Connect with us

Hi, what are you looking for?

Colecționarul de Istorie

Istoria României

Mărirea și decăderea primului mare partid anticorupție din România. Cum au îngropat jocurile de culise lupta pentru justiție

Guvernul Averescu la investitură, în iunie 1920. Generalul este în plan secund, al doilea din stânga. În centrul imaginii (cu mâna în buzunar), Constantin Argetoianu, "cârja politică" a premierului. În dreapta, cu barbă, Matei Cantacuzino

Izvorâtă din presiunea opiniei publice exasperate de corupție, prima încercare majoră din istoria României de a reforma clasa politică s-a produs în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, și a eșuat câțiva ani mai târziu. Primul efect al acestui rateu avea să fie ascensiunea extremismului legionar, care a preluat de la Liga Poporului discursul justițiar, dar într-o cheie violentă.

Paradoxal, tocmai Marea Unire a jucat un rol important în supraviețuirea sistemului clientelar și corupt care a dus la prăbușirea României interbelice.

Politicianul care a avut ideea de a înființa o mișcare anticorupție de amploare la nivel național a fost generalul erou de război Alexandru Averescu. Retras din armată la scurt timp după ce România a semnat armistițiul cu Puterile Centrale (26 noiembrie/9 decembrie 1917), ofițerul a devenit, în scurt timp, idolul poporului român.

Fulminanta sa ascensiune a băgat inițial spaima în vechea clasă politică. Liberalii au încercat toate strategiile pentru a bloca noul partid, de la campanii de presă până la șicane legislative. Regele și camarila regală l-au sabotat.

Dar, până la urmă, Liga Poporului a murit pe propria mână. Averescu a încercat reforma cu mijloace constituționale, pe cale pașnică, și a sfârșit prin a se integra în clasa politică pe care voia s-o schimbe.

Din omul anti-sistem, în final a devenit omul sistemului.

Discursul justițiar și ideea reformei morale au fost uitate după ce partidul a ajuns la putere

Discursul generalului Averescu, axat pe ideea “răspunderilor”, a fost, de fapt, prima versiune (ambalată altfel) a ideii “corupția ucide”. Platforma program a lui Averescu era vagă și simplă: să se facă dreptate. Generalul cerea ca vinovații pentru nenorocirile abătute asupra României în perioada 1916-1918 să fie judecați și să răspundă în fața Justiției.

Discursul era credibil în ochii publicului pentru că Averescu era perceput ca fiind un om “din popor”, care nu era politician și care își demonstrase valoarea profesională pe câmpul de luptă. Un fel de om anti-sistem, când vechea clasă politică se compromisese iremediabil.

Așteptările societății românești erau uriașe și șansa de a reforma țara a fost una reală. Ocazia a fost însă ratată, în foarte scurt timp reformatorul Averescu comițând greșeala de a intra în înțelegeri de culise cu politicienii corupți pe care-i atacase (inclusiv Brătianu). A căzut în capcanele acestora și și-a pierdut credibilitatea.

Dezamăgirea opiniei publice a fost pe măsura speranțelor inițiale. Generalul a căzut rapid în irelevanță, iar electoratul nemulțumit a fost captat de formațiuni radicale și extremiste precum Partidul Totul pentru Țară – aripa politică a Mișcării Legionare. Acestea au preluat discursul justițiar al lui Averescu, adăugând în plus elementul radical, extremist și xenofob.

Primul Război Mondial a provocat criza profundă a clasei politice românești. Oamenii au realizat atunci, prima oară, că e nevoie de o schimbare

Povestea primei crize majore din societatea românească, soldată cu încercarea de a reforma clasa politică, începe în preajma Primului Război Mondial. Condusă alternativ de două formațiuni politice – Partidul Liberal condus de Ionel Brătianu și Partidul Conservator condus de Petre P. Carp -, România era un stat profund disfuncțional, în care instituțiile politizate erau focare de corupție și incompetență.

Din acest motiv s-a ratat inclusiv pregătirea de război. Decenii la rând, dezvoltarea țării a fost neglijată (la fel și crearea unei industrii de armament), iar armata a primit cel mai mic buget din Europa. Chiar și acei bani, puțini, au fost furați de politicieni și generali. Conducerea militară era selectată tot pe criterii de fidelitate față de partide: falimentul era asigurat.

Așa că momentul august 1916, când România a declarat război Austro-Ungariei, ne-a luat prin surprindere, deși tocmai noi fusesem cei care alesesem momentul când să intrăm în luptă. Română avea o armată mare, dar neechipată, neinstruită și condusă catastrofal de o șleahtă de impostori, lași și hoți.

În doar patru luni (august – decembrie 1916), România a pierdut bătălia cu armatele inferioare numeric, dar mai bine conduse și echipate ale Puterilor Centrale. A fost un număr uriaș de victime în tabăra română, care a pierdut Muntenia și Dobrogea. A fost nevoie ca rușii să trimită 1.000.000 de soldați pentru a se evita și ocuparea Moldovei.

Anii 1917-1918 n-au făcut decât să sporească furia și dezamăgirea populației. În timp ce francezii ne reechipau și instruiau armata (care avea să poarte câteva bătălii glorioase în vara lui 1917), politicienii români își continuau nemerniciile la București și la Iași.

Guvernul liberal din Moldova îi aducea la exasperare pe conducătorii misiunii militare franceze, care vedeau cum miniștrii și clica din jurul lui Brătianu vindeau vitele și produsele agricole rușilor, lăsându-și propriile trupe și populația să moară la propriu de frig, foame și boli. Unii generali continuau să fie protejați politic, în ciuda incompetenței lor dovedite, ceea ce-l enerva teribil pe Berthelot.

În acest timp, guvernul conservator pus de nemți la București pactizase cu invadatorul, umplând de scârbă și revoltă populația. Bucureștenii asistau la un spectacol grețos: politicieni oportuniști rămași în teritoriile ocupate făceau exces de zel ca să intre în grațiile nemților, purtându-se mizerabil cu propriii concetățeni.  

Averescu a simțit trendul și s-a urcat oportun pe creasta valului popular anticorupție

La începutul lui 1918, furia era mare în România. Războiul fusese pierdut. Țara plătise un preț înspăimântător pentru incompetența și lăcomia conducătorilor săi: sute de mii de morți, distrugeri materiale incalculabile, ocupație străină pentru două treimi din teritoriu.

Însăși existența statului era periclitată.

Regatul României, restrâns la Moldova, era prins între Puterile Centrale și Rusia năpădită de bolșevism. S-a semnat în martie 1918 o pace separată cu Puterile Centrale, în urma căreia România pierdea Dobrogea (trecută la bulgari), crestele Carpaților și zone întinse împădurite (trecute la Austro-Ungaria), se obliga să plătească despăgubiri uriașe și să încheie acorduri economice înrobitoare cu Germania (căreia îi ceda producția de petrol și grâne).

În acest context a apărut în scenă Averescu. El și-a jucat bine, inițial, cartea politică. Demisionase din armată, unde vedea cu aura celui mai competent ofițer român. Soldații îl respectau și apreciau, iar faptul că avusese grijă de trupele sale îi sporise popularitatea.

Cum armata era compusă predominant din țărani, aceștia au dus mai departe, în sate, faima lui Averescu. Un calcul dibaci al lui Brătianu l-a scos în față pe general. Liberalul băgase țara în război și era urât de Puterile Centrale. Așa că el a demisionat pe 26 ianuarie/8 februarie 1918, iar în fruntea guvernului a fost pus Averescu, misiunea principală fiind de a tărăgăna discuțiile cu nemții. Noul premier și-a încălcat mandatul de a trage de timp și a angajat negocieri serioase pentru pace. Așa că, în martie, Averescu a fost schimbat, la rându-i, cu Marghiloman.

Ionel Brătianu a fost politicianul numărul 1 al României timp de câteva decenii, până la moartea sa survenită în 1927. Absolut diabolic, liberalul controla cu mână de fier întreaga țară și simboliza vechiul sistem politic corupt, clientelar și rapace. Pe Averescu l-a învârtit pe degete, transformându-l dintr-un potențial pericol politic într-un simplu pion pe care l-a manevrat cum a vrut

Numai că Brătianu a comis o eroare de calcul. Negocierile duse cu germanii de guvernul Averescu nu l-au compromis pe general în ochii poporului, ci i-au creat acestuia, suplimentar, aura de “om al păcii”. Oamenii nu înțelegeau și nici nu aveau acces la prea multe informații, dar se săturaseră de război și suferințe, iar vestea că generalul aduce pacea a zburat ca vântul în toate colțurile României.

În foarte scurt timp, legenda i-a luat-o cu mult înainte militarului devenit politician, fără chiar ca acesta să facă mare lucru pentru a o spori. România avea, pur și simplu, nevoie de o rază de speranță, de un om la care să se uite cu nădejdea că va schimba ceva.

„O revoltă adâncă clocotea înăbușită în sufletul maselor populare, îndreptându-se în contra tuturor acelora ce, având puterea, avuseseră și răspunderea, adică contra vechiului regim politic întreg“

Pornită cu elan și incisivitate, tentativa de reformă politică a stârnit un entuziasm delirant în rândul maselor. Averescu și-a calculat bine pașii, punând în scenă, împreună cu câțiva politicieni, o regie care a prins la opinia publică.

Momentul era propice.

România se săturase, pur și simplu, de corupție și politicianism. Vechea clasă politică era urâtă din străfundurile inimii de toată lumea. Sosise momentul pentru apariția unei mișcări noi care să aibă la bază promisiunea luptei anticorupție.

Filosoful P. P. Negulescu, unul dintre colaboratorii lui Averescu, avea să descrie situația din acei ani: “O revoltă adâncă clocotea înăbușită în sufletul maselor populare, îndreptându-se în contra tuturor acelora ce, având puterea, avuseseră și răspunderea în trecutul mai apropiat sau mai depărtat, adică contra vechiului regim politic întreg”.

Averescu a sesizat bine oportunitatea. El a devenit simbolul mișcării de reformă arătat maselor entuziasmate, dar în spatele i s-au încolonat vechi oameni ai sistemului, precum Constantin Argetoianu, care avea să devină “cârja sa politică”. Noul grup a construit organizație numită inițial Liga Poporului tocmai ca să li se dea impresia oamenilor că ar fi vorba de altceva decât un partid politic – nume compromis deja.

Promisiunile lui Averescu: restaurarea legii și a Constituției, justiție pentru vinovați, reforme – crearea unei “Românii Sănătoase

Programul era simplu, general, difuz, pentru a atrage cât mai mulți susținători: respectarea legilor, restaurarea Constituției, aplicarea reformelor promise în primăvara și vara lui 1917 (vot universal, reformă agrară), găsirea vinovaților și pedepsirea lor pentru înfrângerile din război, apropierea de Antantă.

S-a făcut și o regie. Averescu a scris o scrisoare pe care urma să le-o adreseze public celor ce urmau să i se alăture, în epistolă făcându-se un incendiar rechizitoriu la adresa vechii clase politice: “(…) Necinstea, nepriceperea și nelegalitatea și-au dat între ele mâna, într-o criminală înfrățire, pentru a ne aduce pe povârnișul pe care ne-am rostogolit și ne rostogolim încă. (…)”.

În scrisoare se punea accentul pe pedepsirea celor vinovați și se scria că, dacă nu se putuse realiza o “Românie Mare”, atunci măcar să încerce crearea unei “Românii Sănătoase”.

Până la urmă, s-a elaborat un act constitutiv al Ligii Poporului și s-a tipărit și un ziar cu nume simbolic, “Îndreptarea”, al cărui număr a apărut pe 14 aprilie 1918, la Iași, cu apelul „Către toți românii” al generalului Averescu pe prima pagină.

Pe lista actului constitutiv al acestei mișcări care-și propunea, pentru prima oară în istorie, să facă din lupta anticorupție o prioritate absolută a României, au semnat nume grele. Pe lângă Averescu mai figurau Constantin Argetoianu, Matei Cantacuzino, A.C. Cuza, Grigore Filipescu, generalii Crăiniceanu, Vălleanu și Cocărăscu, Duiliu Zamfirescu, Ion Arion, Gr. C. Bălăceanu-Stolnici, P. P. Negulescu etc.

Exemplar din „Îndreptarea”, ziarul Ligii Poporului și, ulterior, al Partidului Poporului. Numărul de față, datând din 1920, consemnează începerea reformei agrare. FOTO: ziarullumina.ro

Se marșa puternic pe tema pedepsei pentru cei vinovați, mesaj care mergea direct la țintă, către inima publicului furios. Discursul era justițiar, revoltat, se arătau vinovați și se cereau pedepse. “Unii s-au ocupat mai cu seamă de afaceri, iar alții și-au tocit energia în luptele dintre ei. Rezultatul este că am intrat în război nepregătiți și nu la timp. Răul era adânc și toată suflarea românească simțea nevoie unei schimbări și din toate părțile se auzea același strigăt: «Îndreptare!»“, scria Averescu în apelul său publicat pe 14 aprilie 1918.

Se propuneau și soluțiile: o schimbare radicală prin întronarea legii, sacrificiul intereselor personale în fața celor generale, reforme în toate domeniile, îmbunătățirea situației materiale și morale a întregului popor.

Liga era deschisă tuturor celor interesați “de a ne scăpa, până mai este vreme, de putregaiul care ne-a adus la o stare amară în prezent și la îngrijorare în viitor”.

Crearea României Mari și mirosul funcțiilor l-au făcut pe Averescu să uite toate promisiunile când a ajuns la putere

Ținta generală a Ligii Poporului era vechea clasă politică și, mai ales, Partidul Liberal. În lunile aprilie-mai 1918, Averescu a publicat în serial, în ziarul “Îndreptarea”, un rechizitoriu incendiar la adresa vechii clase politice, sub titulatura generică a “Răspunderilor”. Ulterior, articolele au fost grupate într-o broșură care a făcut valuri în întreaga Românie.

Averescu i-a mitraliat pe Regele Ferdinand – vinovat de încălcarea constituției, pe cei care au pornit războiul crezând că vom avea parte de victorii ușoare (ceea ce a dus la nepregătirea corespunzătoare a armatei), pe cei care au întocmit planul de campanie și pe cei care l-au executat (adică generalii puși de Regele Ferdinand și premierul Brătianu la conducere în 1916).

El a pus epidemia de tifos din 1917 tot pe seama conducerii militare a țării. Decesul a mii de tineri evacuați în Moldova, în toamna lui 1916, din cauza condițiilor precare de transport, a fost un alt cap de acuzare. “Cui revine această teribilă răspundere, una dintre cele mai grele?”, întreba generalul.

Așa cum era de așteptat, publicarea “Răspunderilor” a generat reacții virulente din partea vechiului sistem politic, în special a liberalilor. Dar impactul la mase a fost uriaș.

Acela a fost momentul de cotitură în istoria României, clipa astrală în care, susținută de valul popularității, noua forță politică ar fi putut iniția reformele așteptate.

Numai că o serie de evenimente au dus la ratarea ocaziei.

Victoria Aliaților, la sfârșitul lui 1918, cu crearea României Mari, intrarea triumfală a cuplului regal și a trupelor aliate în București, victoriile asupra ungurilor în Transilvania, tratativele de pace de la Paris și o mie de alte probleme ivite au făcut ca problema tragerii la răspundere pentru cei vinovați să cadă în uitare.

Dar n-a fost doar asta. Însuși Averescu poartă vina pentru acest eșec. Generalul s-a oprit la jumătatea drumului și n-a mai vorbit despre lupta anticorupție după ce a ajuns la putere, preluând foarte rapid năravurile vechii clase politice pe care o atacase. “Răspunderile, primenirea moravurilor politice, amenințarea unei acțiuni directe, în gândul lui numai amenințări, erau literatură, mijloace menite să înfrângă cerbicia lui Brătianu, pe care îl simțea profund ostil și să înfricoșeze pe Rege, ca să-l cheme la Guvern”, scria Argetoianu ce era, de fapt, în capul generalului.

Eroarea politică fatală – în 1919, când era la apogeul popularității, Averescu a decis să boicoteze alegerile. În loc să facă guvernul, s-a trezit în afara Parlamentului

Lumea a crezut inițial în Averescu și în aceste promisiuni de reformă. Timp de trei ani, Liga Poporului a tot crescut. În 1918 și-a făcut filiale în toată Moldova. Până în 1920, s-a extins la nivelul întregii țări de-acum unificate.

Entuziasmul și dorința oamenilor de a vedea o schimbare au eclipsat, o vreme, ce se ascundea în Liga Poporului. Deja văzându-se pe val și conducător al României, Averescu a crezut că poate să intre exact în combinațiile și jocurile de culise pe care le atacase vehement.

Lipsit de experiență politică, a comis o serie de erori fatale. În toamna lui 1918, știindu-se foarte popular, a fost convins că va fi numit premier de către Regele Ferdinand. Acesta i-a dat însă mandatul generalului Coandă, care a intrat în istorie, în cele două luni de guvernare, pentru o serie de evenimente incredibile: reluarea ostilităților contra Germaniei, semnarea armistițiului, organizarea reveniri triumfale a cuplului regal în București, intrarea trupelor române în Transilvania și Bucovina.

După acest scurt și dens episod, Regele l-a pus din nou pe Brătianu premier, spre șocul lui Averescu.

Atac violent la adresa lui Averescu, în campania electorală din noiembrie 1919. Acuzația publicată de ziarul „Viitorul” era reală – chiar existase o scrisoare a generalului în care acesta își arăta disponibilitatea să intre într-un guvern conservator care să facă pace cu nemții. Dar în 1919, ziarul „Îndreptarea”, al Ligii Poporului, a dezmințit – bineînțeles – acuzațiile, afirmând că sunt invenții. FOTO: Adevărul

În 1919, Liga Poporului și generalul Averescu au ajuns la vârful popularității. Dar Regele a decis, în septembrie 1919, ca în locul demisionarului Brătianu (care nu voia să semneze tratatul de pace cu Austria) să numească tot un liberal, pe generalul Arthur Văitoianu.

Averescu a fost atât de furios, încât a comis câteva greșeli fatale. Mai întâi s-a gândit să cheme la răscoală țăranii, ceea ce ar fi dus, cu siguranță, la răsturnarea puterii, pentru că el beneficia de sprijinul total al poporului. Apoi a avut ideea absolut nefericită de a boicota primele alegeri libere și universale din istoria României, crezând că se va înregistra un absenteism masiv care va duce la anularea lor.

Alegerile s-au ținut însă, pe 2-4 noiembrie (Camera Deputaților) și 7-9 noiembrie (Senat) 1919. Singura consecință a boicotului a fost că Liga Poporului, care ar fi avut ocazia să ia majoritatea în noul Parlament și să preia atât Guvernul, cât și să dicteze jocul politic în continuare, n-a intrat în legislativ, rămânând complet pe dinafară!

Partidul care pornise cu promisiunea că va elimina corupția a sfârșit prin a fi pus și dat jos de la putere prin trădări și înțelegeri de culise

Alegerile au fost câștigate de Partidul Național Român (169 de deputați și 76 de senatori), urmat de Partidul Liberal (103 depuați și 54 de senatori) și Partidul Țărănesc (61 de deputați și 28 de senatori).

Această eroare a fost prima lovitură majoră adusă mișcării anticorupție în fruntea căreia se urcase Averescu. În locul Ligii Poporului, pe firmamentul politiii românești a urcat Partidul Țărănesc. Fondatorul acestuia, celebrul Ion Mihalache – mult-lăudat azi – a fost, de fapt, un impostor și un oportunist.

Averescu îi dăduse misiunea să înființeze filiala Ligii Poporului în Muscel. Dar Mihalache a fondat propriul partid spunându-le oamenilor că e trimis de Averescu. Informațiile nu ajungeau atunci, așa cum se întâmplă azi, imediat în orice colțișor al țării.

Absența Ligii Poporului a fost speculată de țărăniști, care le-au spus sătenilor, în toată țara, că ei sunt oamenii lui Averescu. Lumea satelor i-a votat masiv crezând că-l aleg pe Averescu. Așa a ajuns Partidul Țărănesc, în 1919, al doilea din Vechiul Regat și al 4-lea ca pondere în întreaga Românie.

Lipsit de legitimitatea populară pe care o ratase din propria-i vină, generalul a început sforăriile pentru a accede la putere. A negociat cu numeroși lideri (inclusiv cu Maniu), dar mai ales cu Brătianu și a căutat cu disperare recunoașterea politică. Bătrânul vulpoi liberal i-a făcut pe plac, dându-i momeală guvernarea, pentru scurt timp, pentru a scoate castanele din foc cu mâna altuia și pentru a-l discredita în ochii opiniei publice.

Pe 13 martie 1920, după ce Guvernul Vaida-Voievod căzuse și pentru că inițiase negocieri cu sovieticii pentru a reglementa pașnic problema Basarabiei, la putere a venit cabinetul Averescu.

„Afacerea Intreprinderii Reșița” a dus la căderea celui de-al doilea cabinet Averescu și la sfârșitul său ca actor politic relevant în România. Oamenii premierului au încercat să direcționeze acțiunile către clientela politică a Partidului Poporului. Liberalii au reacționat și au orchestrat debarcarea lui Averescu. Combinatul Reșița, foarte important, fusese fondat în 1840 și era poate cea mai importantă uzină siderurgică din România Mare. FOTO: www.primariaoravita.ro

Fără susținere în Parlamentul pe care-l boicotase, generalul a fost nevoit, ca să-și vadă visul cu ochii, să facă înțelegeri pe sub masă, în miez de noapte, cu Brătianu, ajungând la cheremul acestuia.

În spiritul vremii, Parlamentul a fost dizolvat de Rege după numirea noului Guvern. La alegerile din 25-27 mai și 31 mai-1 iunie 1920, Partidul Poporului (noua denumire a Ligii Poporului) a câștigat 44,6% din numărul total al voturilor și majoritatea în legislativ.

Între iunie 1920 și 11 decembrie 1921, cât a condus Guvernul în al doilea său mandat, Averescu a avut de gestionat o situație a țării cumplită, cu nenumărate probleme interne și externe. A trebuit să demobilizeze armata, să înlăture urmările războiului, să ia măsuri pentru uniformizarea legislației, a finanțelor, a banilor din Vechiul Regat și noile provincii, să încheie războiul cu ungurii, să-i exproprieze pe grofii unguri care dețineau tot Ardealul etc. S-a achitat bine, în general, de sarcini, în timp ce Brătianu stătea pe margine, ferit de eroziunea unei asemenea situații dificile.

Scandalul de corupție de la naționalizarea Intreprinderii “Reșița” a însemnat sfârșitul partidului justițiar al lui Averescu

Dar scandaluri de corupție au zguduit Guvernul Averescu. Ajuns la putere și integrat în sistemul politic pe care-l criticase, Averescu a uitat subit în principal promisiunile de a-i face pe vinovați să plătească și de a lupta pentru întronarea justiției și a domniei legii. Combinațiile oculte cu Brătianu i s-au spart în cap. Avea de satisfăcut propria clientelă politică și economică.

De aici i s-a tras, pe de o parte, declinul popularității, iar pe de alta, căderea de la putere. Când s-a ajuns la naționalizarea Intreprinderii “Reșița”, care deținea combinatul siderurgic, producea șine, poduri, trenuri, locomotive, controla mine de cărbuni, de fier etc, Octavian Tăslăoanu (scriitor și om politic din Bihor aflat în Partidul Poporului în acel moment) a anulat subscripția publică și a înlocuit-o cu distribuirea acțiunilor pe criterii politice, către clientela agreată de Averescu. A izbucnit scandal, pentru că liberalii se vedeau dați la o parte de la împărțirea prăzii. A urmat o criză politică tot mai profundă și Averescu, silit și de ostilitatea Regelui, a fost nevoit să demisioneze.

În acest timp, oamenii au început să vadă ce ascundea Liga Poporului. Cel mai bine a descris această organizație chiar principalul colaborator al lui Averescu. Constantin Argetoianu scria că primul mare partid din istoria României care proclama lupta anticorupție era, de fapt, o formațiune “cu un caracter personal foarte pronunțat, format din foarte puțini oameni care credeau în capacitatea politică a lui Averescu, din ceva mai mulți care socoteau că vor putea folosi nemaipomenita lui popularitate pentru o schimbare radicală de regim și din foarte mulți care sperau la un ghelir, sau o procopseală de pe urma unei înjghebări politice cu vântul în spate”.

1921: Mihail Manoilescu (stânga) îl întâmpină pe premierul Alexandru Averescu, venit la Expoziția de Mostre și Industrie de la București. FOTO: expo1921.mnir.ro/

Era o amestecătură: foști conservatori dezertori din partidul care simțeau că se scufundă, câțiva intelectuali bine intenționați, generali și ofițeri care sperau să înceapă o nouă carieră politică sub pulpana lui Averescu, politicieni ratați din alte partide, mici grupuri din Transilvania și Bucovina și Basarabia care intraseră în Ligă cu diverse scopuri.

Destui dintre cei intrați în Ligă aveau o reputație dubioasă. Unii au ajuns și în funcții de conducere, iar lumea a început să se lămurească.   

Pe 17 decembrie 1921, Guvernul Averescu a fost înlocuit de Guvernul Take Ionescu – tocmai fostul său ministru de Externe care-l trădase în schimbul promisiunii că i se va da puterea. A fost doar o păcăleală, pentru că în ianuarie 1922 Parlamentul a invalidat Guvernul, iar la putere a revenit, în 19 martie 1922, adevăratul stăpân al politicii românești din acele decenii, Ionel Brătianu. Acesta avea să rămână “la butoane” până în 1926.

Căderea urâtă a generalului. Poporul mințit l-a abandonat la fel de repede cum îl susținuse. În locul său au răsărit extremiștii

Aici se încheie, de fapt, și epopeea “partidului anticorupție” care, acum 100 de ani, a generat o “nevroză” la nivelul întregii țări. Partidul Poporului, compromis de scandalurile de corupție izbucnite cât a fost la guvernare, și-a deziluzionat fanii care au văzut că, în locul justiției și al răspunderilor pentru cei vinovați, Averescu a intrat în înțelegeri dubioase tocmai cu cei pe care-i acuzase. Mirosul puterii îl făcuse pe general să-și piardă orice uz al rațiunii. Averescu a crezut că popularitatea sa este eternă și că poporul îi va rămâne alături indiferent ce va face. Dar oamenii îl votaseră pentru speranța pe care le-o oferise că va face reforma morală a clasei politice.

Căderea a fost brutală. La alegerile  din 1-3 și 5-7 martie 1922, Partidul Poporului n-a mai luat decât 13 mandate de deputat și două de senator.

Din acel moment, deși a continuat să mai existe până în anii 1930, iar Averescu a mai ajuns chiar o dată, tot meteoric, la guvernare, Partidul Poporului n-a mai însemnat nimic în viața politică a României.

Nemulțumirea electoratului, captată și canalizată constituțional, inițial, de Averescu, a rămas însă acolo. Partide și mișcări extremiste, mai mari sau mai mici, au umplut golul lăsat de curentul averescan. România avea să intre, în scurt timp, într-o zonă deosebit de periculoasă, care a dus la instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea și la decesul democrației interbelice.

CITIȚI ȘI:

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Istoria României

100 de ani de propagandă ascund poporului nostru faptul că România a pierdut, de fapt, Primul Război Mondial. Acesta este unul dintre cazurile în...

Miturile celui de-Al Doilea Război Mondial

„La 12 iulie 1943, Corpul Panzer SS a ajuns într-un marş greoi la gara Prohorovka, la 34 km dincolo de punctul iniţial de atac....

Istoria lumii

Preocupați de excepționalismul vieții noastre și influențați de experiența recentă, suntem – poate – tentați să credem că pandemia care a lovit lumea la...

Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate