Pare greu de crezut, dar primul prim-ministru din istoria României care s-a dovedit a fi plagiator a fost nimeni altul decât mareșalul și eroul de război Alexandru Averescu. Legendă, general, șef de partid, premier, ministru de război, comandant de armată în Primul Război Mondial, victorios în bătălia de la Mărăști, șef al Marelui Stat Major în campania bulgărească din Al Doilea Război Balcanic, coordonator al represiunii răscoalei din 1907, participant decorat la Războiul de Independență, marele Averescu – poate cel mai important ofițer din istoria României – și-a început cariera cu un scandalos plagiat. Ceea ce nu l-a împiedicat, ulterior, să devină premier al țării (de trei ori chiar) și, în cele din urmă, mareșal.
Pentru a înțelege cum a fost posibil ca un personaj de anvergura, inteligența și ambiția lui Averescu să ajungă în postura penibilă de a fura munca altuia, acoperindu-se de rușine într-o vreme în care așa ceva era considerat rușinos, trebuie să înțelegem întâi contextul epocii.
Ambiția, îngerul și demonul lui Averescu. L-a ajutat să ajungă în vârful ierarhiei, dar l-a împins și la situații penibile
Deloc întâmplător, tocmai originea modestă (s-a născut la 9 martie 1859, în satul Babele, de lângă orașul Ismail, în sudul Basarabiei, tatăl fiind ofițer reprofilat în funcționar, iar mama – moașă) a jucat un rol determinant atât în luminile, cât și în umbrele vieții lui Alexandru Averescu.
Ambiția de a pătrunde în sferele înalte ale societății, rezervate în acele timpuri elitelor în adevăratul înțeles al cuvântului – nobilime, bogătași, intelectuali marcanți – a fost motorul care l-a împins înainte pe Averescu toată viața. În același timp, aceeași dorință prea mare de a reuși l-a împins și spre parvenitism, aroganță, egoism și lipsă de scrupule, precum și combinații politice care-l depășeau. Încă de la începutul carierei, Averescu știa deja ce vrea: să joace “în liga mare”, să ajungă șef al Armatei, premier, să conducă țara – o determinare foarte neobișnuită pentru un tânăr la acea vârstă.
Marea eroare a plagiatului, tinicheaua atârnată inutil de coada unui om altfel extrem de capabil, s-a produs într-un moment în care cariera lui Averescu era în plină ascensiune.
În 1879, la 20 de ani, după ce participase ca voluntar la Războiul de Independență (dar unde, din cauza fizicului său fragil, n-a luptat în prima linie, fiind utilizat la cancelarie și în serviciul frontului), Averescu a fost admis la Școala divizionară pentru subofițeri de la Mănăstirea Dealu.
A intrat în rândurile ofițerilor “pe ușa din dos”, motiv de ostilitate din partea noilor săi colegi
Pentru că gradul de analfabetism în România era uriaș, o lege prevedea pe atunci că absolvenții instituției, dacă aveau și liceul, erau avansați în corpul ofițerilor. Țara noastră traversa o criză grozavă de ofițeri tocmai din acest motiv – lucru care s-a văzut și în 1916, când s-a intrat în război cu deficit masiv de cadre de comandă competente.
Pe de altă parte, această filieră indirectă de “parvenire” a “tablagiilor” în corpul ofițeresc era privită ostil de colegii care proveneau din școlile de ofițeri. Această tradiție a dăinuit mereu în armată, unde și azi ofițerii “plini” îi privesc de sus pe cei care au făcut saltul de la statutul de subofițer.
Dar Averescu avea coatele ascuțite. Conștient de situație, el a tras tare în cei doi ani petrecuți la școala de subofițeri și a avut rezultate excelente. Era oricum un tânăr foarte dotat intelectual, excepțional de ambițios. Acolo avea să se împrietenească, dealtfel, cu alt subofițer cursant care peste ani ajungea general, Alexandru Socec, cel care a fugit de pe câmpul de luptă în bătălia pentru București din noiembrie 1916.
În 1881, Alexandru Averescu a absolvit Școala de Subofițeri ca șef de promoție – încă o confirmare a capacității sale deosebite – și a primit gradul de sublocotenent.
În 1884 a dat examen pentru a fi trimis de Armată, cu bursă, la Școala Superioară de Război de la Torino. Era un pas major în planurile lui Averescu, pentru că pregătirea ofițerilor pentru posturile de conducere se făcea, în acea vreme, prin instruirea lor în străinătate. România nu avea încă o instituție de învățământ superior a Armatei, așa că se recurgea, pentru viitoarele cadre de comandă, la studii în Germania, Austro-Ungaria, Italia și Franța.
La concursul pentru o bursă de studii la Torino a terminat primul, dar șeful comisiei de examinare a tras sforile ca să-l descalifice
Concursul a fost încă o ocazie, pentru Averescu, de a se înverșuna să străpungă barierele prejudecăților din epocă. S-au înscris 12 candidați pentru două locuri. Singurul care nu provenea din rândurile școlilor de ofițeri era sublocotenentul de cavalerie Averescu. Acesta a compensat însă printr-o determinare de a învăța fantastică. La examen s-a clasat primul.
Dar rezultatul concursului l-a iritat pe colonelul Maican, președintele comisiei de examinare, care era în același timp și directorul Școlii Militare de Ofițeri. Colonelul a considerat că este insultător ca un om intrat în tagma ofițerilor “pe ușa din dos a școlii de subofițeri” să le ia fața absolvenților de la instituția pe care el o comanda (Școala de Ofițeri).
Așa că șeful comisiei de examinare, colonelul Maican, a propus ca Averescu să fie dat la o parte.
Ceilalți doi membri ai comisiei, căpitanii Grigore Crăiniceanu și Vasiliu I. Năsturel (amândoi, viitori generali și participanți la Primul Război Mondial) s-au opus însă, spre cinstea lor, acestei manevre de culise mizerabile. Așa că, până la urmă, Alexandru Averescu a fost admis și trimis la Școala Superioară de Război de la Torino.
În Italia, unde a studiat în intervalul 1884-1886, tânărul Averescu a avut rezultate bune, așa că la întoarcere a fost avansat locotenent și făcut ofițer de stat major.
În continuare foarte focusat și determinat să urce în ierarhie, Averescu a lucrat la Secția a 3-a operații din Marele Stat Major al Armatei între 1888-1894, interval în care a fost avansat căpitan, iar din 1892 – numit în paralel și profesor la Școala de Ofițeri de Cavalerie și comandantul escadronului de elevi.
În postura de dascăl al noilor ofițeri, Averescu a dovedit calități absolut remarcabile. Era foarte apreciat de elevi, unii dintre aceștia apreciind că, în toată școala, singurul curs folositor a fost cel al lui Averescu. Avea abilitatea de a le acorda cursanților și subordonaților libertatea de gândire și de acțiune, îi încuraja să ia decizii, îi făcea să simtă că îi pasă de ei.
La 29 de ani, când era locotenent, a publicat un uriaș tratat de tactică, de 1.000 de pagini. S-a descoperit că Averescu copiase, pur și simplu, manualul unui profesor de la Torino
În acest punct, la 29 de ani, se produce și marea prostie: lacom să ardă etapele spre vârf și mai repede decât o făcuse deja, Averescu căuta deja și confirmarea ca teoretician militar.
În 1888, la doi ani după ce se întorsese din Italia, de-acum ofițerul de stat major Averescu a publicat o lucrare uriașă, în 3 volume și însumând aproape 1.000 de pagini, dedicată tacticii militare.
Mai întâi a fost surpriza, apoi au apărut suspiciunile. Averescu, provenit dintr-un simplu subofițer, avea – așa cum am explicat mai sus – numeroși colegi în armată care-l priveau cu ostilitate. Așa că s-a pus întrebarea, justificată, cum e posibil ca un locotenent să scrie o lucrare atât de complexă. Oricât de bine pregătit și înzestrat ar fi fost autorul, era imposibil ca un tânăr aflat la început de carieră să elaboreze un asemenea tratat de tactică.
S-au făcut cercetări și s-a descoperit, previzibil, că Averescu, în goana sa nebună după ascensiune în societate, plagiase în mod grosolan. Tratatul de tactică în 3 volume și 1.000 de pagini pe care-și pusese semnătura locotenentul Averescu nu era altceva decât traducerea, cuvânt cu cuvânt, a cursului de tactică predat de profesorul Marsili la Școala Superioară de Război din Torino!
Lucrurile erau fără dubiu, acuzațiile au fost confirmate și de colegul lui Averescu care fusese la aceeași școală, căpitanul Costescu.
Culmea este că această prostie – plagierea unui manual – chiar nu era necesară. Averescu nu era nici pe departe în postura demnitarilor români din Secolul XXI, care devin doctori fără să știe să scrie. El avea o capacitate intelectuală deosebită, era ambițios și studios, îi plăcea să învețe, să muncească, să progreseze, iar recunoașterea meritelor sale era o chestiune de timp.
Apărat de protectori sus-puși și nesancționat de societate, Averescu a îngroșat obrazul după scandalul plagiatului
Scandalul nu avea să-i afecteze însă cariera ambițiosului Alexandru Averescu. Societatea nu l-a sancționat și nici nu l-a tras de mânecă. Dibaciul și ambițiosul ofițer își făcuse deja prieteni sus-puși, se băgase pe sub pielea unor protectori care l-au apărat de consecințele gestului său. Averescu a îngroșat obrazul și și-a văzut mai departe de drumul spre marea sa țintă. A continuat să publice, la foc automat, tot felul de lucrări pe teme de geografie militară, instrucție, stat major.
Nu se știe dacă și câte dintre aceste tratate asumate de Averescu au fost, de asemenea, plagiate. Era o epocă în care posibilitatea de a verifica originalitatea lucrărilor era mult mai restrânsă decât azi, iar România nu era conectată foarte strâns la viața intelectuală a Occidentului.
Averescu era un tip foarte studios, își procura permanent cărți, manuale și tratate din străinătate, din care se inspira ulterior. Din acest punct de vedere, în mod clar, el era unul dintre cei mai pregătiți ofițeri din România. Dar, în același timp, caracterul său veleitar îl ispitea să folosească acest avantaj, al accesului la informații pe care alții nu le aveau, ca să-și însușească meritele altora.
Traiectoria sa a continuat să fie ascendentă după penibilul episod al plagiatului. A intrat în conducerea unor reviste militare, a fost redactor și prim-redactor la Revista Armatei, a participat la reînființarea revistei România Militară etc.
Odată bifat și capitolul recunoașterii sale ca o competență în domeniul teoretic, Averescu avea apoi să urce mai departe treptele ierarhiei în fugă. Și-a cultivat dibaci relațiile cu politicieni sus-puși și generali care l-au împins de la spate în carieră, a reușit să ajungă șef al Școlii Superioare de Război (înființată în 1889), atașat militar la Berlin și așa mai departe.
În final, și-a văzut atinse țelurile. A condus ministerul de Război, a fost și șef al Marelui Stat Major, premier (în 3 rânduri), mareșal, a negociat pacea cu Puterile Centrale în numele României.
Meritele sale în istoria României sunt incontestabile. A fost, probabil, cel mai capabil militar român în Primul Război Mondial. A condus Armata a II-a în ofensiva victorioasă de la Mărăști. A jucat un rol major în unirea Basarabiei cu România.
Poate mai presus decât orice, a fost totuși loial țării și familiei regale. A refuzat de cel puțin două ori propunerea de a da o lovitură de stat și de a deveni dictatorul țării în momente în care totul atârna de un simplu „Da!” din partea lui.
Averescu își merită, fără îndoială, locul în istoria țării noastre.
Ce a reușit și ce n-a reușit veleitarul Averescu
Dar, în același timp, trebuie știut că ambiția sa a devenit, până la urmă, o obsesie bolnavă care l-a împiedicat pe Averescu să-și vadă limitele.
A vrut să se pună cu Ionel Brătianu în politică, dar vulpoiul liberal l-a transformat într-o marionetă pe care a păpușat-o după bunul plac.
Și-a făcut partid, dar n-a știut să gestioneze uriașul capital de simpatie pe care îl strânsese, transformându-se în cea mai mare deziluzie politică a perioadei interbelice.
A vrut să intre în combinații cu Regele Carol al II-lea, dar și acesta l-a folosit (și încă de două ori!) pentru propriile jocuri, apoi l-a îndepărtat umilitor, punându-l în situații ridicole.
Scandalurile de corupție petrecute în mandatele sale – fie ca șef al Armatei, fie ca premier – sunt o altă pată neagră în cariera omului al cărui nume este astăzi pe plăcuțele unuia dintre bulevardele din centrul Bucureștiului.
NOTĂ. Materiale documentare folosite la textul de față:
Mareșalul Alexandru Averescu – militarul, omul politic, legenda (Petre Otu)
România în Primul Război Mondial (Glenn A. Torrey)
Memorii și corespondență 1916-1919 (Henri Berthelot)
Românii în Marele Război – anul 1917
Armata română și Marea Unire
CITIȚI ȘI:
- 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
- Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
- Mărirea și decăderea primului mare partid anticorupție din România. Cum au îngropat jocurile de culise lupta pentru justiție
- Arme de infanterie. Germania: pușca de asalt Sturmgewehr 44 – STG44/MP43/MP44
