Trecut aproape complet cu vederea astăzi, la 1 decembrie 1918 s-a petrecut în România un eveniment cu o importanță simbolică cel puțin la fel de mare ca și cea a Adunării desfășurate la Alba Iulia în aceeași zi: întoarcerea triumfală în Capitală a Regelui Ferdinand, în fruntea armatelor aliate. Acest moment cu adevărat istoric, unul de povestit nepoților și de rămas în antologia poporului român, a fost dat uitării decenii la rând din rațiuni propagandistice despre care n-are rost să vorbim aici.
În dimineața zilei de 1 decembrie, regele, regina și întregul Guvern au venit cu trenul până la Gara Mogoșoaia, unde erau așteptați de vechiul lor prieten și camarad alături de care înfruntaseră furia armată a Puterilor Centrale, generalul francez Henri Berthelot. Alături de el era generalul Constantin Prezan, comandantul armatelor române în glorioasele bătălii din vara lui 1917, care ne-au reabilitat în fața întregii lumi.
Regele, regina și Berhelot au încălecat și, în fruntea armatelor române, franceze și britanice, au intrat în București în uralele copleșitoare ale unei mulțimi uriașe.
Un amănunt pe care istoriografia românească uită să-l amintească: primii care au ajuns la București și care l-au eliberat, de fapt, de germani au fost aliații franco-britanici
Impresia pe care acest eveniment a făcut-o asupra martorilor oculari a fost de neuitat. Bucuria și recunoștința românilor au fost cu adevărat sincere și au mers la inima aliaților, care ne-au oferit tot concursul pentru a recupera țara din mâinile bulgarilor, germanilor, ungurilor și chiar ale sârbilor, care nu mai voiau să cedeze Banatul.
De neprețuit tocmai pentru că vine de la un om direct implicat în evenimente și, în același timp, de la un străin neafectat foarte tare de răfuielile locale, povestea eliberării Bucureștiului recompusă din corespondența și jurnalul generalului Berthelot este foarte interesantă.
Ceea ce istoriografia română omite de obicei să spună – sau o spune cu jumătate de gură – este că, de fapt, primii care au ajuns la București și l-au eliberat de germani au fost francezii și britanicii, și nu românii. Relatarea generalului Henri Berthelot este fără echivoc.
Armata Dunării, compusă din divizii franceze (în principal) și britanice a traversat fluviul cu o zi înainte de încheierea armistițiului, înfruntând trupele germane care s-au retras sub presiunea aliată.
Practic, francezii ar fi putut intra oficial în București înainte de 20 noiembrie, dar s-au oprit după ce au corespondat cu Guvernul de la Iași. Convenția a fost ca trupele aliate să intre împreună, familiei regale revenindu-i onoarea de a conduce eliberarea oficială a Capitalei.
Un mare prieten al României niciodată suficient de răsplătit: generalul francez Henri Berthelot, om foarte important în hotărârea Parisului de a susține alipirea Banatului și Transilvaniei la Regat
Mai mult decât atât, descoperim în corespondența lui Berthelot – ca de atâtea alte ori în extraordinarul său jurnal – chiar o exasperare, la un moment dat, în fața lipsei de hotărâre și inerției românilor. Francezul scrie, pe 24 noiembrie, că a trimis personal doi ofițeri la Iași după români, pentru a-i aduce pe sus, dacă va fi nevoie, ca să intre odată în oraș.
Tonul lui Berthelot este însă unul afectuos, generalul din ale cărui rânduri răzbat hotărârea, competența și eficiența fiind cucerit de români, cu toate defectele și obiceiurile lor adesea enervante.
Citiți mai jos câteva dintre scrisorile trimise de comandantul forțelor Aliate din România în timpul Primului Război Mondial, marele prieten al țării noastre, generalul Henri Berthelot – un francez „mai român decât românii“, după cum observa cu năduf comandantul armatei ruse în februarie 1917.
Istoria nu se oprește la ultimul rând al scrisorilor din textul de față. Berthelot a jucat un rol foarte important, prin rapoartele sale, în decizia Aliaților de a acorda Transilvania și Banatul țării noastre. Neobosit, la sfârșitul lui decembrie Berthelot a plecat într-un turneu, cu trenul, prin Banat și Transilvania, lămurindu-se personal asupra faptului că teritoriile respective erau locuite majoritar de români care voiau alipirea la Regatul României.
El a avut grijă ca dările sale de seamă să ajungă pe masa Guvernului Franței, pledând și convingându-l pe mareșalul Ferdinand Foch, generalissimul armatelor Aliate, că România poate fi acel pilon din Est pe care Europa să poată ancora frontul de îngrădire a bolșevismului aflat în plină ofensivă.„
Târnovo, 12 noiembrie 1918
„Draga mea Louise,
Așa după cum ultima mea scrisoare lăsa să se întrevadă, am trecut Dunărea alaltăieri, pe la Rusciuk, cu avangarda noastră, și am ocupat pe teritoriul românesc un larg cap de pod în fața Giurgiului. Noaptea următoare ne-am extins operațiunea trecând și mai spre vest, la Zimnicea și la Turnu Măgurele, lărgindu-ne astfel acțiunea pe un front de 120 de km.
În același timp, bravii noștri români i-au arătat ușa lui Marghiloman al lor, au decretat mobilizarea și i-au ordonat lui Mackensen să își ia tălpășița în 24 de ore sau să depună armele.
În această situație ne găseam ieri, când ne-a parvenit vestea încetării ostilităților. Încă nu cunoaștem condițiile care ne privesc, dar sper că este inclus și îndemnul către Mackensen de a depune armele și că nu vom întârzia să mergem în București – în sfârșit, am scăpat de nemți!
Sâmbătă eram la Rusciuk, pentru a da ultimele ordine privind atacul de mâine, iar ieri m-am dus la Șiștov, la generalul care comandă Divizia 30, pentru a vedea rezultatele operațiunii. Totul s-a desfășurat foarte bine. Nemții nu mai aveau, ca să zicem așa, decât ariergardă. Astfel încât trecerea s-a făcut ușor și cu pierderi nesemnificative, cel mult 20 de oameni. După o oră, artileria inamică a dispărut din raza noastră vizuală, iar infanteriștii lor au urmat același drum. Nu mai e nevoie să îți descriu primirea care le-a fost făcută alor noștri de cealaltă parte a Dunării. (…)„
Giurgiu, 16 noiembrie 1918
„Draga mea Louise,
Am plecat ieri dimineață, la ora 7:00, din Târnovo, pe ninsoare. Drumul nu era nici pe departe bun și mașina a avut dificultăți în a-și croi drum prin locuri în care omătul avea 15 cm. În pofida acestui lucru, am parcurs în patru ore cei 107 km care ne despărțeau de Rusciuk. Acolo, un remorcher bulgar ne-a traversat Dunărea. Pe celălalt mal am fost primiți cu brațele deschise de toată populația română, care a suferit din plin din cauza ocupației nemțești. Porcii le-au furat tot și au expediat în Germania ce au adunat prin jafuri. Chiar și acum, pe parcursul retragerii, distrug ceea ce nu pot duce cu ei, dar poți fi sigură că toate astea se vor afla pe nota lor de plată.
Prefectul mi-a ținut un discurs lung. Primarul a fost mai puțin limbut și mulțimea extraordinar de entuziastă. Municipalitatea a avut inspirata idee de a numi două străzi din oraș după cei doi soldați care au fost uciși în cursul atacului nostru. Viața lor, și câțiva răniți, atât ne-a costat operațiunea. Vezi bine că nu e mult.
În acest moment, dau ordine să ne reluăm marșul pentru a ne apropia de București și a străbate cei 70 de km care ne mai separă de oraș. Voi duce trupele, sau cel puțin o divizie franceză și o brigadă engleză, la doi pași de capitală, în așa fel încât să ne putem face o intrare solemnă. Regele mi-a cerut să îl însoțesc în ziua respectivă. Dorește să își facă intrarea nu doar alături de trupele române, ci și alături de toate trupele aliate, lucru care cu siguranță nu va mai întârzia mult. În orice caz, eu nu voi pleca de aici decât în ziua în care vom intra în București. (…)“
„19 noiembrie (jurnalul personal).
Germanii continuă să facă tot ce îi taie capul și plângerile sunt tot mai multe. Cu mașina, pe șoseaua principală, de la Călugăreni la Copăceni, Varlaam, Mihăilești și Grădinari, inspectarea punctelor distruse de germani; de acolo până la Bragadiru; văzut sosire avangardei Diviziei 61 și întoarcere pe același drum, pe vreme urâtă. Ne-am încrucișat la dus cu generalul Mircescu și colonelul Toma Dumitrescu, pe care îi regăsesc la Giurgiu împreună cu maiorul Tance, delegat de Franchet d’Esperey, care îmi aduce informații pe care nu le cunoșteam și, în sfârșit, textul armistițiului. Eu cinează cu noi și discutăm despre situația actuală. Decizii.“
20 noiembrie 1918
„Draga mea Louise,
Mă aflu în continuare la Giurgiu și probabil voi rămâne aici până în momentul în care regele și Guvernul român vor sosi ei înșiși la București. (…)
Casa în care locuiesc este foarte convenabile, dar a fost ocupată de nemți și ăsta spune totul. Două zile întregi am făcut curățenie. Acum, locuința poate fi utilizată. Caii mei au ajuns și voi putea face din nou câteva plimbări. (…)
Românii așteaptă cu nerăbdare fățișă momentul în care ne vom face intrarea în capitală. Cred că aceasta va fi un adevărat marș triumfal a cărei amintire soldații din Armata Dunării o vor păstra multă vreme. (…)“
Giurgiu, 24 noiembrie 1918
„Dragul meu Georges,
Sunt în continuare pe malurile Dunării așteptând ca Guvernul român să se decidă odată să intre în capitala eliberată. Sunt, iată, deja opt zile de când solicit venirea lor, iar ei încă discută nu știu ce protocol. Ieri am trimis doi ofițeri la Iași, cu misiunea de a-i lua de guler și de a-i aduce cu orice preț.
Constatând devastările comise de nemți în cursul evacuării, m-am decis să îi trimit lui Mackensen ultimatum, prin care îi impun plata unor despăgubiri de 500 de milioane de mărci, un răgaz de plecare de trei zile și o amendă suplimentară de 50 de milioane pentru fiecare zi de întârziere sau orice alt act ilegal comis de acum înainte de trupele lui.
Am obținut, de asemenea, din partea Guvernelor aliate decizia de a-i trata pe bulgari așa cum merită și de a-i obliga să evacueze Dobrogea românească. Le-am dat termen până la 3 decembrie pentru a se întoarce la ei acasă; dacă nu, îi vom forța cu lovituri de tun.
În sfârșit, vom demara cât mai rapid rapid posibil o acțiune în Rusia de Sud, pentru a-i elibera de bolșevici pe toți cei care – și sunt numeroși – s-au săturat de ei până peste cap. Avem un mare interes în a face să dispară rapid acest focar de dezordine și crime și nu cred că va fi prea dificil, pentru că regimul lor se manifestă printr-o omniprezentă foamete și până și cei mai încrâncenați încep să își dea seama de acest lucru. Doar inimoșii noștri socialiști continuă să nu vadă nimic și să persiste în utopiile lor.
Totuși, coșmarul se destramă și cred că intrăm pentru câțiva ani într-o atmosferă mai puțin agitată, dar mai e încă multă treabă de făcut și sunt convins că restricțiile sunt încă necesare până în 1920. (…)“
Giurgiu 28 noiembrie 1918
„Draga mea Louise,
Această scrisoare este ultima pe care ți-o trimit din Giurgiu. Într-adevăr, plec de aici chiar în această seară, pentru a merge să mă instalez așa-zis incognito la București, unde voi plănui intrarea noastră oficială de sâmbătă sau duminică, dată la care regele trebuie să ajungă, în sfârșit, de la Iași, cu miniștrii săi și legațiile. Dacă ar fi să mă iau după pregătiri, întâmpinarea va fi ovații.
Mă gândesc să rămân pentru câtva timp la București și să conduc de acolo acțiunea noastră în Rusia meridională, care va însemna, cel puțin pentru început, ocuparea Odessei și a Sevastopolului, poate și a Kievului, a Harkovului și a bazinului Donețk, care este garanția miliardelor noastre, dar asta se va întâmpla puțin mai târziu și nu îți ascund că aș preda bucuros ștafeta altcuiva.
Ieri s-a realizat o legătură între noi și cei din Iași. Generalul Prezan a venit să se informeze despre starea lucrurilor și să pună la punct, împreună cu mine, toate operațiile următoare. Am primit prin el vești despre prietenii mei pe care îi lăsasem la Iași. De altfel, sper că nu vor rămâne acolo o veșnicie și că îi voi revedea pe toți la București cât de curând. (…)“
2 decembrie 1918
„Draga mea Louise,
Ieri, duminică, a fost ziua triumfului nostru.
Mai întâi am făcut prizonieră de război întreaga armată a lui Mackensen, oamenii predându-se de bunăvoie și necondiționat. Este felul nostru de a-i face să plătească fărădelegile comise.
Tot ieri, regele, regina și generalul Berthelot și-au făcut intrarea solemnă în capitala României eliberate, în fruntea trupelor aliate.
Entuziasmul a fost copleșitor, așa cum mă așteptam. Vremea, care de opt zile încoace a fost ploioasă, ne-a dat o zi de răgaz, fiind, dacă nu însorită, cel puțin suficient de agreabilă. Soarele era în inimi. O mulțime imensă străjuia în șiruri largi strada pe care trecea cortegiul și care se cheamă strada Victoriei.
Regele a sosit la 9 dimineața într-o gară (n.r. – Mogoșoaia) care amintește, prin poziționarea sa, de Gara Bois de Boulogne. Acolo am urcat pe cai, regina la stânga regelui, iar eu, la dreapta lui.
Programul includea întâi de toate trecerea în revistă a trupelor franceze, engleze și române – trei batalioane franceze, unul englez și cinci române. În plus, noi aveam trei baterii și regimentul 4 Vânători din Africa.
Apoi a urmat slujba de sfințire a drapelelor românești, care fuseseră toate strânse laolaltă în acest scop. La intrarea în oraș, autoritățile ne-au oferit pâine și sare, după tradiție. Și de acolo, în fruntea trupelor, am mers de-a lungul acestei mulțimi, de care îți vorbesc mai sus, până în Piața Mare a orașului, în fața statuii lui Mihai Viteazul, unde armatele trebuiau să defileze. La dreapta și la stânga, tribune pentru autorități, familia regală, guvern, corpurile diplomatice, înalții funcționari și ofițerii aliați români care nu erau de serviciu.
Parada a fost superbă, în special cea a trupelor franceze care s-au prezentat remarcabil și au fost primite cu ovații impresionante. Va fi o amintire deosebită pentru soldații noștri care vor povesti multă vreme despre această zi. Toată lumea îi sărbătorește și îi poartă pe brațe când îi întâlnește pe stradă. Administrația tutunului mi-a oferit pentru eu 160.000 de țigări, ceea ce înseamnă cam 30 pentru fiecare.
Imediat după defilare, ne-am îndreptat spre catedrală, unde a fost rostit un Te Deum. Mitropolitul m-a îmbrățișat de mai multe ori, cu efuziune. Ofițerii l-au proclamat pe rege Mareșal și acesta, la rândul său, mi-a oferit Marea Cruce a ordinului Mihai Viteazul. Sunt primul deținător al acestei distincții.
Seara, mare dineu de gală la Palat, unde au fost invitați toți ofițerii noștri superiori și unde a avut loc o decernare de decorații. Nimeni nu a fost uitat.
Sunt sărbătorit oriunde merg și sunt numit, nici mai mult, nici mai puțin, decât eliberatorul României. Mai avem încă numeroase dineuri de gală în programul săptămânii. Îți mărturisesc că asta îmi face plăcere, dar pe când permisia? Trebuie să ne gândim și la lucruri serioase și am trei probleme principale de rezolvat: Dobrogea cu bulgarii, Transilvania cu ungurii și Rusia de Sud cu bolșevicii. Sper, totuși, că asta să nu îmi ia prea mult timp.Nu este nevoie să mai adaug că sunt în perfectă stare de sănătate. Am nevoie de sănătate pentru a rezista. (…)“
6 decembrie 1918
„Dragul meu Georges,
De la precedenta mea scrisoare, demonstrațiile de afecțiune din partea românilor nu au făcut decât să sporească, și în fiecare zi primim noi dovezi de prietenie.
Galele, dineurile și alte mese oficiale se succedă fără încetare. Chiar și soldații noștri beneficiază de ele. Ieri, la Teatrul cel Mare le-au fost rezervate cam 100 de locuri. Azi, regina îmi spune că intenționează să ofere o cină festivă prezidată chiar de ea la care vrea să invit 150 de subofițeri și soldați.
Într-adevăr, oamenii noștri se simt aici ca într- o țară prietenă. Peste tot sunt sărbătoriți, necunoscuții îi invită la ei la masă fără fasoane și într-un mod absolut prietenesc. O vorbă foarte simpatică a unui țăran dintr-un sat de lângă București spunea că francezii și românii sunt de același neam pentru că atunci când soldații noștri trec prin satele lor, câinii nu-i latră. (…)
Săptămâna viitoare, îmi propun să trimit pe tren, către Iași, unul din regimentele noastre și mă duc eu însumi să petrec acolo trei zile, pentru a le mulțumi locuitorilor pentru ospitalitatea pe care mi-au arătat-o anul trecut. Toată armata Mackensen, adică aproximativ 160.000 de oameni, este indiscutabil prizonieră de război și trimisă în lagăre din Ungaria. Într-un fel, mi-am luat revanșa pentru 1917. (…)
În sfârșit, de azi-dimineață vedem soarele pe cer, care s-a tot lăsat așteptat până astăzi. Sper ca vremea bună să dureze, chiar de-ar fi să o plătim cu un pic de frig. Aș putea astfel să-mi reiau plimbările călare. Grajdul meu este bine dotat, pentru că l-am adus pe Kleber și încă trei cai.“
14 Decembrie 1918
„Draga mea Louise,
Am mai avut încă o serie de ceremonii cu ocazia trecerii prin București a generalului Franchet d’Esperey, care a venit să pună la punct, împreună cu mine, o serie de chestiuni privind relațiile României cu vecinii săi bulgari, unguri și chiar sârbi, precum și trecerea în subordinea mea a trupelor și serviciilor care sunt alocate pentru acțiunea noastră în Rusia.
Toate celebrările astea sunt puțin cam obositoare, dar cred că de acum înainte vom fi mult mai liniștiți și că vom trece la treburi serioase.
Din nefericire, am avut și nefericitul prilej de a plânge moartea unuia dintre generalii noștri, care s-a stins foarte repede din pricina gripei infecțioase (n.r. – gripa spaniolă). Generalul Lafont a venit în România odată cu mine, în 1916, și a rămas aici, ca atașat militar, după plecarea mea. Trebuia să se întoarcă în Franța fără întârziere. Regina este și ea într-o stare de sănătate destul de gravă tot din cauza gripei.
Alaltăieri avut loc la Palat, prezidat de rege, un dineu de gală la care au fost invitați soldații noștri, peste 100, alături de camarazii lor engleze și români. Îți dai seama că vorbesc despre asta!
Plec în această seară spre Iași, unde voi duce unul dintre regimentele noastre, Regimentul 58, care își va face intrarea în oraș duminică. Sunt sigur că regimentul va fi bine primit și că venirea lui le va face multă plăcere locuitorilor. Voi profita de această ocazie pentru a face o mică slujbă pentru soldații noștri morți în 1916-1917 la monumentul pe care l-am construit înainte de a părăsi Iașiul. (…)“
CITIȚI ȘI:
- Cum a ajuns România să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă, deși era cu Puterile Centrale. Premierul Brătianu și delegații Aliaților au venit pe furiș într-o casă, au scris tratatul de mână și au plecat câte unul, pe jos
- 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
- Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
- De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
- Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
- Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
- Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
- Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
- Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
- Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
- Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
- Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
- Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
- 22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
- Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
- Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
