Tunul antitanc standard aflat în dotarea armatei germane la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial era Pak 35/36, de calibrul 37 mm. Pak era prescurtarea de la Panzer-AbwehrKanone. Acest tun produs în cantități foarte mari a fost competitiv în războiul civil spaniol și în campania contra Poloniei, dar deja în Bătălia pentru Franța, din 1940, începuseră să apară primele semnale că e pe cale să fie depășit. Un an mai târziu, nemții au descoperit șocați că acest tun era total ineficient contra tancurilor rusești T-34 și KV.
Pak 35/36 a fost dezvoltat de companie Rhienmetall la mijlocul anilor 1930, așa cum îi arată și indicativul, și a fost testat pe larg în războiul civil din Spania (1936-1939), unde s-a dovedit eficient.
Pak 35/36 era un tun bine construit, dar a devenit repede depășit, trupele numindu-l „ciocănelul“ ori „bătaia la ușă a armatei“
Drept urmare, armata a lansat comenzi masive și tunul antitanc Pak 35/36 a echipat companiile antitanc din diviziile Wehrmachtului. Până la 1 septembrie 1939, când a izbucnit războiul, se produseseră deja 11.200 de bucăți.
Tunul Pak 35/36 avea calități esențiale pentru artileria antitanc: era ușor și mic, deci putea fi cu ușurință mutat de colo-colo și camuflat. Dar trupele au constatat rapid că arma nu avea suficientă putere de perforare a blindajului noilor tancuri care apăreau în dotarea armatelor inamice.
În primăvara lui 1940, Pak 35/36 deja nu mai era capabil să străpungă armura blindatelor medii și grele franceze și britanice. Militarii germani i-au dat rapid și o poreclă batjocoritoare, „Heeresanklopfgerat“, adică „bătaia la ușă a armatei“.
Drept urmare, diviziile germane au început să apeleze la improvizații pentru a lupta cu tancurile inamice. Așa au apărut tunurile antiaeriene de calibrul 88 mm în postura de tunuri antitanc. Dar aceasta nu era decât o soluție disperată și dificil de aplicat, pentru că dacă tunul Pak 35/36 cântărea doar câteva sute de kilograme, în schim FlaK 88 cântărea mult peste o tonă, fiind practic imobil pe câmpul de luptă și imposibil de mutat fără tracțiune mecanizată. Acest lucru îl făcea o țintă ușoară pentru tancurile inamice.
Contra tancurilor medii și grele rusești, Pak 35/36 era complet ineficient. Descoperirea i-a îngrozit pe germani, care au căutat tot felul de soluții
Concluziile campaniei din Franța au fost cât se poate de clare, conducerea armatei și a statului german fiind la curent cu faptul că Pak 35/36 era depășit. Cu toate acestea, nu s-a făcut mare lucru pentru a fi înlocuit, astfel că, în vara lui 1941, când s-a lansat atacul asupra Uniunii Sovietice, diviziile Wehrmachtului erau echipate în continuare, preponderent, cu acest „ciocănel“.
Evidente în bătălia cu trupele anglo-franceze, neajunsurile au dus la o situație dramatică în fața noilor tancuri rusești, care erau într-o cantitate colosală pe câmpul de luptă.
În vara lui 1941, Uniunea Sovietică avea o superioritate totală de 7 la 1 la tancuri în fața germanilor, iar cea inițială de pe Frontul de Est era de 4 la 1. În primă fază, au fost peste 1.500 de tancuri T-34 și KV, împotriva cărora Wehrmachtul n-avea cu ce să lupte.
Totuși, Pak 35/36 încă mai era util în lupta cu tancurile ușoare sovietice T-26 și BT-5 ori BT-7.
Criza apărută pe front și mesajele disperate ale trupelor au dus la căutarea unor soluții rapide, până la dezvoltarea unor noi arme antitanc. Așa a apărut proiectilul subcalibrat cu miez de wolfram (numit Panzergranate 40). Dar wolframul era un metal extrem de rar, de care industria germană avea nevoie pentru aliajele vehiculelor blindate și nu putea fi irosit prin producerea de muniție. Așa că proiectilele cu miez de wolfram au fost produse în cantități tot mai mici. În plus, fiind subcalibrat, Panzergranate 40 avea eficiență doar de la distanță mică, pentru că-și pierdea repede energia cinetică.
Așa că s-a trecut la o nouă soluție, Stielgranate 41, un proiectile de calibru mare stabilizat cu aripioare, care a fost introdus în februarie 1942. Noul obuz avea 73,8 cm lungime și 15,9 cm diametru, fiind încărcat cu 2,3 kg de exploziv. Acest proiectil avea, într-adevăr, capacitatea de a penetra un blindaj de 180 mm, dar viteza sa inițială era redusă (110 m/s), motiv pentru care echipajul tunului Pak 35/36 trebuia să aștepte până când tancul inamic ajungea la cel mult 200 de metri depărtare – o distanță periculoasă pentru cei care mânuiau tunul.
Producția „ciocănelului“ Pak 35/36 a fost oprită, până la urmă, în martie 1942. Se fabricaseră 14.459 de tunuri antitanc de acest fel.
O parte din aceste arme depășite le-au fost livrate aliaților Germaniei, inclusiv românilor. Altele au continuat să fie desfășurate de Wehrmacht până la sfârșitul războiului sub diverse forme, cum ar fi cea în care tunul era urcat pe un transportor semișenilat Sd.Kfz.250 ori Sd.Kfz.251, rezultând un distrugător de blindate improvizat, destul de eficient împotriva unei game variate de vehicule (altele decât tancurile grele ori medii).
Principalele informații despre tunul antitanc Pak 35/36 provin din volumul „Weapons of World War II“, scris de Alexander Ludeke.
CITIȚI ȘI:
- Avioane. Germania: Junkers 87 Stuka
- Blindate. Germania: tunul autopropulsat Hummel
- Avioane. Germania: Messerschmitt Bf 109
- Avioane. Uniunea Sovietică: bomardierul Tupolev SB-2
- Blindate. Germania: tancul King Tiger (Tiger II)
- Avioane. Japonia: Mitsubishi A6M Rei-Sen (Zero/Zeke)
- Avioane. Italia: Fiat G.55 Centauro (Centaur)
- Avioane. Uniunea Sovietică: Mikoian-Gurevici MiG-1 și MiG-3
- Artilerie. Uniunea Sovietică: obuzierul greu B-4 M 1931 (calibru 203 mm)
- Blindate. Uniunea Sovietică: tancul Iosif Stalin 2 (IS-2)
- Blindate. SUA: tancul greu M26 Pershing
- Blindate. Germania: tancul Panzer VI Tiger
- Blindate. Germania: distrugătorul de tancuri Nashorn
- Blindate. Uniunea Sovietică: distrugătorul de tancuri SU-76
- Blindate. SUA: tancul M4 Sherman
