Connect with us

Hi, what are you looking for?

Colecționarul de Istorie

Istoria României

Studiu de caz: falsificarea istoriei în comunism. Cum au “dispărut” trupele române de pe Frontul de Est în hărțile și studiile tipărite după 1945

Falsificarea industrială, sistematică și instituționalizată a istoriei în comunism, ca politică de stat, este un subiect extrem de vast, care ar putea face, în sine, obiectul unei vieți de studiu, cu rodul unor volume suficiente să umpli o bibliotecă. Tehnica modificării trecutului a fost descrisă, ca esență, de Orwell în “1984” și “Ferma animalelor”, iar mult mai târziu prezentată plastic (chiar dacă, de asemenea, propagadandistic) de fugarul Pacepa în “Moștenirea Kremlinului”.

Modificarea trecutului astfel încât să slujească scopurilor propagandistice și ideologice a avut proporții atât de mari, încât mulți din cei care au trăit acele vremuri încă sunt, în bună măsură, prizonierii acelor falsuri, iar cei care nu le-au trăit pur și simplu n-au capacitatea să creadă că a fost posibil așa ceva.

Nimic din ceea ce s-a scris, spus, prezentat și consemnat în regimurile comuniste nu poate fi luat, practic, de bun, fiind necesară verificarea și confruntarea riguroasă. Și, chiar și atunci, rezultatele cercetărilor trebuie privite cu prudență. Minciunile concepute în laboratoarele serviciilor de propagandă au adesea aspectul unor Matrioșka, păpușile rusești în care sunt ascunse alte păpuși, într-o succesiune aparent interminabilă.

Marea provocare a propagandei: cum să prezinte evenimentele de la 23 august 1944 ca fiind opera comuniștilor și nu a adevăraților autori ai răsturnării regimului Antonescu

Cele două personaje-cheie ale zilei de 23 august 1944: mareșalul Antonescu și Regele Mihai. Primul a fost portretizat în „lucrările științifice” comuniste drept coada de topor a germanilor, iar al doilea a fost eliminat complet din peisaj. În “Contribuția României la victoria asupra fascismului” nu îi este pomenit numele nici măcar o dată

Pentru regimul comunist autohton, marea provocare a fost 23 august 1944. Partidul Comunist, fondat de agenți sovietici în 1921, era un grupuscul insignifiant, o mână de derbedei, pierde-vară, oameni trimiși de Moscova și oportuniști care n-avea nicio relevanță. Siguranța îi infiltrase cu spioni și îi ținea pe acești oameni ai rușilor sub observație, uneori băgându-i și la pușcărie.

Din august 1944, odată cu invazia sovietică, ocupanții sovietici și-au impus însă în guvern pionii, iar Partidul Comunist a crescut spectaculos, îndesindu-și rândurile cu nenumărați oportuniști și “cadre” instruite în URSS și trimise aici după ce le fusese confecționat un CV “românesc”.

Problema era însă una de legitimitate. Așa că s-a trecut la falsificarea momentului 23 august 1944. Printr-o operațiune extrem de vastă, la care au participat nenumărați politruci, istorici, militari, specialiști în propagandă și dezinformare, s-a confecționat o nouă narațiune, din care au fost extrași adevărații autori ai răsturnării lui Ion Antonescu (Regele Mihai, conducătorii armatei, politicienii țărăniști și liberali) și au fost înlocuiți de personajul colectiv al poporului român condus de eroicul său partid comunist.

Noua versiune a istoriei a fost livrată poporului pe toate căile posibile: în manualele școlare, în studiile militare și cărțile semnate de istorici, în filme și documentare. Generații întregi au crescut cu “Pistruiatul”, “August în flăcări” și alte asemenea pelicule, asimilând odată cu aventurile personajelor și temele propagandei.

O problemă de nerezolvat: unde ascunzi 3 ani de război antisovietic al României?

Trei ani de prezență românească și de luptă alături de Germania au fost șterși complet din istorie de comuniști. Referirile la ei erau foarte vagi și sporadice. Nu au fost permise studiile, lucrările, cărțile de memorialistică, încercându-se extirparea acestei perioade din memoria colectivă

Această modificare a trecutului a rămas însă marcată de o problemă insolvabilă: prezența României, timp de 3 ani, în luptele de pe Frontul de Est – și mai ales mobilul acestei prezențe, faptul că URSS ocupase Basarabia în 1940.

Așa că istoriografia comunistă a decupat pur și simplu, cu foarfeca, acești 3 ani. Despre perioada 21 iunie 1941-23 august 1944 nu se vorbea, nu se scria, nu se știa absolut nimic. Ca și când o gaură neagră ar fi înghițit acești trei ani.

Până în 1989, implicarea țării noastre în luptele de pe Frontul de Est, alături de Germania și împotriva Uniunii Sovietice, a fost trecută sub tăcere. Studiile, memoriile combatanților, cercetările științifice, lucrările serioase ale istoricilor au fost cu desăvârșire interzise.

Puținele referiri la acel interval, făcute doar atunci când nu mai exista nicio posibilitate de a fi evitate, erau vagi, înscrise în același tipar: regimul burghezo-moșieresc, cercurile reacționare din România au forțat poporul, țărănimea și clasa muncitoare, să lupte împotriva fraților din Uniunea Sovietică.

Dar eroicul Partid Comunist a organizat lupta de rezistență împotriva ocupantului fascist și a colaboratorilor săi din vechea clasă politică, elementele decadente concentrate în jurul grupărilor Maniu, Brătianu și a camarilei regale.

În final, comuniștii susținuți de întregul popor au răsturnat regimul militaro-fascist al lui Antonescu, au întors armele împotriva naziștilor, contra cărora au luptat până în Cehoslovacia, și au reușit să elibereze Transilvania de sub ocupația hortystă.

Cam asta era toată narațiunea. Se discuta amplu despre dictatul de la Viena, dar nu se sufla un cuvânt despre ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, în urma căruia României i-au fost luate Basarabia și Nordul Bucovinei.

Nu se discuta nici despre motivația României la intrarea în războiul contra URSS, respectiv recuperarea teritoriilor ocupate de sovietici cu un an înainte.

În sfârșit, nu exista absolut nicio informație concretă despre implicarea țării noastre pe Frontul de Est. Pentru un elev, student sau cititor simplu, accesul la informație era, pur și simplu, imposibil: câte divizii au fost?, câți soldați?, ce tehnică de luptă?, la ce bătălii au participat?, până unde s-a mers?, ce s-a întâmplat acolo?

Singurele lucruri care se știau veneau pe cale orală, de la supraviețuitorii războiului, și se transmiteau în familii, din generație în generație.

Un fals profesionist: “Contribuția României la victoria asupra fascismului

Primul capitol al istoriei mistificate a evenimentelor de la 23 august 1944 este semnat, în volumul „Contribuția României la victoria asupra fascismului”, de doi politruci și un general-maior al Armatei române

Am ales, pentru a exemplifica falsificarea grosolană a istoriei practicată feroce în regimul comunist prin cazul hărților militare apărute în lucrările de specialitate publicate în România.

În 1965, la 21 de ani după ocuparea țării de către sovietici și la 20 de ani după încheierea războiului, în România apărea cartea “Contribuția României la victoria asupra fascismului”.

Cartea a fost tipărită la Editura Politică, a fost vândută în librării, indexată în biblioteci, prezentată la simpozioane în străinătate.

Autorii lucrării:

  • Primul capitol

– Ion Popescu-Puțuri (politruc comunist și agent sovietic responsabil cu propaganda; prim director al AGERPRES, în 1949; ambasador al României în Ungaria în timpul revoluției din 1956; director al Institutului de Istorie a Partidului din 1961 până în 1989);

– general-maior Gheorghe Zaharia;

– Ilie Rădulescu (lăcătuș calificat la Școala A. A. Jdanov – viitoare “Ștefan Gheorghiu”, actuala SNSPA – și preluat de Leonte Răutu și Paul-Niculescu Mizil, fusese comisar politic în Divizia Tudor Vladimirescu, apoi intrase în serviciul lui Ștefan Voicu, specialist în falsificarea istoriei).

  • Al doilea capitol

– general maior Constantin Popa;

– colonel Leonida Ion;

– locotenent-colonel Leonida Loghin.

  • Al treilea capitol

– profesor universitar N.N. Constantinescu;

– colonel Vasile Anescu.

Cartea are 196 de pagini și păstrează aparențele oricărei lucrări științifice autentice. Are la final o stufoasă bibliografie, zeci de tabele cu detalii despre trupele române pe parcursul operațiunilor începând cu 23 august 1944 însoțite regulamentar de sursa informațiilor, date cronologice, anexe, zeci de fotografii, multe note de subsol etc.

Numai că totul este un enorm fals.

În carte, numele Regelui Mihai nu este pomenit deloc. Țărăniștii și liberalii sunt prezentați drept oportuniști duplicitari, care erau mână-n mână cu Antonescu. În schimb, „meritul istoric de a fi organizat și condus marile eforturi ale poporului român în războiul antihitlerist îi revine partidului comunist, Comitetului său Central, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, marele fiu al poporului, eminent conducător al clasei muncitoare și poporului român”.

Istorie mistificată la metru cub. Nici măcar o propoziție nu scapă neatinsă

În „lucrarea științifică” din 1965, semnată de ofițeri superiori, profesori universitari și politruci despre implicarea României în război în intervalul 23 august 1944 – 9 mai 1945 nu este pomenit nici măcar o singură dată numele Regelui Mihai. În text se pretinde că textul citit de suveran și difuzat la radio în seara de 23 august ar fi fost pregătit și avizat de Partidul Comunist – ceea ce, evident, este un fals

Volumul geme de clișee și fraze de lemn, care de care mai ipocrite și neadevărate:

„Ținând seama de evoluția evenimentelor de pe front și de situația internă, caracterizată prin gradul înalt de efervescență a maselor, panică și derută în rândul aparatului de stat fascist, partidul comunist a preconizat ca acțiunea de înlăturare a guvernului Antonescu să se producă între 24-26 august 1944. La 23 august, în împrejurările favorabile create de ofensiva Armatei sovietice, începută la 20 august pe frontul de la Iași-Chișinău, forțele patriotice au răsturnat dictatura militară-fascistă”.

În realitate, înlăturarea lui Antonescu a fost în totalitate opera Regelui Mihai și a militarilor, susținuți de Maniu și Brătianu. Comuniștii, puțini și irelevanți, n-au jucat niciun rol în operațiune.

“Întregul nostru popor păstrează și cinstește amintirea vitejilor ostași sovietici și români care au luptat umăr la umăr pentru libertatea României și pentru înfrângerea Germaniei hitleriste. Sângele vărsat în comun a cimentat prietenia și alianța dintre poporul român și poporul sovietic în lupta pentru cauza păcii și libertății popoarelor”.

Întregul nostru popor păstrează, într-adevăr, amintirea ostașilor sovietici, dar aceasta nu e deloc plăcută. În 1965, în România trăiau încă generațiile care văzuseră invazia sovietică pe viu. Valul de violuri, furturi, distrugeri, abuzuri, asasinate nu a fost uitat decenii la rând.

Încă se mai știe în țara noastră despre expresia “davai ceas, davai palton” (dă ceasul, dă paltonul) care i-a consacrat pe soldații Armatei Roșii, cel mai adesea descriși ca niște haite sălbatice și atât de primitive, încât considerau ceasurile niște obiecte excepționale și le colecționau câte 5-6 pe fiecare mână și la încheietura fiecărui picior.

„Sfărâmând dictatura militară-fascistă, insurecția armată din august 1944 a dat o lovitură puternică pozițiilor claselor exploatatoare în genere, a marcat începutul revoluției populare în România”.

Răsturnarea regimului Antonescu n-a fost nicio lovitură  dată “claselor exploatatoare” din simplul motiv că tocmai elitele realizaseră schimbarea. În România n-a existat nicio “revoluție populară”, ci o ocupație străină – cea sovietică –, aceasta impunându-și reprezentanții în fruntea statului subjugat.

“Ținând seama de faptul că majoritatea numerică a forțelor germane se afla în zona frontului, Partidul Comunist din România a stabilit ca începerea insurecției armate să se producă în condițiile când iminenta operație ofensivă sovietică la aripa sudică a frontului avea să angajeze principalele forțe hitleriste ale Grupului de armate Ucraina de Sud”.

De fapt, nu PCR “a stabilit”, ci Regele Mihai și generalii care conduceau armata, împreună cu sfătuitorii suveranului. Iar schimbarea taberei de către România s-a produs ca o consecință a prăbușirii frontului și nu ca urmare a declanșării ofensivei Armatei Roșii. Dacă în august 1944 frontul ar fi rezistat, la București n-ar fi avut loc răsturnarea lui Antonescu. Acesta îl avertizase deja pe Hitler, cu puțin timp înainte, că nu va putea menține România în tabăra Axei dacă Germania nu este capabilă să o apere de invazie. Există suficiente indicii că, în momentul arestării sale, Antonescu intenționa deja să încheie armistițiul. Regele Mihai a decis să-l aresteze însă și să facă el acest pas.

„În seara zilei de 23 August, la ora 22, a fost difuzată prin radio proclamația regală, al cărei text fusese pregătit în prealabil de comun acord cu conducerea Partidului Comunist din România”.

Au “uitat” să prezinte operațiunile militare din perioada 20-23 august 1944, adică exact intervalul cel mai important al ofensivei sovietice care a rupt frontul româno-german

Harta reală a operațiunilor de pe front în perioada 20-23 august 1944, interval decisiv eliminat din prezentarea făcută de „istoricii” români. Cu negru sunt prezentate trupele germane, cu albastru trupele române. Harta este publicată în volumul „Luptele Wehrmachtului în România”

Ca orice lucrare care se respectă, acest volum “științific”, prezentat la Conferința Științifică de la Moscova consacrată celei de-a XX-a aniversări a victoriei asupra Germaniei, are și mai multe hărți detaliate cu operațiunile militare.

Prima anomalie care se constată, privindu-le, este “decuparea” unor evenimente în mișcare.

Ofensiva sovietică Iași-Chișinău, care a dus la prăbușirea frontului din România, a început în 20 august, și în mod firesc hărțile ar fi trebuit să prezinte situația de la momentul lansării atacului. Toți istoricii pornesc în analiza evenimentelor din august 1944 cel puțin din acest moment (20 august), dacă nu chiar mai devreme, din primăvară, pentru a explica situația militară, politică, socială și economică, toate împreună ducând la lovitura de la București, din 23 august.

Dar hărțile din “Contribuția României la victoria asupra fascismului” sunt altfel.

Prima dintre ele prezintă linia frontului din seara zilei de 23 august. Din care de pe frontul din Moldova lipsesc unitățile române!

Falsul este făcut cu grijă și prezintă – ca orice altă mistificare produsă în comunism – multă atenție la detaliu, îmbinând jumătăți de fapte reale cu omisiuni și falsuri.

Harta comunistă a frontului din 23 august 1944: unde au dispărut românii?

Harta cu operațiunile militare din perioada 23-31 august 1944 publicată în volumul „Contribuția României…”, din 1965. Se observă că, la momentul 23 august, pe linia frontului sunt prezentate doar trupele sovietice, cu portocaliu, și cele germane, cu albastru. Pe cele române, marcate cu roșu, le găsim reprezentate doar în afara zonei de operații. Cele de pe front – circa 400.000 de soldați – „nu există”

Așadar, după ce “șterg” intervalul 20-23 august al bătăliei pentru Moldova – de fapt, partea esențială și decisivă inclusiv pentru decizia regelui de a-l schimba pe Antonescu –, autorii volumului indică în prima hartă, în mod corect, aliniamentele armatei germane din seara lui 23 august și liniile de atac ale sovieticilor. Dar, în mod surprinzător, porțiuni mari din frontul Axei sunt goale, ca și cum acolo n-ar fi existat nimeni.

Anomalia nu este explicată de autori în niciun fel. Nu se știe: au fost nemții atât de proști încât să lase sute de kilometri de front neapărați? N-au avut suficiente trupe? Detaliile lipsesc.

Ambiguitatea în privința participării trupelor române la acele evenimente este, de asemenea, totală. Apar exprimări de tipul: “La 20 august 1944, forțele Fronturilor 2 și 3 ucrainene au declanșat o ofensivă impetuoasă la flancul sudic al frontului, în sectorul Iași-Chișinău. Încă din primele două zile ale ofensivei, trupele sovietice au rupt apărarea inamică pe direcțiile loviturilor principale ale celor două fronturi, au eliberat orașele Iași, Târgu-Frumos și alte localități, continuând operațiile cu scopul de a încercui principalele forțe hitleriste angajate în luptă”.

De fapt, sub formularea imprecisă “apărarea inamică” însemna în principal “apărarea română”, pentru că Armata Roșie a atacat cu predilecție zonele de front ținute de Armatele 3 și 4 române.

Lucrurile devin clare dacă alăturăm harta publicată în “lucrarea” din 1965 cu cea reală. Pentru comparație, am folosit hărțile publicate în volumul “Luptele Wehrmachtului în România 1944”, semnat de locotenent-colonelul Klaus Schonherr și apărut în limba română în 2015, la Editura Militară. Istoricul militar german a petrecut mai mulți ani atât în arhivele germane, cât și în cele de la București, realizând o analiză foarte echilibrată, documentată și amănunțită a perioadei respective.

Privind hărțile apărute în 1965, alături de cele reale, constatăm că în zonele “goale” ale frontului se aflau, de fapt, trupele române, care în versiunea hărții “istorice” comuniste fuseseră șterse.

Sunt indicate cu mare precizie efectivele armatelor germane prezente pe front, în interiorul țării, în București și în Valea Prahovei. Dar nu se scrie nicăieri câți soldați avea armata română pe front în momentul 23 august

În “Contribuția României…”, situația de pe front este expediată cu formulări foarte vagi. După ce nu scriseseră nicăieri explicit cu ce efective luptase și ce operațiuni executase armata română până atunci, autorii menționează dintr-o dată: „După comunicarea proclamației, trupele române de pe frontul din Moldova au încetat focul împotriva trupelor sovietice și au început regrupările în vederea intervenției lor contra trupelor hitleriste și hortiste. Totodată, trupele române din zona interioară a țării au trecut la curățirea teritoriului de trupele hitleriste și împiedicarea trecerii de noi forțe inamice peste frontiere, în special dinspre nord și vest”.

De fapt, inițial, în seara lui 23 august, România le-a făcut germanilor oferta de a se retrage de pe teritoriul țării, cu condiția să nu recurgă la violențe și distrugeri. Abia după ce forțele Wehrmachtului au trecut la atac, pe 24 august, România a declarat război Germaniei și au început ostilitățile.

În plus, încetarea unilaterală a focului de către români pe frontul din Moldova a produs o tragedie. Se estimează că sovieticii au făcut minimum 120.000 de prizonieri români din momentul în care Regele Mihai a ordonat oprirea ostilităților și până când Moscova a acceptat oferta română.

Autorii lucrării din 1965 menționează cu scrupulozitate numărul trupelor germane: “La 20 august 1944, Comandamentul german avea în zona frontului dintre Carpați și Marea Neagră peste 565.000 de oameni, în zona interioară aproape 60.000, dintre care 11.000 în capitala României și împrejurimi, iar în regiunea petroliferă de pe Valea Prahovei – 25.000”.

Când vine vorba înspre despre armata română, aflăm doar că “dispunea de peste 385.000 de soldați și ofițeri în interior”. Se omite tocmai grosul forțelor, care era pe front, și despre care autorii lucrării nu spun câte și unde erau. Există o referire pasageră, și aceea manipulatorie: „Partidul comunist aprecia, totodată, că acestor efective li se vor alătura cea mai mare parte a marilor unități aflate în zona frontului”.

În mod evident, partidul comunist nu putea aprecia nimic, pentru că nu avea acces la informațiile din interiorul Armatei și nu juca niciun rol în această răsturnare de alianță.

Și celelalte hărți militare cu operațiunile din Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia au fost modificate, fiind eliminate acțiunile reușite de inamic

Și celelalte hărți ale volumului apărut în 1965 sunt modificate. De pe cea prezentând operațiunile militare din Ungaria lipsesc cele reușite de trupele germane, cum ar fi încercuirea și nimicirea a 3 corpuri de armată blindate ale sovieticilor în zona Nyíregyháza. După cum se vede, operațiunile similare reușite de trupele sovietice și române sunt marcate corespunzător, grupările încercuite fiind marcate cu X

Dacă informațiile despre armata română în perioada 20-23 august sunt complet eliminate, în schimb apar brusc datele după acest interval: “La acțiunile duse în timpul insurecției armate (23-31 august) și al acoperirii frontierelor a participat întreaga Armată română, cu un efectiv de peste 460.000 de oameni”. Totul, documentat exemplar, cu zeci de tabele foarte amănunțite, care pot fi consultate la sfârșitul cărții.

Ar mai fi de menționat că, prin modul în care au realizat celelalte hărți militare, cu operațiunile din Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia, autorii volumului arată că în elaborarea primei hărți n-a fost vorba de ignoranță, ci de premeditarea falsului.

Hărțile cu operațiuni ulterioare sunt foarte detaliate, indică precis componența, amplasamentul și direcția de deplasare a unităților române, sovietice, germane și maghiare.
Și în acest caz, la o privire mai atentă se remarcă faptul că anumite operațiuni reușite de trupele germano-maghiare, precum încercuirea și nimicirea a trei corpuri de armată sovietice în contraatacul de la Nyíregyháza (eroare gravă a mareșalului sovietic Malinovski sancționată cu o operațiune germană care avea să amâne căderea Budapestei cu câteva luni), nu sunt menționate.

CITIȚI ȘI:

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Istoria României

100 de ani de propagandă ascund poporului nostru faptul că România a pierdut, de fapt, Primul Război Mondial. Acesta este unul dintre cazurile în...

Istoria lumii

Marea epidemie de ciumă care a răvășit Rusia între 1770 și 1772, pornită de la Focșani și răspândită în tot Estul Europei, arată că,...

Miturile celui de-Al Doilea Război Mondial

„La 12 iulie 1943, Corpul Panzer SS a ajuns într-un marş greoi la gara Prohorovka, la 34 km dincolo de punctul iniţial de atac....

Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate