împrejurări deja terifiante, pe 17 octombrie 1483 Tomas de Torquemada era investit cu puteri depline și extinse asupra întregii Spanii, după ce în august același an fusese numit Mare Inchizitor în Castilia și Leon.
Din această poziție, puterea lui Torquemada o concura pe a perechii regale Ferdinand – Isabela. În mod categoric, Marele Inchizitor era însă mai temut de către popor decât suveranii spanioli.
Sub comanda acestui cleric neîndurător, care dusese cruzimea pe culmi ale ororii greu de egalat invocându-l pe Dumnezeu, Inchiziția din Spania a luat o formă organizată și sistematizată.
„Oricine posedă o oarecare învățătură este socotit vinovat de erezii, de erori, de urme de iudaism. Astfel, au redus la tăcere oamenii de litere“
În 1484, Torquemada a validat elaboarea unui document cu 28 de articole în care erau enumerate păcatele urmărite de Inchiziție și care trebuiau eradicate din societate. Renegarea religiei creștine și a preceptelor sale, blasfemia, homosexualitatea, poligamia, cămătăria și vrăjitoria se regăseau pe lista lui Torquemada. În realitate, invocarea acestor vicii sau practici necinstite se ascundea răfuiala Marelui Inchizitor cu evreii, cu învățații, cu dușmanii personali. Despre ce era vorba de fapt în răfuiala Inchiziției cu societatea avea să explice mai târziu, în 1533, fiul unui alt Mare Inchizitor într-o scrisoare: „Oricine posedă o oarecare învățătură este socotit vinovat de erezii, de erori, de urme de iudaism. Astfel, au redus la tăcere oamenii de litere. Cei care au ales învățătura au ajuns să simtă, așa cum spui, o mare teroare“.
Inchizitorii au primit de la Torquemada permisiunea de a recurge la orice mijoc ar fi considerat ei necesar pentru a-i determina pe păcătoși să recunoască faptele. Acest lucru transforma, de fapt, procesele într-o mascaradă. Chinuiți cumplit, oamenii recunoșteau orice li se imputa, indiferent dacă erau sau nu vinovați.
Spania s-a cufundat cu totul într-o eră a terorii fără margini. Nu exista om în această țară să nu trăiască înspăimântat clipă de clipă, apăsat de gândul că oricând putea fi acuzat de orice erezie. Brutalitatea cu care Inchiziția își făcea treaba a traumatizat un popor întreg.
Acolo unde ajungeau inchizitorii se instaura moartea. Într-o singură lună (februarie), în 1484, 30 de persoane din orașul Ciudad Real au fost arse de vii pe rug. La Toledo, în 16 ani (1485-1501), au fost arși 250 de oameni. În 1492, la Valladolid, 32 de condamnați au fost arși simultan pe rug. Valladolid era chiar orașul natal al lui Torquemada.
Torquemada a obținut expulzarea evreilor din Spania. În final, lista celor arși pe rug de el a ajuns la 2.000 de persoane. După moartea sa s-a descoperit că multora le furase averile
Dar represiunea era mult mai largă și viza categorii întregi de populație. Torquemada a anunțat că însuși sufletul Spaniei era în pericol, iar unica salvare era eliminarea evreilor. Așa că, în 1492, regele Ferdinand și regina Isabela au decretat expulzarea tuturor evreilor care refuzaseră să se convertească. Numărul celor alungați din Spania nu este cunoscut cu precizie, dar se estimează că a fost vorba de 30-80.000 de persoane. A fost o pierdere majoră atât pentru economia țării, cât și pentru nivelul intelectual al acesteia.
Doar moartea l-a stopat pe Torquemada din cursa sa criminală.
Marele Inchizitor ajunsese atât de detestat încât pretutindeni unde se deplasa era însoțit de o mică armată formată din 50 de cavaleriști și 250 de infanteriști. Oriunde sosea Torquemada se instaura teroarea. Între 1482 (numirea sa ca inchizitor) și 1498 (când a murit), Torquemada a coordonat arderea pe rug a 2.000 de oameni. Un număr necunoscut de alte victime au decedat în timpul anchetelor sau au fost mutilate. Zeci de mii de oameni au fost expulzați din Spania.
În final, s-a descoperit că marele paznic al valorilor creștinismului catolic profitase de puterea sa ca să strângă o avere uriașă. Torquemada își însușise multe din bunurile celor acuzați și condamnați pentru erezie.
CITIȚI ȘI:
- Cum a ajuns România să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă, deși era cu Puterile Centrale. Premierul Brătianu și delegații Aliaților au venit pe furiș într-o casă, au scris tratatul de mână și au plecat câte unul, pe jos
- 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
- Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
- De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
- Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
- Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
- Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
- Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
- Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
- Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
- Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
- Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
- Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
- 22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
- Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
- Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
