Mitraliera grea Browning M1919, folosită în Al Doilea Război Mondial de armata americană, a fost versiunea îmbunătățită a aceleiași arme produsă cu doi ani mai devreme, în 1917. Atenție, nu trebuie confundată cu o altă mitralieră grea produsă de Browning – M2.
Armurierul american John Moses Browning a produs, în 1917, o mitralieră grea, cu sistem de răcire cu apă, intitulat M1917. Arma a fost mitraliera standard a trupelor americane în perioada interbelică.
În 1919, Browning a produs o versiune mai ușoară a mitralierei inițiale, care avea sistem de răcire cu aer pentru a putea fi instalat pe avioane și pe vehiculele blindate – M1919.
Pentru că pușca automată BAR nu era chiar o mitralieră, iar M1917 era prea grea, această versiune (M1919) a fost dezvoltată mai departe, rezultând varianta M1919 A4, care a fost folosită pe scară largă de trupele aliate.
Chiar și așa, greutatea versiunii Browning M1919 A4 rămânea prea mare comparativ cu alte mitraliere răcite cu aer din acea vreme.
Cele peste 20 de kilograme o făceau foarte greu de manevrat pe câmpul de luptă. În plus, nu funcționa mereu corect
Cele 14,1 kilograme ale armei făcute de Browning o făceau dificil de manevrat și cărat pe câmpul de luptă.
Mai mult decât atât, mitraliera grea Browning M1919 venea “la pachet” cu un tripod care cântărea alte 6,35 kilograme. Rezulta că mitraliera americanilor, produsă de de J.M. Browning, trecea de 20 de kilograme și era aproape imobilă – trebuie ținut cont că un militar mai are asupra lui și alte echipamente și, în plus, acționează cel mai adesea sub focul inamic.
În plus, această mitralieră nu funcționa întotdeauna corect din cauză că energia produsă de recul, folosită la încărcare, nu era suficient de mare.
Cu toate acestea, Browning M1919 a rămas în dotarea trupelor SUA până în anii 1960, iar în alte țări – până la sfârșitul anilor 1980.
Până la urmă, designul său solid a jucat un rol în această decizie a armatelor lumii de a-i acorda o șansă.
CITIȚI ȘI:
