Drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. 1939: 8 luni apocaliptice. „Ce vreți, de fapt?” „Noi vrem război!”

Ultimele 6 luni de dinaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa au avut o densitate fantastică. România nu a lipsit din marea cacofonie diplomatică, deși eforturile guvernului de la București s-au îndreptat spre evitarea ostilităților. Fără pretenția de a fi surprins evenimentele în uriașa lor complexitate, închei aici serialul dedicat anilor care au precedat izbucnirea marelui conflict.

Cine a avut răbdare să citească și precedentele episoade va vedea că lucrurile nu au fost nici pe departe atât de simple precum sunt prezentate azi. În esență, războiul a pornit din cauză că fiecare dintre statele Europei și-a urmărit propriul interes, foarte îngust și meschin.

• Anglia și Franța au vrut să conserve un statu-quo care le avantaja.
• URSS pândea momentul să înainteze spre Vest fără să înfrunte democrațiile aliate unite.
• Germania și Italia voiau rescrierea hărților și a sferelor de influență, nemulțumite de cum arătau acestea în urma tratatului de la Versailles, de după Primul Război Mondial.

Țările mai mici au fost, de asemenea, părtașe la vârtej.

• Polonia: iliberală, egoistă și oportunistă, visa noi câștiguri teritoriale în dauna unor vecini mai mici (Lituania, Cehoslovacia) și era dispusă să bată palma (a și făcut-o, de altfel) cu dictatorii URSS și ai Germaniei. Multă vreme a crezut că se poate alia cu Hitler împotriva lui Stalin.
• România: și-a concentrat toate eforturile în direcția recunoașterii și menținerii teritoriilor obținute în 1919. A mizat totul pe cartea Franței și avea să se prăbușească odată cu aceasta.
• Cehoslovacia: fidelă Aliaților, a fost sacrificată de aceștia pentru iluzoria țintă a unei păci cu Germania.
• Ungaria s-a aliat cu toți cei care îi puteau oferi sprijin în revizuirea granițelor.

Hitler se întoarce împotriva Poloniei fără să sesizeze, în primul moment, că Franța și Anglia nu-i vor mai tolera o nouă agresiune

Iată, așadar, scurta cronologie a ultimelor luni care au precedat izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.

10-16 martie 1939: dispare Cehoslovacia. Hitler îi cheamă la Berlin pe noul președinte cehoslovac Emil Hacha și pe ministrul de externe Hvalkovski și le cere să accepte „încrederea și protecția“ Germaniei. Este, de fapt, sfârșitul statului cehoslovac interbelic, pentru că documentele semnate statuează independența Slovaciei și a Ruteniei și „protectoratul“ german asupra Boemiei și Moraviei. Konstantin von Neurath, fost ministru de externe german, devine „protector“ al celor două regiuni.
Franța și Marea Britanie nu au nimic de spus în această ultimă operațiune germană contra fostului lor aliat, pe care nu l-au apărat. Totuși, sfârșitul tragic al Cehoslovaciei provoacă un cutremur la Londra și Paris, unde opinia publică și guvernele realizează brusc ce se întâmplă cu adevărat în Europa.

Acest moment se poate spune că decide, de fapt, izbucnirea războiului între anglo-francezi și germani. Pentru că, în timp ce Marea Britanie și Franța își schimbă brusc politica, hotărând să înfrunte Germania cu orice preț, Hitler nu-și dă seama de modificarea paradigmei, fiind convins că poate merge înainte pe drumul pe care apucase.

Tocmai această schimbare la 180 de grade a politicii anglo-franceze le-a fost și încă le mai este imputată guvernelor de atunci, acuzate de lipsă de abilitate și de nerealism. Printre contemporanii cei mai avizați care au arătat cu degetul spre Aliați s-au numărat istoricul și strategul militar Sir Liddle Hart și premierul britanic din timpul războiului, Winston Churchill. Amândoi au afirmat că Marea Britanie și Franța au acționat în contratimp, fiind permisive cu agresiunea lui Hitler atunci când Germania nu reprezenta încă o forță militară, devenind brusc drastice în primăvara lui 1939, când adversarul își întărise semnificativ armata.

23 martie 1939: Germania realipește Memel, zonă care îi fusese luată prin tratatul de la Versailles și dată Lituaniei.

31 martie 1939: Hitler reia pretențiile asupra Poloniei despre care vorbise în octombrie.

Despre ce este, de fapt, vorba: Germania, prin tratatul de la Versailles, pierduse printre altele și fâșia de pământ care separa teritoriul principal al țării de Prusia Orientală, rămasă ca o enclavă înconjurată de Polonia și Lituania. Această delimitare teritorială îngreunează comunicațiile, dezvoltarea și apărarea regiunii. Așa că Germania solicită Poloniei să accepte ca pe teritoriul său să se construiască o cale ferată și o autostradă care să lege cele două bucăți din teritoriul german, iar căile de comunicație să fie supuse unui regim special, în afara controlului polonez.

Se invocă, de către nemți, și faptul că pe teritoriul atribuit Poloniei în această zonă locuiesc mulți germani care ar suferi persecuții și discriminări. Adevărul este la mijloc: e adevărat că Germania este incomodată, că o minoritate numeroasă locuiește acolo și că Polonia nu e nici pe departe cel mai bun stat pentru conlocuitori. În același timp, Danzig (Gdansk), oraș-port luat Germaniei după WW 1 și declarat zonă liberă sub administrația Națiunilor Unite, este locul unor provocări. Populația orașului este 90% germană, în zonă e și o mică garnizoană poloneză. Dar în localitate au apărut persoane care agită spiritele și încearcă să provoace incidente. Este vorba, în mod evident, de agenți ai Germaniei. Polonia se teme că, dacă permite construcția autostrăzii și a căii ferate, îi va fi știrbită suveranitatea.

Trebuie spus că Guvernul de la Varșovia nu e, în anii ’30, nici pe departe unul democratic. În perioada interbelică, Polonia a fost ceea ce azi se cheamă regim iliberal, condusă cu mână forte de un număr restrâns de generali și de politicieni.

În anii 1920, Polonia a semnat tratate cu URSS și Germania, refuzând apoi să mai colaboreze cu Franța și Marea Britanie în sistemul acestora de tratate. În 1938 a respins eventualul tranzit al trupelor Armatei Roșii spre Cehoslovacia, dacă e atacată de Germania. Mai mult decât atât, în iunie 1938, Polonia s-a raliat Germaniei, considerând că statul cehoslovac „nu mai e unul viabil“.

Într-un act de orbire care azi pare irațional și inexplicabil, Varșovia a consimțit la agresiunea asupra vecinului său și a îmbrățișat ideea ca regiunile locuite preponderent de minorități să fie împărțite între Germania, Polonia și Ungaria. Restul țării, plănuiau liderii polonezi, urma să fie divizat în două mici state, Cehia și Slovacia. Se spera, nerealist, ca aceste mici entități să intre sub sfera de influență a Varșoviei, fără să se realizeze că prima beneficiară este Germania, noul contur al granițelor urmând să fie foarte periculos chiar pentru Polonia.

Când Hitler a trecut la dezmembrarea statului vecin, Polonia a invadat, la rându-i, zona de frontieră Teschen, iar în primăvara lui 1939 a dat un ultimatum Lituaniei, cerându-i să restabilească de urgență relațiile cordiale cu Guvernul de la Varșovia. Propunerea României de a intra într-o alianță defensivă care să vizeze eventuale atacuri dinspre Ungaria și Germania (nu doar dinspre URSS) a fost respinsă cu dispreț de polonezi.

Totuși, în ciuda acestor antecedente care răcesc relațiile dintre Polonia și Marile Puteri aliate, Marea Britanie și Franța reacționează în primăvara lui 1939 pentru prima oară ferm, după șase ani de ezitări și concesii. La solicitarea impacientată a Varșoviei care începe (tardiv) să înțeleagă ce pericol o paște, este anunțat sprijinul total anglo-francez față de Polonia.

Obsesia lui Hitler: vârsta. Se teme că timpul nu-i ajunge pentru planurile sale mărețe

6 aprilie 1939: se semnează un pact mutual de asistență între Polonia, Franța și Marea Britanie. Cele două mari puteri garantează frontierele poloneze și sprijin militar în cazul în care această țară e atacată.

În peisaj reapare și președintele american Roosevelt, care le adresează o scrisoare deschisă lui Hitler și Mussolini. Americanul cere garanții de securitate pentru 31 de state din Europa și Orient. Dictatorul german, consecvent liniei disimulante de până atunci, dezminte că ar plănui vreun război. El spune doar parțial adevărul: știe că Germania nu e încă pregătită, iar pe generalii săi și pe colaboratori îi liniștește garantându-le că războiul nu va izbucni mai devreme de 1944.

Credința mistică a Fuhrerului în propriul său destin, dar și încrederea oarbă a oamenilor nu sunt doar rezultatul propagandei, ci și al succeselor atât de facile obținute încă de la instalarea sa în fruntea Germaniei. El este ferm convins că „dibăcia“ sa va reuși să țină încă o dată departe de conflict Anglia și Franța, două state despre care consideră că sunt decrepite în fără voința de a lupta.

7 aprilie: Mussolini decide să anexeze Albania.

13 aprilie: Franța și Anglia extind garanțiile teritoriale la România și Grecia.

20 aprilie: Hitler împlinește 50 de ani, Germania întreagă îl sărbătorește ca pe un zeu. Episcopii înalță în biserici rugăciuni pentru Fuhrer și mulțumesc divinității pentru a fi trimis poporului german un asemenea lider providențial. La Berlin are loc o defilare gigantică, timp de 6 ore mărșăluiesc, prin fața lui Hitler, unități ale noii armate germane. Aniversarea îl marchează profund pe cancelar. Este deja obsedat de vârstă: se teme că nu va avea timp suficient pentru a-și îndeplini planurile.

22 mai: la Berlin se semnează „Pactul de Oțel”, alianța germano-italiană. Ciano, ministrul de Externe al lui Mussolini, se arată îngrijorat de evenimente. Ribbentrop, ministrul de Externe german, îi dă asigurări că țara sa vrea să-și asigure o perioadă de pace de minimum 3 ani.

23 mai: Hitler se întâlnește cu 14 generali, conducerea armatei germane. Cancelarul le spune acestora că Anglia este principalul actor al conspirației anti-germane: „Trebuie să ne pregătim pentru lupta împotriva Angliei, care va fi o luptă pe viață și pe moarte. Scopul nostru final este de a o îngenunchea”. Le spune ofițerilor că Polonia trebuie cucerită pentru că aceasta nu constituie un obstacol serios în calea Rusiei: „Să nu vă așteptați la reeditarea, pur și simplu, a problemei cehe. De această dată, domnilor, va fi război!”. Hitler prevede că va urma războiul cu Franța și îi informează pe generali că neutralitatea Belgiei și Olandei va fi ignorată, cele două state urmând a fi ocupate.

12 august: Ciano, tot mai îngrijorat, îl întreabă din nou pe Ribbentrop: „De fapt, ce vreți? Danzigul sau coridorul?”. Răspunsul germanului cade ca o măciucă: „Mai mult decât atât, noi vrem război!”.

Ședința care „n-a existat”: în Politburo, Stalin le spune conducătorilor ruși că a decis să sprijine Germania pentru a grăbi războiul dintre țările occidentale. Uniunea Sovietică va aștepta momentul prielnic pentru a invada apoi Europa

19 august 1939: are loc celebra ședință secretă a Biroului Politic al Partidului Comunist din URSS.

Stenograma discuției a fost publicată în nr. 3 din 1939 al revistei „The International Law Review“, dar Uniunea Sovietică a negat decenii la rând existența acestei ședințe. Lipsa de transparență a sovieticilor și, apoi, a rușilor a făcut ca polemica să continue mult timp. Abia după destrămarea URSS au fost publicate documente, din arhivele secrete, care confirmă ședința și discuțiile purtate acolo.

Ideile din acest document dezmințit atât de vehement până în 1990 se potrivesc perfect nu doar cu viziunea de ansamblu a conducătorilor URSS, ci și cu cea a liderilor ruși până în zilele noastre.

Conform documentului apărut în presă – furnizat, fără îndoială, de servicii secrete ale unor state interesate –, Stalin ia, așadar, cuvântul în această ședință secretă a Biroului Politic (Politburo) și își explică strategia: statele occidentale trebuie încurajate să înceapă un război între ele. În acest timp, URSS își ca continua campania de înarmare începută în urmă cu un deceniu și, la momentul potrivit, va invada continentul, urmând să zdrobească puterile europene epuizate de lupta între ele (este, de fapt, reconfirmarea strategiei enunțate public încă de la înființarea Uniunii Sovietice de către Vladimir Lenin).

Discursul este în acord cu stilul lui Stalin: „Pacea sau războiul. Această problemă a intrat în faza sa critică. Soluționarea depinde în întregime de poziția pe care o va adopta Uniunea Sovietică. Suntem absolut convinși că, dacă noi încheiem un tratat de alianță cu Franța și Marea Britanie, Germania se va vedea obligată să dea înapoi din fața Poloniei și să caute un modus vivendi cu puterile occidentale. În felul acesta, războiul va putea fi evitat și atunci evoluția ulterioară a acestei stări de lucruri va deveni periculoasă pentru noi. Pe de altă parte, dacă acceptăm propunerea Germaniei, pe care o cunoașteți, privind semnarea pactului de neagresiune, Germania, desigur, va ataca Polonia, intervenția Angliei și a Franței în acest război devenind inevitabilă. În aceste condiții, vom avea mai multe șanse de a rămâne în afara conflictului, așteptând cu mai multe avantaje momentul în care ne vom implica. Această poziție corespunde interesului nostru. Astfel, opțiunea noastră este clară: trebuie să acceptăm propunerea germană și să cerem misiunilor engleze și franceze să se întoarcă în țările lor. Vă repet, este în interesul nostru ca războiul să se declanșeze între Reich și blocul anglo-francez. Este esențial pentru noi ca acest război să dureze cât mai mult posibil, pentru ca ambele tabere să se epuizeze. De aceea trebuie să acceptăm pactul propus de Germania și să acționăm pentru ca războiul, odată declanșat, să se prelungească la maximum. În același timp, trebuie să intensificăm relațiile economice cu țările beligerante, pentru ca în momentul în care războiul va lua sfârșit noi să fim bine pregătiți“.

Ca urmare, delegațiile franceză și engleză sunt invitate să părăsească Moscova, unde încă mai încercau să negocieze un tratat de alianță cu URSS.

22 august: într-o nouă ședință cu comandanții armatei germane, Hitler anunță că Stalin și-a dat acordul asupra împărțirii Poloniei. Purtat pe aripile propriilor succese inimaginabile chiar și pentru cei mai înfocați adepți (Churchill îi va compara prestigiul, în acea perioadă, cu cel al lui Napoleon în anii de glorie), Hitler e deja într-o altă lume. „Totul se bazează în mod esențial pe mine și pe existența mea, pe talentul meu politic. În plus, dat fiind faptul că nimeni, fără îndoială, nu se va bucura vreodată în istorie ca mine de încrederea întregului popor german, nu va exista probabil un om care să dispună de o mai mare autoritate ca mine. Existența mea reprezintă deci un factor inestimabil. Aș putea fi însă eliminat în orice moment fie de o mână criminală, fie de un nebun“.

Pactul Ribbentrop – Molotov: Germania și Rusia sovietică își împart Europa Centrală și de Est

23 august 1939: se semnează tratatul de neagresiune dintre Germania și URSS. Negocierile se derulează într-o viteză fantastică. Convorbirile au început la 3 august, iar 20 de zile mai târziu tratatul este deja semnat.

Fundamentală este anexa secretă a pactului Ribbentrop – Molotov (miniștrii de externe ai Germaniei și Uniunii Sovietice care au parafat documentul), prin care cele două puteri își împart Europa Centrală și de Est.

În aceeași zi se fixează ziua invadării Poloniei: 26 august.

24 august 1939: Franklin Delano Roosevelt, președintele SUA, face un ultim apel public către Adolf Hitler, regele Victor Emanuel al Italiei și președintele Polonei, Ignacy Mosciski, propunându-le trei căi de soluționare a diferendului:
a) negocieri directe germano-polone,
b) arbitrajul internațional sau
c) conciliere mediată de o a treia parte.
Polonezii acceptă ultima dintre variante. Este prea târziu.

25 august 1939: cancelarul german se întâlnește la Berlin cu ambasadorul Marii Britanii și cere libertate de acțiune în Polonia. Ordinul de invadare a vecinului fusese dat de Hitler pentru 26 august, dar va fi amânat de mai multe ori, cancelarul german sperând că va obține, până la urmă, neutralitatea Marii Britanii. Parlamentul de la Londra dă însă semnalul că nu va mai ceda, oferind puteri dictatoriale Guvernului.

29 august 1939: Hitler cere venirea unul negociator polonez la Berlin în următoarele 24 de ore. Este repetarea strategiei aplicate în trecut în cazul Austriei și Cehoslovaciei.

30 august 1939: Polonia – încurajată de Marea Britanie și Franța – nu cedează și răspunde prin mobilizarea armatei. Acesta este răspunsul Varșoviei la cererea ultimativă a lui Hitler.
Asistăm aici o întreagă serie de iluzii, calcule greșite și superficialități incredibile, de care toată lumea a dat dovadă în decursul lui 1939. La Londra și Paris se supraestimează capacitatea armatei poloneze, despre care se crede că va fi în stare să le țină piept germanilor. Lordul Halifax, ministrul britanic de externe, afirmă chiar că Polonia are o valoare militară mai mare decât Rusia. Generalul Ironside, după ce a vizitat armata poloneză, îi descrie această forță lui Churchill în culori foarte favorabile. Se crede că Franța va strivi Germania înainte ca aceasta să apuce să înfrângă Polonia. În timpul acesta, polonezii încă mai mizează pe importante forțe de cavalerie, „nutrind convingerea patetică“ în rolul decisiv al acestora (Sir Lidell Hart), când, de fapt, această armă e revolută de peste 50 de ani.

31 august 1939: ultima zi de pace în Europa. Sovietul Suprem al URSS ratifică tratatul Ribbentrop-Molotov, risipind ultima fărâmă de îndoială a lui Hitler în privința faptului că sovieticii îl vor susține.
Berlinul face o ultimă propunere de negocieri Poloniei, conținând 16 puncte. Documentul nu mai ajunge la Varșovia, deoarece între cele două țări comunicațiile fuseseră deja tăiate.

1 septembrie 1939: Germania atacă Polonia. Dramaticul eveniment are loc la numai un an distanță de momentul când guvernul polonez, visând la statutul de putere regională, aproba planurile revizioniste ale Germaniei în privința Cehoslovaciei.

3 septembrie 1939: Marea Britanie declară război Germaniei. În aceeași zi, 6 ore mai târziu, Franța o urmează. Începe, astfel, Al Doilea Război Mondial.

CITIȚI ȘI:

• De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea I (1918-1930): cum să stârnești un monstru
  
• De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea II (1931-1935): furtunoasa ascensiune a „Călugărului războinic“
  
• De ce a ajuns Hitler la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea a III-a (1935-1937): sfidarea mondială. Cum au asistat Anglia, Franța și SUA la răspândirea războiului pe trei continente
  
• Drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial (1937-1938): München, „Pacea timpurilor noastre”. Înghițirea Austriei și Cehoslovaciei. De ce o dictatură nu poate fi oprită niciodată cu compromisuri și negocieri
  
• Bătălia de la Sibiu: prima înfrângere a României pe frontul din Transilvania. Cum pot duce la pieire niște generali slabi o armată vitează
  
• Chipurile diavolului: „El e Beria. Himmler al meu”. Geniul malefic din spatele lui Stalin a rafinat teroarea în URSS, a gândit exportul modelului sovietic și a făcut spionajul politică de stat
  
• Ziua în care BOR și-a trădat poporul. Cum le-a cerut Biserica Ortodoxă românilor să se predea în bătălia de la Mărășești: “Fraților, a venit sfârșitul! Puterile noastre s-au surpat!”

• Cum a ajuns România să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă, deși era cu Puterile Centrale. Premierul Brătianu și delegații Aliaților au venit pe furiș într-o casă, au scris tratatul de mână și au plecat câte unul, pe jos
  
• 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
  
• Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
  
• De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
  
• Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
  
• Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
  
• Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
  
• Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
  
• Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
  
• Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
  
• Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
  
• Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
  
• Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
  
• 22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
  
• Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
  
• Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917