Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou

Iosif Vissarionovici Djugașvili, alias Stalin (1878-1953), criminalul sadic și amoral care a transformat teroarea și îndoctrinarea maselor în religie, candidează la titlul de cel mai mare ucigaș din istoria umanității, la concurență cu alți “maeștri” ai genului – Vladimir Lenin, Mao Tze Dung și Adolf Hitler.

Dictatorul sovietic, care și-a început cariera jefuind bănci și a cunoscut puterea maximă între 1924 și 1953 – interval în care a condus Uniunea Sovietică –, a masacrat minimum 25 de milioane de oameni nevinovați. Alți cel puțin 18 milioane, toți cetățeni ai propriului imperiu, au luat drumul gulagului.

A lăsat în urmă o moștenire cumplită, cu care omenirea se luptă și azi: stalinismul, teroarea ca politică de stat, așa-numitul “homo sovieticus” – atât de des întâlnit și în România, pentru că Stalin și-a exportat doctrina în toate colțurile lumii.

În Europa de Est a aplicat, după 1944, aceeași politică pe care o folosise în propria țară, popoarele din această zonă fiind radical transformate de trauma bolșevismului.

Copilul sărac și complexat, incapabil de sentimente, dar foarte inteligent

Stalin s-a născut în orașul georgian Gori, în Munții Caucaz. A fost fiul unui cizmar bețiv, Beso, mama sa, pe nume Keke, fiind în schimb o femeie isteață și puternică.

Sărac, cu fața ciupită de vărsat și cu un braț mai scurt, copilul Soso (așa cum era alintat) nu era capabil de empatie și prea multă emoție. Era ros de complexe de inferioritate ascunse în aroganță, dar și foarte inteligent și ultrasensibil.

Mama sa a insistat ca micuțul Iosif să ia calea preoției. L-a trimis la un Seminar din Tbilisi unde învăța rusa, studia literatura clasică și scria chiar poezie romantică.

Totul s-a schimbat când, la Tbilisi, Stalin a intrat în contact cu propagandiștii comuniști. S-a convertit la marxism, doctrină care a venit în întâmpinarea adevăratei sale firi: s-a transformat într-un revoluționar fanatic, neîndurător, și a aderat la partidul lui Vladimir Ilici Lenin – facțiunea bolșevică a comuniștilor.

Inteligent, nestingherit de morală și cu un talent înnăscut de complotist, Stalin s-a impus rapid în ierarhie. Era brutal, dominându-și colegii de partid. Și-a “lucrat” magistral rivalii, a omorât rapid orice tovarăș sau subaltern bănuit că trăda cauza.

Și-a început cariera de revoluționar marxist în fruntea unei bande de criminali, comițând asasinate, jafuri armate și piraterii

Autoritățile țariste din Rusia începutului de Secol XX l-au arestat în repetate rânduri și chiar l-au exilat, dar Stalin a fugit din Siberia pentru a se întoarce ca să participe la prima revoluție împotriva țarului, din 1905-1906.

Stalin era încă din acel moment o figură care inspira frică până și prietenilor și tovarășilor de luptă. N-a ezitat să dea jafuri armate în bănci și să practice șantajul și taxele de protecție, pentru a face rost de bani.

După ce Revoluția din 1905 a eșuat, Stalin a făcut din atacurile banditești principala sa ocupație. Conducea o bandă de criminali care asasina deopotrivă oameni nevinovați și polițiști, jefuia bănci, șantaja, percepea taxe de protecție, ataca trenuri și comitea acte de piraterie pe Marea Neagră și Marea Caspică.

O parte însemnată din rodul acestor acte criminale ajungea în posesia lui Lenin, banii fiind folosiți la acțiunile subversive ale bolșevicilor. Șeful său știa foarte clar proveniența banilor și nu avea nimic împotriva metodelor lui Stalin.

Dintre ticăloșiile acestui monstru în devenire s-a evidențiat cumplitul jaf al unei bănci din Tbilisi, în 1907, când banda lui Stalin a ucis 50 de oameni înainte de a fugi cu 300.000 de ruble. Urmăriți de autorități, Stalin și criminalii săi s-au refugiat în Baku doar pentru a-și continua seria crimelor și a tâlhăriilor.

“Omul de oțel” Stalin transforma în moarte și nenorocire tot ce atingea: și-a distrus inclusiv familia și apropiații

Gravul său deficit de inteligență emoțională l-a transformat într-un diavol pe Stalin și în viața personală. S-a căsătorit cu Kato Svanidze, cu care a avut un fiu, Iakov. Prima sa soție a murit în 1907.

Stalin a avut nenumărate aventuri, nu ezita să se logodească, pentru a-și abandona apoi iubitele după ce le lăsa însărcinate.

S-a căsătorit din nou mai târziu, în 1918, dar Nadia Allilueva, noua soție, n-a avut un destin mai fericit lângă criminal: femeia s-a sinucis în 1932, lăsând în urmă doi copii, Vasili și Svetlana.

Iosif Djugașvili a ajuns târziu la porecla Stalin. A avut numeroase nume false până să recurgă la acest pseudonim care înseamnă “Omul de oțel”.

Ierarhia inversată a valorilor inventată de Lenin i s-a potrivit mănușă lui Stalin

Lenin, un alt psihopat amoral, fără scrupule și stăpânit de o ură față de ceilalți pe care adesea nu și-o putea înfrâna, a fost încântat să descopere în Stalin un cirac atât de eficient. Cariera de criminal a lui Stalin l-a propulsat pe acesta în Comitetul Central al Partidului Bolșevic.

Aceasta a fost una dintre numeroasele moșteniri pe care comunismul lui Lenin le-a lăsat omenirii: inversarea scării valorilor. Cu cât erai mai crud, mai lipsit de scrupule, mai sadic și mai rupt de valorile moralei creștine, cu atât erai mai apreciat și mai promovat în ierarhie. Aceste trăsături sunt ușor de recunoscut și azi în zonele unde comunismul de tip stalinist a ajuns, la un moment dat, la putere – inclusiv în România.

Revenind la Stalin și ascensiunea sa în partidul bolșevic, aceasta s-a datorat tocmai violenței și neîndurării de care dădea dovadă.

Lenin l-a promovat pe Stalin pentru că a sesizat la el spiritul practic, capacitatea de a organiza și sistematiza violența, precum și o anumită aptitudine de a produce și teorie.

În preajma Primului Război Mondial, Stalin părea terminat – odată cu întreaga mișcare criminală a lui Lenin. Liderii bolșevicilor fuseseră fie prinși și închiși sau exilați, fie fugiseră în străinătate.

Stalin a fost capturat în 1912 și trimis în Siberia, la Cercul Polar, unde a stat în primii 3 ani de război.

Dar, după ce, în martie 1917, țarul Nicolae al II-lea a fost răsturnat pe neașteptate de la putere într-o revoluție plecată, la Sankt Petersburg, de la o mulțime de femei nemulțumite că nu apucaseră pâine, Stalin s-a întors în oraș. La scurt timp, la Sankt Petersburg a apărut și șeful său, Lenin, pe care nemții îl luaseră din Elveția și-l trimiseseră să arunce Rusia în aer.

Locotenentul brutal al lui Lenin în banda de tâlhari și asasini care a preluat puterea în 1917

Primăvara, vara și toamna lui 1917 au fost foarte dense și zbuciumate, cu dese răsturnări de situație, dar în final bolșevicii au dat lovitura de stat din 24-25 octombrie/6-7 noiembrie (diferența de două săptămâni o reprezintă vechiul și noul calendar) care i-a adus la putere.

În acel moment, Lenin avea doi locotenenți, fiecare cu calitățile lui incontestabile în ierarhia bandei de tâlhari care preluase conducerea celui mai mare stat din lume: Lev Troțki și Iosif Stalin.

Troțki reprezenta aripa internaționalistă a bolșevismului. Agitator genial, cultivat, vorbitor de mai multe limbi străine, bun teoretician, acesta era un intelectual care vedea comunismul nu lipsit de un anumit rafinament, chiar și în natura sa sălbatică.

Stalin reprezenta forța telurică, națională, a acestui partid criminal. Nu ezita să le reamintească tovarășilor săi că, dacă ei își petrecuseră anii în exil la Paris, New York sau Geneva, în cafenele unde țineau discursuri despre proletariat în timp ce-și beau cafelele și savurau trabucuri capitaliste de lux, el rămăsese în țară, înfruntând opresiunea țaristă și aducând bani la bugetul partidului. “Este exact ce-mi trebuie”, spunea Lenin atunci când cei din jur îi atrăgeau atenția asupra brutalității și sadismului lui Stalin.

Troțki și Stalin au fost promovați de Lenin în Politburo, Comitetul Executiv al Partidului.
Stalin și Troțki au devenit bâtele lui Lenin în timpul războiului civil izbucnit în Rusia după ce bolșevicii au preluat puterea (1918-1922). Georgianul a încercat permanent să-l “sape” pe Troțki, dar rezultatele obținute de el în plan militar nu l-au ajutat pe parcursul războiului cu “Albii”.

Greșeala fatală a lui Lenin: pentru a-l controla pe Troțki, l-a promovat pe Stalin. Acesta i-a manipulat pe ceilalți până a rămas singur la putere

În 1922, Lenin a făcut ultima sa mare greșeală: dornic să-i taie din elan sclipitorului Troțki, cel care se vedea deja moștenitorul “coroanei”, l-a promovat pe rivalul Stalin secretar general al Partidului Comunist.

În scurt timp, Lenin a înțeles că făcuse o eroare gravă: Stalin își luase “viteză”, devenind arogant și folosindu-și noua poziție pentru a unelti și împotriva mentorului și stăpânului său. Lenin a vrut să-l destituie, dar era deja prea târziu – pierduse controlul. Bolnav, în scurt timp a suferit un atac cerebral, devenind incapabil să mai exercite vreun control. În 1924 a murit.

Devenit numărul 1 în partid prin forța împrejurărilor, Stalin nu avea încă suficientă putere și autoritate ca să-și lichideze rivalii. Așa că, profitând de jocurile de culise de la vârful partidului bolșevic, s-a aliat cu Lev Kamenev și Grigori Zinoviev împotriva principalului său inamic, Lev Troțki.

Destinul lui Troțki a fost, din acel moment, previzibil: scos din circuitul de putere în 1925, el a fost exilat în 1929, iar în 1940 – asasinat de un ucigaș trimis de Stalin.

După ce a scăpat de Troțki, Stalin i-a luat la mână pe foștii săi aliați. S-a aliat cu Nikolai Buharin împotriva lui Kamenev și Zinoviev. Cei doi foști fruntași bolșevici, tovarăși de revoluție, au fost trași pe linie moartă.

Apoi, în 1929, când s-a încoronat drept succesor al lui Lenin și Vojd (Conducător), Stalin l-a scos în decor și pe Buharin.

Cultul personalității, industrializarea și războiul împotriva țăranilor

Din acel moment, după 5 ani intenși, trăiți pe muchie de cuțit, cu comploturi, periculoase jocuri de culise și răfuieli interne, Stalin a rămas unicul stăpân la Uniunii Sovietice. Nu mai exista nimeni care să poată emite vreo pretenție la sceptrul său.

În URSS s-a pornit un frenetic cult al personalității lui Stalin. Din vârful acestui imperiu care scăpase de țar, în 1917, doar pentru a intra pe mâna unui psihopat bolnav de putere, Stalin a început să se gândească la revanșa față de restul lumii. Planul revoluției mondiale era încă pe masa sa, dar înainte de toate avea nevoie de o armată gigantică, fără egal în lume, pentru a obține victoria asupra Occidentului.

Armata nu se putea construi fără o industrie puternică, așa că Stalin a demarat un program faraonic de industrializare masivă și accelerată a Uniunii Sovietice, simultan cu colectivizarea proprietăților private ale țăranilor.

Represiunea a depășit cu mult orice și-ar fi putut imagina cineva chiar în timpul autoritarului regim țarist. În mod evident, țăranii – care abia își câștigaseră dreptul la proprietate după uciderea moșierilor – s-au opus să-și cedeze pământurile statului, deși în Rusia tradiția unui fel de colectiv (deținerea terenurilor arabile la grămadă) exista de multă vreme.

Ce a urmat, la sfârșitul anilor 1920, are toate șansele să fie cel mai mare genocid din istoria omenirii. Stalin a trimis trupele Securității și apoi Armata peste săteni. Porecliți kulaci (ulterior, în România, chiaburi), țăranii care aveau cât de cât o stare materială bună au fost împușcați sau deportați în Siberia.

Pentru că Rusia sovietică nu avea ce produse finite să exporte pentru a face rost de valuta cu care să importe tehnologie industrială, a trebuit să vândă produse agricole și materie primă. Pe lângă lemn, petrol, aur, cărbune, s-au exportat masiv grâne, lapte, carne.

1929-1933: Stalin ordonă Holodomorul. Între 7 și 14 milioane de țărani au fost uciși prin înfometare

Dar Stalin era în continuare nemulțumit. A ajuns la concluzia că erau prea mulți țărani care consumau resurse, așa că a înconjurat cu armata regiuni întregi din Ucraina, bazinul Donului și actualul Kazahstan. Le-a rechiziționat țăranilor absolut tot, inclusiv cartofii și grâul de sămânță.

Apoi le-a luat chiar și murăturile și afumătura din cămări. A urmat o tragedie inimaginabilă. Milioane de oameni au murit la propriu de foame – cea mai mare exterminare în masă cunoscută până atunci de umanitate.

Cifrele reale ale tragediei au fost ascunse și nici azi regimul Putin nu dorește să se facă o cercetare amănunțită a arhivelor. Se discută de circa 7-14 milioane de țărani ucraineni, cazaci, calmuci și alte naționalități morți de foame.

Au fost scene absolut înfiorătoare, descrise de diplomați străini aflați în unele orașe din Ucraina și de diverși oameni care au scăpat. Canibalismul devenise ceva obișnuit. Pe străzi se vindeau plăcințele cu ficat de copil. Oamenii mâncau rădăcini și scoarță de copac.

Toate acestea, în timp ce Stalin continua să exporte masiv lapte, cartofi, cereale și carne.

Această crimă înfiorătoare în masă, cunoscută sub numele de Holodomor, a durat din 1929 până în 1933.

Lichidarea foștilor tovarăși. Zinoviev, Kamenev și Buharin au fost arestați, torturați, obligați să recunoască fapte inexistente și împușcați

În 1934, după un alt congres triumfător, opozanți ai lui Stalin au plănuit uciderea acestuia și înlocuirea sa cu Serghei Kirov. Cel din urmă a fost găsit însă ucis la Leningrad (fostul Sankt Petersburg). Nu se știe nici azi dacă a fost o crimă plănuită de Stalin sau Kirov a căzut victima unei răzbunări din dragoste.

Dar după acest asasinat, dictatorul a delcanșat o nouă teroare, de data aceasta împotriva întregii populații a Uniunii Sovietice, dar mai ales a cadrelor de conducere din Partid, din administrație și din Armată.

Au urmat scenele care l-au inspirat pe George Orwell în celebrele sale cărți “1984” și “Ferma animalelor”. Oricine putea fi desemnat dușman al poporului. NKVD, poliția secretă, aresta tot ce mișca.

S-au organizat parodii de procese publice, toți cei considerați de Stalin ca fiind potențiale pericole pentru puterea sa au fost torturați și obligați să recunoască fapte și crime inexistente. Foștii tovarăși din ilegalitate și colegi din conducerea URSS în primii ani după luarea puterii – Zinoviev, Kamenev și Buharin – au fost condamnați pentru infracțiuni pe care nu le comiseseră și împușcați.

Stalin nu avea încredere în nimeni și obișnuia să-i ucidă pe colaboratorii apropiați după o perioadă, pentru ca aceștia să nu prindă prea multă putere. Doi comandanți succesivi ai NKVD, psihopații Iagoda și Ejov, au fost la rândul lor împușcați, după ce i-au îndeplinit cu sârguință și plăcere ordinele criminale.

Marea Teroare: Stalin a stabilit în 1937 plan minim de crime pe regiuni. În doar doi ani au fost împușcați 1.000.000 de oameni

Între 1937-1938, crimele au căpătat amploare de masă și aspect industrial programatic. Stalin a dat ordine secrete prin care trebuiau arestați, deportați în lagăre de muncă din Siberia sau împușcați mii de “trădători”, stabilind inclusiv cote – număr minim de victime pe orașe și regiuni. În această frenezie a crimei și violenței, la suprafață au ieșit cele mai îngrozitoare trăsături umane: se forja omul nou, homo sovieticus. Criminalii, psihopații, indivizii fără scrupule și fără Dumnezeu erau favorizați pentru a ajunge în vârf. Biroul Politic și Comitetul Central, șefii de raioane și de de filiale ale partidului, directori și activiști vechi au intrat în malaxor. Stalin a împușcat 40.000 de ofițeri din Armata Roșie, inclusiv 3 din cei 5 mareșali ai Uniunii Sovietice. Și-a luat la mână și prietenii apropiați și anturajul. A semnat personal condamnări la moarte pentru 40.000 de oameni.

În doar doi ani (1937-1938), în Uniunea Sovietică au fost uciși prin împușcare, sub acuzația de trădare sau spionaj, aproape 1.000.000 de oameni. Alte multe milioane – nu se știe nici azi cu precizie câte – au fost deportate în Siberia, torturate și internate în tabere de muncă echivalente cu lagărele de exterminare.

Stalin privea acest genocid odios împotriva propriului popor cu cinism și nepăsare. “Moartea unui om e o tragedie. Moartea unui million e statistică”, a spus dictatorul sovietic la un moment dat. Cu o altă ocazie a comentat: “Nu poți să faci omletă fără să spargi ouă”.

În nici două decenii, popoarele care avuseseră ghinionul să intre în componența Uniunii Sovietice trecuseră prin mai multe tragedii și genociduri decât au trecut alții în milenii: războiul mondial, războiul civil, nimicirea vechii clase conducătoare și a elitelor intelectuale burgheze și pro-occidentale, exterminarea tuturor țăranilor care se remarcaseră prin hărnicie și pricepere, apoi masacrarea primei generații de lideri sovietici.

Ofensiva spre Vest: invazia Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Finlandei și României. Alianța cu Hitler și crimele de la Katyn

În 1939, Stalin se apropia de ceea ce își dorea să obțină de la popoarele Uniunii Sovietice. Industria duduia, producând pe bandă rulantă tancuri, avioane, tunuri. Exista o muncă febrilă în cercetarea militară, pentru a se descoperi noi arme. Milioane de oameni erau antrenați în așa-zise cluburi de parașutism sau de aviație, pregătind rezerva trupelor aeropurtate și resursele de piloți pentru miile de bombardiere și avioane de vânătoare construite.

Dar exista o problemă: Polonia. Statul reapărut după Primul Război Mondial făcea parte din cordonul sanitar al țărilor vehement anticomuniste care separau restul Europei de Uniunea Sovietică. Un atac asupra Poloniei presupunea conflict cu Franța și Marea Britanie, ceea ce, pentru moment, nu era de dorit.

Așa că, în august 1939, Stalin a încheiat o alianță cu Hitler, cei doi împărțindu-și sferele de influență și Polonia la propriu. Germania și URSS au atacat statul polonez dinspre Vest și Est în septembrie, fiecare ocupând câte o jumătate din Polonia. La ordinul lui Stalin, 28.000 de ofițeri polonezi luați prizonieri au fost împușcați, într-un masacru gigantic, în Pădurea Katyn. A urmat ocuparea statelor baltice și, în vara lui 1940, invazia României, cu anexarea Basarabiei și a unei părți din Bucovina. Atât în Polonia, cât și în teritoriile românești ocupate au urmat represiuni sângeroase organizate de NKVD. Zeci de mii de oameni au fost împușcați, arestați sau deportați în Siberia în condiții mizerabile, iar bunurile acestora confiscate.

În toamna lui 1939, Stalin a cerut Finlandei să-i cedeze mai multe teritorii pe care le considera zone de importanță strategică. Finlandezii au refuzat, așa că sovieticii i-au atacat. A urmat Războiul de Iarnă, în care imensa armată sovietică a dat primele semne de slăbiciune.

Numărul foarte mare de trupe și tehnica de luptă net superioară n-au fost de folos pentru că structurile de comandă, compuse din analfabeți, bețivi și politruci ajunși în funcții pe criteriul fidelității față de Partid nu se pricepeau să conducă lupta, iar soldații nu păreau convinși să moară pentru conducător și revoluția mondială a proletariatului.

Sovieticii au obținut victoria abia în primăvară, după 6 luni rușinoase.

Dezastrul din 1941. Nimeni în URSS n-avea chef să moară pentru Stalin și regimul criminal

În vara lui 1941, Hitler a reușit să-și termine pregătirile de luptă mai repede decât Stalin și a invadat Uniunea Sovietică înainte ca dictatorul sovietic să poată face același lucru cu Germania.

Atacul nemților l-a paralizat pe Stalin. Trei săptămâni, acesta n-a fost de găsit, în timp ce soldații armatelor sale se predau sau dezertau cu milioanele, abandonându-și miile de tancuri și tunuri. După ce și-a revenit din șoc, Stalin a chemat popoarele imperiului sovietic, pe care le terorizase atât de cumplit, să apere marile cuceriri ale revoluției. A început să se amestece în problemele militare, agravând criza.

Până la sfârșitul lui 1941, URSS a pierdut circa 7 milioane de soldați, din care circa 5 milioane se estimează că s-au predat sau au dezertat.

O serie de factori importanți au schimbat însă soarta războiului în 1942. Germanii își epuizaseră suflul și aveau, în fruntea statului, un alt incompetent militar căruia îi plăcea să se amestece unde nu se pricepea – Hitler.

În decembrie 1941, în luptă a intrat Statele Unite, care au început să pompeze cantități industriale de bunuri în Uniunea Sovietică, de la alimente până la haine pentru soldați și chiar petrol, când rușii au pierdut, temporar, Caucazul. Faptul că URSS avea un număr dublu de locuitori și o suprafață uriașă, practic imposibil de cucerit, a cântărit de asemenea enorm.

Masacrele de după masacru. Popoare întregi deportate sau exterminate, fiind considerate “nesigure” pentru regim

Soarta războiului s-a schimbat și, în 1945, Uniunea Sovietică a ocupat Berlinul, capturând toată partea estică a Europei. A fost un moment de un tragism nemaipomenit, pentru că Stalin a exportat în țările europene cucerite modelul pe care-l aplicase în anii 1920-1930 în propriul imperiu. Elitele locale au fost exterminate, industria naționalizată, pământurile colectivizate. Epurări masive și brutale au distrus țesătura societății din țările est-europene, care nici azi, în Secolul XXI, nu și-au revenit.

Stalin a folosit până și războiul pentru a continua procesul de remodelare a societății sovietice așa cum voia el. În timpul retragerii din fața nemților, i-a abandonat pe evrei, deși se știa de ce tratament vor avea parte. Se estimează că, în zonele ocupate de trupele germane, au pierit între 1 și 3 milioane de cetățeni sovietici evrei. Ucrainenii, tătarii, cecenii, cazacii – considerați colaboraționiști ai nemților – au suferit represiuni barbare după recucerirea acestor regiuni de către Armata Roșie.

Tătarii din Crimeea au fost deportați în Siberia în condiții îngrozitoare, puțini supraviețuind drumului. Sute de mii de români basarabeni și bucovineni au pățit același lucru. 1.000.000 de ceceni au fost deportați și ei tot în Siberia. Jumătate au murit pe drum.

În total, Uniunea Sovietică a pierdut, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, atât în rândurile soldaților, cât și civili, circa 27 de milioane de oameni.

Arma nucleară a americanilor a pus capăt visului lui Stalin de a ocupa întreaga Europă

Aceste atrocități erau puțin sau deloc cunoscute în Occident. Liderii SUA și ai Marii Britanii, aliații URSS, aveau doar o imagine aproximativă asupra a ceea ce se întâmpla cu adevărat în acest spațiu blestemat de soartă. Stalin, un bun cunoscător al oamenilor și diplomat abil, a reușit să stabilească relații de amiciție atât cu Churchill, cât și cu Roosevelt. La Teheran și Ialta i-a manipulat pe amândoi, astfel încât să își atingă scopurile.

La conferința de la Potsdam, însă, după încheierea războiului în Europa, Harry Truman, noul președinte american, care-i urmase lui Franklin Roosevelt, a anunțat pe neașteptate că America are bomba atomică.
Pentru Stalin, vestea a fost un șoc nemaipomenit, care i-a dat peste cap toate planurile. În primul rând, asta însemna că gigantica sa armată nu mai putea continua ofensiva spre Vest, împotriva Aliaților din timpul războiului. În al doilea rând, el a înțeles că nu mai era suficient să construiască mai multe tancuri și avioane decât adversarii, iar URSS era într-o situație de inferioritate față de SUA.

Soluția găsită: demararea urgentă a unui plan secret de a obține, pe orice cale, bomba atomică și pentru Uniunea Sovietică. Obiectivul a fost atins în 1949.

Finalul domniei lui Stalin a fost în ton cu întreaga sa viață. A reînceput teroarea pe plan intern. În 1949, doi dintre cei pe care îi desemnase drept succesori au fost judecați în Procesul Leningrad și împușcați, alături de numeroase alte persoane considerate trădătoare.

În 1952, Stalin a ajuns la concluzia că exista un complot al evreilor care, până atunci, alcătuiseră o parte însemnată a aparatului de partid, dar și a ofițerilor din NKVD. Așa că dictatorul sovietic a pus la cale execuția tovarășilor săi din vechea gardă, sub acuzația că medicii evrei conspirau pentru a asasina conducerea țării. N-a apucat să-și ducă planul la sfârșit pentru că a decedat în martie 1953, din cauza unui atac cerebral.

Moartea unui monstru și moștenirea sa cumplită

Până la urmă, Stalin a murit – se pare – pentru că apropiații și servitorii săi n-au îndrăznit, ore în șir, să intre în camera sa, de frică să nu fie pedepsiți că îl deranjau. A suferit accidentul vascular, dar când oamenii și-au făcut în sfârșit curaj să intre în cameră, trecuse mult timp de la atac. La rândul lor, doctorilor chemați degrabă le-a fost frică să intervină, de teamă să nu fie condamnați și executați sub acuzația că au încercat să-l omoare.

Născut pe 18 decembrie 1878 și decedat pe 5 martie 1953, la 74 de ani, Stalin a lăsat în urmă una dintre cele mai negre pagini din istoria umanității. Geniu al răului, maestru al manipulării, personaj complet amoral, fără nicio urmă de empatie, Stalin a fost de o paranoia care a atins nebunia.

Marxist fanatic, de o cruzime inimaginabilă, dictatorul care a remodelat decisiv popoarele imperiului sovietic și pe cele cotropite după 1945, creând “homo sovieticus”, pleca de la premisa că viața umană nu contează și că, pentru a reuși în plan politic, trebuie să-ți lichidezi fizic adversarii. “Avantajul modelului sovietic este că rezolvă problemele rapid, prin vărsare de sânge”, aprecia el.

Cu toate acestea, Stalin a rămas pentru mulți, chiar și decenii după moartea sa, un model. Chinezii au construit comunismul folosind metodele lui Stalin – lucru pe care puterea de la Beijing îl face și azi. Dictatori mai mici, precum Ceaușescu și Pol Pot, au aplicat modelul stalinist în România și Cambogia.

În 2008, Vladimir Putin, dictatorul Rusiei, s-a arătat și el încântat de predecesorul său, caracterizându-l, într-un manual, drept “cel mai încununat de succes lider rus al secolului XX”.