Connect with us

Hi, what are you looking for?

Colecționarul de Istorie

Istoria României

“Felicitare pentru avansare la tine, tavarișci maior! Și bine fii venită la DIE!ׅ“ Pacepa a murit. Povestea racolării în Direcția Informații Externe a României comuniste, spusă chiar de celebrul general

Pacepa a murit! Vestea a făcut, în după-amiaza zilei de 15 februarie 2021, înconjurul presei și, cu siguranță, al tuturor serviciilor de informații din întreaga lume. Celebrul șef al DIE a cărui fugă în Occident, în 1978, a cutremurat întregul sistem de spionaj al blocului comunist, a scăpat tentativelor de asasinat puse la cale de Ceaușescu și sovietici, dar a căzut răpus, la 92 de ani, de Covid.

În lumea serviciilor de spionaj, nimic nu este sigur, deci nici sfârșitul generalului care a trăit, în ultimii 42 de ani, sub identități false în SUA.

În orice caz, în urma sa rămân două cărți memorabile, a căror lectură ar fi suficientă pentru a lămuri chiar și un om care n-a prins acele vremuri ce înseamnă comunismul și de ce arată România așa la 30 de ani după execuția lui Ceaușescu.

Cărțile lui Pacepa au produs un șoc în rândurile opiniei publice din Occident. Dezvăluirile sale despre natura criminală a regimului comunist din România nu i-au fost iertate niciodată, până azi, de foștii camarazi. Ceaușescu a pus pe capul său o recompensă de 2.000.000 de dolari

În “Orizonturi roșii”, carte scrisă după ce a ajuns în SUA, Pacepa a arătat natura criminală a regimului Ceaușescu. Relatând interacțiunea sa cu dictatorul și soția sa, discuțiile pe care aceștia le aveau între ei și cu ceilalți, modul în care gândeau despre propriul popor, despre partenerii externi și despre colaboratori, stilul de lucru resentimentar, în care frustrările și complexele de inferioritate înlocuiau rațiunea, Pacepa face o frescă vie a societății ceaușiste. Scrisă la sfârșitul anilor 1970, cartea a trimis o formidabilă undă de șoc în tot occidentul: căzuse o mască.

Ion Mihai Pacepa a fost adjunctul șefului DIE, a fugit în 1978 din România și a dus la destructurarea întregii rețele de spionaj a lui Ceaușescu. Defectarea lui Pacepa a afectat profund și operațiunile de spionaj industrial făcute de fostul bloc comunist în ansamblu

Publicul din Vestul Europei și din SUA afla că așa-zisul conducător comunist luminat din România, iubitor de pace și disident al Moscovei, era în realitate un imbecil arogant care făcea joc dublu, își vindea propriii concetățeni ca pe cartofi, comanda asasinate politice, transformase spionajul industrial în politică de stat și era în legătură cu organizații teroriste.

Cea de-a doua carte a lui Pacepa a fost “Moștenirea Kremlinului”. Generalul își povestește intrarea în Securitate și, apoi, transferul la DIE (Direcția de Informații Externe – spionajul). Dar acesta este doar firul roșu al cărții. În jurul său se împletește istoria spionajului și a serviciilor secrete sovietice și românești. Cititorilor li se explică plastic cu ce s-a confruntat omenirea în ultimul secol, odată cu ascensiunea bolșevicilorla putere în Rusia.

Cartea este realmente cutremurătoare. Povestea curge fluid: Pacepa descrie magistral modul în care sovieticii au comunizat România. Rolul-cheie l-a jucat poliția politică înființată după modelul KGB, cu agenți sovietici. Moscova nici măcar nu avea nevoie de șefii politici, care erau oricum de paie într-o țară în care până în 1958 au staționat trupele sovietice. Totul se făcea prin Securitate, care avea drept de viață și de moarte asupra oricărei ființe din interiorul granițelor României și chiar dincolo de ele.

La intrarea sa în serviciile secrete, Pacepa povestește că românii erau minoritari acolo. Atât Siguranța Statului cât și Direcția de Informații Externe erau conduse de agenți de diverse naționalități ai serviciilor sovietice. Primii săi șefi, relatează Pacepa, au fost un general rus (Pantiușa în Securitate), apoi un general bulgar (Vâlcu în DIE).

În „Orizonturi roșii” și „Moștenirea Kremlinului”, Pacepa a făcut o descriere magistrală a esenței regimului comunist: statul condus prin serviciile secrete

Pacepa a descris-o pe Elena Ceaușescu, în „Orizonturi roșii”, exact așa cum era: o țoapă analfabetă și ranchiunoasă, măcinată de frustrări și lăcomie, care ajunsese să comande microfoane în camera fiicei ei și să asculte apoi înregistrările cu aceasta când făcea sex. „Dă-le dracu’ de putori, lasă-le să spele de mână!”, obișnuia să spună Elena Ceaușescu despre românce atunci când i se propunea ca România să producă mașini de spălat automate

Sigur că rândurile generalului fugit trebuie privite cu cuvenita doză de prudență. Pacepa are momente (cum ar fi cele în care își descrie lacrimogen atașamentul față de America și scârba față de sovietici) evident “cosmetizate” și mai mult ca sigur că unele dintre lucrurile povestite nu s-a întâmplat chiar așa.

Dar în carte există nume și fapte concrete, reale, oameni care au existat și întâmplări verificabile. Istoria serviciilor secrete sovietice și a celor românești comuniste este reală. Securitatea și spionajul extern chiar au fost conduse, până în 1958 și chiar după aceea, de agenți sovietici. Epurările brutale din societatea românească au fost adevărate, procesele-spectacol copiate după modelul stalinist al anilor ’20-’30 pot fi găsite în presa vremii, la fel și lista victimelor.

Ceea ce face Pacepa este să pună informațiile la locul lor, într-un context, pentru ca publicul să poată înțelege cum a fost distrusă România sistematic, după un plan foarte bine gândit, pentru a fi înlocuită cu un stat comunist replică a celui sovietic. Metodele după care consilierii sovietici i-au învățat pe securiștii români să lucreze s-au păstrat până în 1989 și mult după aceea, chiar până în zilele noastre, și le regăsim pretutindeni în jurul nostru: în politică, în economie, în administrație, în diplomație, în justiție și chiar în societatea civilă.

În sfârșit, dincolo de exagerările inevitabile (pe alocuri și vizibile), cea mai bună mărturie pentru veridicitatea celor relatate de Pacepa o reprezintă tocmai ura viscerală pe care i-o poartă foștii tovarăși comuniști și securiști, ură nestinsă până azi, la aproape 43 de ani după fuga sa și 31 după căderea regimului Ceaușescu.

Citiți mai jos un fragment din „Moștenirea Kremlinului”, apărută la editura Humanitas: povestea intrării lui Ion Mihai Pacepa în DIE, așa cum a fost relatată chiar de general.

Povestea intrării lui Pacepa în DIE: “Când am pășit în interiorul clădirii m-am simțit ca și cum aș fi aterizat la Moscova. Coridoarele forfoteau de civili îmbrăcați în costume gri, lăbărțate, a căror croială semăna ca două picături de apă cu cea a hainelor lui Hrușciov“

Când a intrat în serviciile secrete, la începutul anilor ’50, Pacepa povestește că în Securitate și DIE se vorbea aproape exclusiv rusește, iar în conducerea acestor organizații nu se regăsea niciun român

„Transferarea mea la Departamentul de Informații Externe, DIE, s-a datorat unui accident. Sunt convins și acum că n-aș fi pus niciodată piciorul în DIE dacă n-ar fi fost acel incendiu, din martie 1955, din cauza căruia serviciul său tehnico-operativ, care, la vremea aceea, ocupa o clădire separată în apropierea Grădinii Icoanei, a fost parțial distrus. Generalul Vasile Vâlcu – un comunist bulgar ce devenise ofițer acoperit al INU și, ulterior, șeful DIE – reușise să-l convingă pe Alexandru Drăghici, ministrul român de interne, să-i dea un inginer chimist cu experiență pentru a cerceta cauzele incendiului. O jumătate de oră mai târziu eram într-un Jaguar negru, gonind pe străzile Bucureștiului.

Flăcările au distrus întregul stoc de pașapoarte, acte de naștere și permise de conducere occidentale, folosite de DIE pentru a documenta atât identitățile vestice date ofițerilor săi ilegali, cât și ale unora dintre teroriștii pe care îi folosea. O bună parte a acestor documente contrafăcute fuseseră primite de la Moscova, care acum voia capul sabotorilor.

Raportul final, prezentat de mine generalulul Vâlcu trei săptămâni mai târziu, se încheia cu concluzia că focul nu se datorase unui act de sabotaj – cel puțin nu la capătul românesc al întregii afaceri. Incendiul fusese declanșat de autoaprinderea a peste 20 de kilograme de hârtie inflamabile ce tocmai sosise de la Moscova.

Era vorba de o hârtie specială, produsă în laboratoarele PGU (n.r. – serviciul de spionaj extern al Uniunii Sovietice), care exploda instantaneu când era atinsă cu o țigară aprinsă și dispărea într-o fracțiune de secundă fără să producă cenușă, deci fără să lase niciun „corp delict“ în urma ei.

Analizele chimice pe care le-am efectuat asupra rămășițelor de hârtie inflamabilă găsite la locul incendiului au arătat că autoaprinderea s-a datorat faptului că ea nu a fost stabilizată corespunzător în timpul procesului de producție.

Am putut auzi respirația generalului atunci când a terminat de citit raportul. „Bună făcut, căpitan“, a mormăit Vâlcu în româna lui aproximativă, cu un pronunțat accent slav, din cauza căruia a fost poreclit “Bulgarul”.

Două săptămâni mai târziu, mă aflam din nou în biroul lui Vâlcu. Era 9 mai 1954. “Felicitare pentru avansare la tine, tavarișci maior”, mi-a spus Bulgarul, “și bine fii venită la DIE”. Apoi, întorcându-se către maiorul Ionescu Anghel, șeful lui de cadre: “La Italia!”. Așa am devenit ofițer de informații externe.

„Unul dintre costume m-a învrednicit cu o privire. “Șto takoe?” (“Ce-i asta?”) a bubuit în rusește. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi aruncat o găleată cu apă rece în cap. Oare nu era niciun român aici?“

Pacepa a ajuns în 1972 adjunctul DIE, moment din care spune că Nicolae Ceaușescu a început să-i comande asasinate politice, comerț cu droguri, furt de tehnologie din Occident, dar și titluri universitare pe care Securitatea trebuia să le cumpere de la universități din Occident. Elena Ceaușescu voia, pe lângă titluri onorifice, și cantități uriașe de bijuterii

Mutarea mea neașteptată de la Securitate a fost o ușurare pe care am trăit-o cu toate fibrele corpului. (…) Nu aveam, bineînțeles, nicio garanție că DIE era împodobită cu trandafiri, dar eram gata să mă duc oriunde, chiar și în iad, ca să scap de Securitate.

Entuziasmul meau s-a redus substanțial în momentul în care am fost dus la sediul DIE unde aveam să lucrez. “Asta-i casa de oaspeți a ambasadei sovietice!”, am spus surprins. “Nu-i așa?” Șeful de cadre al DIE, care m-a însoțit, a zâmbit enigmatic, dar n-a spus nimic.

Eram sigur că aveam dreptate. (…) În timpul războiului circula zvonul că întreaga clădire devenise sediul unui important comandament german, iar după 1945 toată lumea știa că fusese preluată de armata sovietică.

Când am pășit în interiorul clădirii m-am simțit ca și cum aș fi aterizat la Moscova. Coridoarele forfoteau de civili îmbrăcați în costume gri, lăbărțate, a căror croială semăna ca două picături de apă cu cea a hainelor lui Hrușciov (n.r. – succesorul lui Stalin în fruntea URSS).

Toți fufăiau din faimoasele papiroase galbene, Kazbek, cu carton lung în loc de muștiuc. “Bună dimineața”, am șoptit timid, sperând că asta era uniforma ofițerilor DIE. Poate că felul în care erau îmbrăcați îi făcuse pe vecini să creadă că acum clădirea era o casă de oaspeți a ambasadei sovietice.

Unul dintre costume m-a învrednicit cu o privire. “Șto takoe?” (“Ce-i asta?”) a bubuit în rusește. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi aruncat o găleată cu apă rece în cap. Oare nu era niciun român aici?

În câteva zile am înțeles că DIE nu era nici mai mult, nici mai puțin decât o filială a serviciului sovietic de spionaj, PGU. Ca și sora ei mai mare, Direcția Generală I a KGB-ului, DIE era Direcția I a Securității – echivalentul românesc al KGB.

DIE avea aceeași structură pe care o avea și PGU, fiind împărțită în aceleași compartimente: direcții pentru informații politice, militare și economice; component specializat în activități împotriva emigrației din Occident; component pentru spionaj industrial; unitate de contrainformații externe; serviciu pentru operații sub steag străin (ofițeri ilegali); serviciu pentru supravegherea electronică a ambasadelor și a altor reprezentanțe oficiale ale României; centru de comunicații cifrate; și un serviciu pentru transportarea curierului diplomatic.

Ca și în PGU, întregul personal al DIE avea grad militar și era considerat parte integrantă a forțelor de securitate. Ca și tovarășii lor din Moscova, ofițerii DIE nu aveau voie să poarte uniformă militară, și nici să cunoască identitatea reală a colegilor lor – toți ofițerii operativi ai DIE foloseau nume conspirative în sediul unității.

„De fapt, întreaga conducere a DIE era formată din comuniști bulgari, unguri, evrei sau germani, care lucraseră pentru Comintern și, pe parcurs, deveniseră ofițeri acoperiți ai INU, acum PGU“

Urmând modelul PGU, ofițerii DIE trimiși permanent la post în străinătate aveau, de regulă, acoperirea de diplomați, de atașați comerciali, de salariați ai ONU sau ai altor organizații internaționale.

Curând am descoperit și că operațiile DIE erau orientate aproape exclusiv către satisfacerea cerințelor primite de la Moscova, care constituiau biblia activității sale de zi cu zi. Mi-a devenit, de asemenea, clar că DIE avea mult mai mulți ofițeri PGU acoperiți decât întreaga Securitate.

De fapt, întreaga conducere a DIE era formată din comuniști bulgari, unguri, evrei sau germani, care lucraseră pentru Comintern și, pe parcurs, deveniseră ofițeri acoperiți ai INU, acum PGU. Niciunul dintre ei nu încerca să-și ascundă legăturile cu serviciul sovietic de spionaj. Dimpotrivă, toți își făceau un titlu de glorie din a se lăuda cu activitatea lor pentru PGU.

Șeful meu direct, colonelul Rosza, a cărui limbă română avea un puternic accent maghiar și un vocabular format dintr-o groază de cuvinte franceze, mi-a spus, de la bun început, că s-a născut în Ungaria și că în timpul războiului a lucrat ca ofițer ilegal al INU (n.r. – precursorul PGU, adică serviciul de spionaj extern al URSS) în Franța, împreună cu soția sa, Magdalena, acum maior în DIE, care îi servise ca agent de legătură.

În afara ofițerilor sovietici legendați (n.r. – adică li se confecționaseră acte și “biografii” românești, care să ateste că se născuseră, crescuseră, învățaseră și trăiseră în țară) ca români, DIE avea o mulțime de alți ofițeri PGU care acționau la lumina zilei, în calitate de consilieri pentru infromații externe.

Ca și colegii lor din Securitate, acești consilieri aveau sarcina să traseze “linia”, cum obișnuiau să spună. În cazul DIE aceasta însemna: să-i definească obiectivele; să stabilească țările străine în care urma să acționeze; și să introducă mijloacele tehnico-operative ale PGU în activitatea ei.

Diferența era că în Securitate existau, de regulă, doi consilieri sovietici pentru fiecare direcție operativă, pe când DIE avea cel puțin un consilier pentru fiecare compartiment. Denumiți sovetnik razvedki (consilier de informații externe), ei conduceau de fapt întreaga activitate a DIE.

„Una peste alta, în acele zile am auzit vorbindu-se mai mult rusește decât românește la DIE“

Consilierul-șef primea zilnic o copie a fiecărei telegrame cifrate transmise de rezidențe, precum și a fiecărei scrisori operative trimise de rezidenț, pe film, prin curierul diplomatic.

De asemenea, el avea dreptul să trimită la Moscova atât copii ale dosarelor cadrelor DIE, ale agenților recrutați de DIE în Occident, cât și ale elementelor luate în studiu de rezidențele DIE. Adevărul era că, în realitate, consilierul-șed trimitea la Moscova copiile fiecărui document primit de sau elaborat în DIE. Pentru asta avea la dispoziție un curier diplomatic special care asigura legătura dintre PGU și “surorile” sale din țările Europei de Est, și care venea la București de două ori pe săptămână.

În afară de consilieri, DIE era împânzită de nenumărați alți ofițeri sovietici care lucrau exclusiv pentru PGU. Mulți dintre ei erau trimiși la București pentru numai câteva zile, cu scopul de a-i contacta pe agenții recrutați de PGU în Occident – era mult mai sigur pentru acești agenți să vină în România decât să meargă în Uniunea Sovietică – și de a-i instrui în tehnica fotografierii, a cifrului, radioului și a altor mijloace de legătură specifice muncii de informații externe.

Alți ofițeri PGU, care aveau sarcina de a recruta cetățeni occidentali luați în studiu de rezidențele PGU și atrași temporar în România, stăteau în București săptămâni sau luni în șir. În sfârșit, un alt grup de ofițeri PGU, însărcinați să recruteze oameni de afaceri și turiști occidentali care vizitau România, locuiau permanent în București și lucrau atât în sediile DIE, cât și în casele conspirative puse la dispoziția lor.

Una peste alta, în acele zile am auzit vorbindu-se mai mult rusește decât românește la DIE și m-am simțit acolo ca un peștișor într-un acvariu plin cu piranha“.

CITIȚI ȘI:

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Istoria României

100 de ani de propagandă ascund poporului nostru faptul că România a pierdut, de fapt, Primul Război Mondial. Acesta este unul dintre cazurile în...

Istoria României

Despre impactul economic al tratatului de pace pe care România a fost forțată să-l semneze la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial se vorbește...

Miturile celui de-Al Doilea Război Mondial

„La 12 iulie 1943, Corpul Panzer SS a ajuns într-un marş greoi la gara Prohorovka, la 34 km dincolo de punctul iniţial de atac....

Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate