Connect with us

Hi, what are you looking for?

Colecționarul de Istorie

Istoria României

Criza din 1878: ziua în care aliații ruși n-au mai vrut să plece. După ce solicitase ajutorul românilor în războiul contra turcilor, Rusia și-a încălcat cuvântul, a anexat Basarabia de Sud și a asediat Bucureștiul

Harta Balcanilor după Tratatul de la San Stefano (stânga) și după Congresul de Pace de la Berlin (dreapta). România, învingătoare în război, a pierdut Basarabia de Sud anexată cu forța de aliații ruși. Totuși, după Congresul de la Berlin, compensațiile teritoriale acordate României au fost mai mari, granița cu Bulgaria fiind mutată la sud de Mangalia

Criza din 1878, care a fost la un pas să degenereze în război fățiș între foștii aliați Rusia și România și care a dus la ascensiunea sentimentelor antirusești în țara noastră, este un subiect aproape ignorat de istoriografia românească a ultimilor 80 de ani. Asta, în ciuda faptului că evenimentele din 1878 au fost de o importanță capitală pentru istoria relațiilor româno-ruse, deteriorate de atunci într-o manieră ireversibilă. Agresiunea rusă din acel an, când armata țaristă a asediat Bucureștiul, amenințând că ocupă toată țara dacă România nu cedează Basarabia de Sud, este un episod cel puțin la fel de important ca și mult-mediatizatul război de independență și victoria ruso-română de la Plevna, contra turcilor.

Succint, povestea este relativ simplă. În 1877, sub motiv că îi ajută pe frații ortodocși din Balcani să scape de sub opresiunea turcilor, Rusia a declarat război Imperiului Otoman. România a rămas inițial neutră, acceptând cu mari ezitări ca rușii să-i traverseze teritoriul spre Bulgaria și doar cu condiția ca aceștia să folosească anumite coridoare prestabilite și să respecte proprietățile localnicilor.

Războiul n-a decurs așa cum se așteptau rușii, otomanii dovedindu-se niște adversari foarte redutabili. La cererile insistente ale Marelui Duce Nicolae al Rusiei, România a intrat în război, în mai 1877, trimițându-și trupele în Bulgaria. A existat și o convenție fermă ruso-română, care prevedea, printre altele, că regimul țarist se obliga să respecte integritatea teritorială a României.

Trupele ruso-române au obținut în cele din urmă victoria asupra turcilor în bătălia de la Plevna, încheiată pe 10 decembrie 1877. De obicei, povestea romanțată a cuceririi independenței de către România se oprește aici.

Numai că, în realitate, tocmai din acest moment au apărut problemele – mult mai grave decât cele de pe câmpul de luptă.

După victoria împotriva turcilor, Rusia și-a încălcat promisiunile față de toți aliații care o ajutaseră – România, Serbia, Grecia și Muntenegru

Aprilie-mai 1877 – direcțiile de deplasare a trupelor rusești către Bulgaria, conform convenției semnate la începutul lui aprilie cu România

După capitularea armatelor otomane, Rusia și-a încălcat angajamentele față de toți aliații. A încheiat la Adrianopole un armistițiu cu Imperiul Otoman, neinvitând la discuții nici România, nici țările pentru care pretinsese că a intrat în luptă – Bulgaria, Serbia și Muntenegru.

La Adrianopole, ignorând promisiunea scrisă că va respecta integritatea teritorială a României, Rusia a convenit cu Imperiul Otoman să anexeze Cahul, Ismail și Bolgrad, cele trei județe românești din sudul Basarabiei. Conform înțelegerii ruso-otomane, românii urmau să primească niște compensații teritoriale pe seama turcilor, care cedau Dobrogea – la acel moment, un ținut sterp și depopulat, fără populație românească.

Guvernul de la București a respins indignat această înțelegere făcută peste capul său și a protestat vehement, alături de ceilalți aliați balcanici ai Rusiei (dați și ei deoparte) și de marile puteri europene nemulțumite. Totuși, tratatul ruso-turc s-a semnat în acești termeni la San Stefano, pe 18 februarie (stil vechi)/2 martie (stil nou) 1878.

O situație explozivă

Războiul ruso-româno-turc de la 1877-1878. România nu a intervenit militar până când țarul Alexandru al II-lea și Marele Duce Nicolae n-au făcut apeluri insistente și tot mai disperate, pe măsură ce devenise clar că armata lor e în dificultate

Din acest moment, între Rusia și România a început o spirală a tensiunilor care a adus cele două țări, în luna mai, foarte aproape de un război deschis.

Rușii au refuzat să mai părăsească România și au încălcat înțelegerile privind coridoarele speciale prin care puteau să meargă în Bulgaria, trupele lor ocupând o mare parte din țară și dedându-se la jafuri, violuri și omoruri – exact ca într-un teritoriu ocupat, și nu ca pe unul aliat.

Forțele rusești s-au poziționat în jurul Bucureștiului și au recurs la amenințări directe, inclusiv cu dezarmarea armatei și capturarea principelui Carol I.

Românii n-au cedat și au trecut la organizarea armatei pe un aliniament care trecea pe la vest de București, l-au scos pe domnitor din Capitală și l-au dus în Oltenia, unde și-au masat forțele armate, pregătindu-le de război.

Situația explozivă din România a fost completată de presiunile marilor puteri, care anticipau că rușii vor să ocupe Constantinopole, laolaltă cu strâmtorile Bosfor și Dardanele. În paralel cu tensiunile din țara noastră, pe plan internațional lucrurile au evoluat rapid către o nouă confruntare similară celei din Războiul Crimeei (1853-1856).

În aprilie 1878 s-a ajuns la ruperea relațiilor diplomatice între România și Rusia, aceasta din urmă instituind deja administrația militară în sudul Basarabiei, pe care-l anexase fără să mai aștepte finalul tratativelor internaționale. La sfârșitul acestei luni, agenții Rusiei au provocat la Iași o mișcare separatistă moldovenească, încercând să genereze un război civil în România. Tentativa a eșuat, dar spune multe despre țara care cu doar un an în urmă cerea disperată ajutorul principelui Carol I și al armatei române.

În ciuda acestei poziții de forță, Rusia era însă, în primăvara lui 1878, într-o situație militară foarte precară, românii aflându-se, pentru prima și ultima oară în istorie, într-o poziție favorabilă pentru a câștiga eventualul război. Iar pericolul implicării militare a Angliei a făcut guvernul de la Sankt Petersburg să dea înapoi.

Românii i-au demascat pe ruși în fața întregii lumi pentru sperjur. Conducerea de la Sankt Petersburg a turbat de furie

Epilogul s-a consumat la Congresul de la Berlin, unde România – deși participantă la război – n-a fost acceptată. Marile Puteri au ajuns la un acord care defavoriza țara noastră, silită să accepte pierderea Basarabiei de Sud, în schimbul căreia a primit pustiurile Dobrogei și Delta Dunării. Acest lucru nu s-a petrecut însă înainte ca delegația României să-i demaște pe ruși pentru sperjur (jurământ fals), dând publicității textul convenției din 1877 și telegramele interceptate de spionajul românesc, care arătau cum Imperiul Rus și-a încălcat angajamentele față de un aliat.

Acest episod i-a înfuriat cumplit pe liderii de la Sankt Petersburg, care au continuat în deceniile următoare să încerce destabilizarea României și să uneltească pentru ruperea unirii și anexarea întregii Moldove.

Evenimentele din 1878 trebuie avute în vedere pentru a înțelege corect evoluția relațiilor ruso-române până în 1945 și chiar dincolo de această dată, iar efectele lor se mai simt și azi în mentalul colectiv al poporului român, în neîncrederea instinctivă față de cuvântul rușilor și periodica revenire în spațiul public a subiectului privind pierderea Basarabiei de Sud.

În cele de mai jos, veți găsi povestea neromanțată a alianței ruso-române din 1877-1878, pe care istoriografia oficială a României găsește îndeobște de cuviință să o relateze doar până la capitularea otomană de la Plevna, ignorând tocmai urmarea sa cel puțin la fel de importantă.

Imediat după victoria asupra turcilor, românii au interceptat textul tratatului ruso-otoman care arăta că aliații îi trădaseră

Harta Balcanilor impusă de Rusia prin Tratatul de la San Stefano. Rușii au creat o Bulgarie uriașă (cu verde deschis), pe care considerau că o vor controla ca stat-marionetă, urmând să domine regiunea și să înainteze ulterior către Bosfor și Dardanele, scopul lor final. Acea construcție artificială a rămas în imaginarul colectiv al naționaliștilor bulgari până azi, ca un ideal care trebuie atins

Problemele dintre români și ruși au izbucnit, practic, imediat după victoria obținută împotriva turcilor.

Pe 28 noiembrie/10 decembrie 1877, trupele turcești de la Plevna au capitulat în fața atacului concentric al românilor și rușilor. Ofensiva pe tot frontul a continuat până pe 19 ianuarie (stil vechi)/31 ianuarie (stil nou) 1878, când turcii au semnat armistițiul de la Adrianopole.

Românii, sârbii și muntenegrenii, care luptaseră ca aliați ai Rusiei, n-au fost însă invitați la acest moment care marca încheierea războiului. Documentul cu textul armistițiului de la Adrianopole, trimis de delegația rusă către Sankt Petersburg, a fost interceptat la București de Serviciul de Informații al Armatei Române.

Așa au aflat românii, cu stupoare, că Rusia și Turcia băgaseră în document clauze care-i defavorizau, fără măcar să-i fi anunțat. De aici începe o întreagă epopee, cu mult mai complicată și cel puțin la fel de importantă ca războiul propriu-zis.

În lunile următoare, chiar existența statului român – care a descoperit că se aliase cu cine nu trebuie – a fost pusă în pericol. „Știm astăzi că declararea independenței, la 9 mai 1877, și participarea glorioasă în război nu au adus imediat adevărata independență de stat a României“, comentează istoricul Alex Mihai Ștefănescu, în „Istoria loviturilor de stat în România“, referindu-se la lunile dramatice pentru România care au urmat victoriei de la Plevna, luni în care Rusia a intenționat să ocupe militar țara noastră.

Stratagema politică magistrală a lui Brătianu: i-a demascat pe ruși prefăcându-se că-i apără

Ion C. Brătianu, venit premier în 1876, a avut de gestionat, împreună cu principele Carol I, o criză extrem de grea. El rămâne premierul care a obținut independența României și care a făcut față agresiunii neașteptate a Rusiei

Conform actului de la Adrianopole, Rusia anexa de la aliatul român – care o salvase în războiul abia încheiat – județele Cahul, Ismail și Bolgrad, adică Basarabia de Sud. Armistițiul mai prevedea, în ce privește România, recunoașterea independenței și compensații teritoriale acordate de turci (Dobrogea cu tot cu Delta Dunării).

Situația era foarte complicată, pentru că guvernul român condus de Brătianu nu putea reacționa public în condițiile în care telegrama fusese secretă și rușii nu știau că spionajul românesc o interceptase.

Așa că Brătianu a recurs la o stratagemă magistrală, relatată de Alex Mihai Stoenescu în lucrarea citată mai sus. Ion Brătianu i-a pus pe parlamentarii Dimitrie Ghica și Vasile Alexandrescu să-l atace public, în Senat și Camera Deputaților, pe tema relațiilor cu rușii.

Premierul, pretextând că trebuie menajate sensibilitățile „marelui aliat de la Răsărit“, a cerut ca ședințele în care răspundea atacurilor să fie secrete. Dar în paralel a avut grijă ca tot ce se discuta acolo să „transpire“ în exterior. Așa a aflat întreaga opinie publică – inclusiv cancelariile occidentale – că premierul român Ion C. Brătianu a luat în Parlament apărarea Rusiei „care nu se putea coborî atât de jos încât să nu-și respecte angajamentele scrise, care nu-și putea dezonora țarul, care nu putea să atace tocmai țara care i-a sărit în ajutor în momentul cel mai greu, care nu putea să calce nepăsătoare peste trupurile dorobanților români căzuți în luptă, lăudați de întreaga Europă, că nici vorbă ca Rusia să ne ia Basarabia etc. Practic, Rusia era stigmatizată pentru trădarea aliatului, și nu numai Rusia afla acest lucru, ci și întreaga opinie publică internațională“ (Alex Mihai Stoenescu, „Istoria…“).

Bineînțeles, ulterior guvernul român a respins cu vehemență acordul ruso-turc, invocând în primul rând convenția ruso-română semnată când țarul a cerut României să intre în război și să-l salveze din situația grea în care se afla armata sa în Bulgaria. Conform acordului semnat înaintea intrării țării noastre în război, rușii se obligau să respecte integritatea teritorială a României. Ceea ce se întâmpla acum era un uimitor act de sperjur comis de o mare putere chiar împotriva unui aliat, lucru de neimaginat în lumea civilizată a sfârșitului de Secol XIX. Onoarea Rusiei și a țarului însuși erau făcute pulbere.

Articolul 19 din Tratatul de la San Stefano: caz unic în istorie, Rusia îi lua României, victorioasă alături de ea în război, o parte din teritoriu

18 februarie/2 martie 1878, semnarea Tratatului de la San Stefano, prin care Rusia impunea Imperiului Otoman pierderi uriașe de teritorii și lua aliatei România, fără acordul acesteia, Basarabia de Sud

Contele Ignatiev, șeful delegației imperiale ruse care se îndrepta spre Constantinopole, ca să semneze pacea cu ImperiuL Otoman, s-a oprit pe drum la București, încercând să-i convingă pe prințul Carol I și pe guvernanți să accepte prevederile armistițiului. Românii au refuzat însă categoric.

În ciuda opoziției Bucureștiului, a protestelor celorlalți aliați balcanici dați deoparte de Rusia după obținerea victoriei și chiar a reprezentanților puterilor europene, tratatul de pace cu Imperiul Otoman s-a semnat pe 18 februarie/2 martie 1878, la San Stefano, în termenii stabiliți inițial.

Dintre cele 29 de articole, 3 vizau direct țara noastră, după cum urmează:
– articolul 5: independența României era recunoscută de Imperiul Otoman,

– articolul 8: armata rusă păstra un culoar de trecere peste teritoriul țării noastre, pentru trupele pe care le avea în Bulgaria,

– articolul 19: județele românești Cahul, Ismail și Bolgrad erau anexate de Imperiul Rusiei, România urmând să primească la schimb sangeacul Tulcea (districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Măcin, Babadag, Hârșova, Kustenje și Medjidie), împreună cu insulele din Delta Dunării și Insula Șerpilor.

Românii au protestat vehement. La acea oră, Dobrogea era un ținut depopulat și înapoiat, fără infrastructură, iar printre puținii locuitori nu existau aproape deloc români. Parlamentul de la București a votat o proclamație care respingea categoric tratatul de la San Stefano – articolele 8 și 19. România denunța public sperjurul Rusiei și cerea sprijinul marilor puteri europene pentru a fi respectată integritatea teritorială a țării mutilată de vecinii din Răsărit.

Confruntați cu refuzul Bucureștiului de a accepta pierderile teritoriale, rușii au refuzat să mai părăsească țara

12/24 mai 1877, Marele Duce Nicolae asistă alături de principele Carol I și soția sa, Elisabeta, la manifestări populare în Târgul Moșilor (Bucur Obor de azi), care sărbătoresc proclamarea independenței de către România. În acest moment, Rusia are încă nevoie de români pe frontul din Bulgaria și mimează relații de prietenie. Un an mai târziu, după înfrângerea Turciei, rușii vor amenința cu capturarea principelui Carol I și a guvernului

Rusia a încercat să-și impună punctul de vedere cu brutalitate și situația a escaladat rapid. Marile puteri europene au ridicat tonul la guvernul de la Sankt Petersburg, pentru că acordul de la San Stefano leza și interesele lor directe. Pe plan internațional, lucrurile începeau să semene cu anul 1853, când a început Războiul Crimeei (în care Franța, Anglia și Imperiul Otoman au înfrânt Rusia).

Insensibili la argumentele legale, raționale și de onoare, rușii au știut, în cele din urmă, de frică. Perspectiva unei noi confruntări cu o coaliție europeană l-a determinat pe țarul Alexandru al II-lea să accepte organizarea unui congres de pace, care urma să se țină la Berlin și să înlocuiască tratatul de la San Stefano.

Românii, constatând că aliații ruși nu mai voiau acum să le părăsească țara, s-au întors către fostul inamic, Imperiul Otoman. În ciuda protestelor vehemente ale Marelui Duce Nicolae (telegrama din 28 februarie/12 martie 1878), România a returnat Înaltei Porți prizonierii turci din timpul războiului abia încheiat.

La București, toată lumea era cuprinsă de o revoltă fără margini față de aliații care trădaseră. Întreaga clasă politică românească, susținută de populația țării, a respins cererea rușilor de a nu-i preda pe prizonierii turci, cerere percepută ca o nouă imixtiune în treburile interne ale României.

Îngrijorat de turnura pe care a luat-o situația, Marele Duce Nicolae a făcut un pas înapoi și, pe 8/20 martie 1878, o nouă telegramă venită de la Sankt Petersburg menționa că rușii sunt de acord cu returnarea prizonierilor. Era, de fapt, ceva formal, pentru că românii oricum nu mai țineau cont de ce spune Rusia.

Turneul european al liderilor politici români. Ion Brătianu și Ion Ghica au plecat la marile cancelarii, pentru a le convinge să susțină România în fața agresiunii rusești

Relațiile româno-ruse s-au degradat în continuare. Oficialii români au început febrile demersuri diplomatice în Europa, pentru a convinge cancelariile marilor puteri să le sprijine cauza. Ion Brătianu a mers la Viena și Berlin, iar prințul Ion Ghica la Londra.

România voia anularea clauzelor defavorabile țării noastre din tratatul de pace de la San Stefano și primirea reprezentanților români la Congresul de la Berlin. În plus, Brătianu și Ghica au informat marile puteri că Rusia instituise deja administrația militară de ocupație pe teritoriul românesc din județele Cahul, Ismail și Bolgrad.

Implicarea lui Ion Brătianu în acest episod dramatic al istoriei României merită detaliată puțin. Instalat premier, acesta a jucat un rol cheie atât în războiul de independență, cât și în dârzenia cu care Bucureștiul a înfruntat imperiul țarist. „Astăzi e greu de închipuit obținerea independenței fără Brătianu și Kogălniceanu, dacă ne gândim fie numai și că, în fața brutalității și vicleniei rusești, chiar Carol I începuse să oscileze“, scrie istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de stat în România“.

În martie 1878, cancelarul rus Gorceakov a amenințat că țarul va ordona „ocuparea României și dezarmarea armatei române“. Principele Carol I i-a răspuns că armata română se va bate până la capăt

17/29 mai 1877 – vizita de curtoazie a țarului Alexandru al II-lea la curtea domnească a principelui Carol I, din București. Rușii aveau deja, la acea oră, planul ascuns de a anexa Basarabia de Sud de la români, deși prin convenția din 4 aprilie 1877 se angajaseră, sub semnătură, că vor respecta integritatea teritorială a aliaților

Rușii au turbat de furie când au aflat despre demersurile românilor. La sfârșitul lunii martie 1878, cancelarul rus A.M. Gorceakov a trecut la amenințări directe. Premierul ImperiuluI Rus le-a transmis românilor nici mai mult, nici mai puțin decât că, dacă vor continua să protesteze, țarul va ordona „ocuparea României și dezarmarea armatei române“.

La București se găseau însă, la acel moment, niște oameni de stat care nu erau slabi cu firea. Principele Carol I le-a răspuns memorabil rușilor. Pe 21 martie/2 aprilie, șeful statului român îl informa pe cancelarul Gorceakov: „O armată care a luptat la Plevna în fața împăratului Alexandru II poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa dezarmată“.

În doar două rânduri, Carol I le amintea astfel rușilor că și-au trădat aliații și îi informa că trebuie să se aștepte la o bătălie crâncenă dacă vor încerca să-și pună amenințările în practică.

În excelenta lucrare „Armata Română în războiul de independență, 1877-1878“ (Cornel I. Scafeș, Horia Vl. Șerbănescu, Corneliu M. Andone, Ioan I. Scafeș, Editura Sigma, 2002) se menționează: „În condițiile în care atmosfera internațională era ostilă Rusiei, avertismentul a fost receptat de diplomația rusă la adevărata sa dimensiune: riposta armatei române putea să reprezinte «casus belli» pentru declanșarea unui război de coaliție european împotriva sa“.

În aprilie 1878, rușii au încercat să provoace la Iași o mișcare separatistă care să arunce România în război civil

În perioada următoare, Rusia a jucat mai departe cartea forței, iar relațiile cu românii au devenit explozive. Guvernul de la Sankt Petersburg a încercat să determine Bucureștiul să semneze o nouă convenție, cu care să arate lumii că, de fapt, nu era nicio problemă în România și că țarul nu-și călcase cuvântul. A fost refuzat. Rusia a început să-și aducă armata între Carpați și Dunăre. Mesajul era evident.

Pe 5/17 aprilie 1878, guvernul României a protestat public împotriva concentrării trupelor rusești în țară, iar pe 8/20 aprilie și-a retras ambasadorul din capitala Rusiei, „pentru consultări“. În acel moment, relațiile dintre cele două țări au devenit suspendate de facto.

Rusia a răspuns într-o manieră care poate părea cunoscută: și-a activat rețeaua de agenți de la Iași și, la sfârșitul lunii aprilie 1878, a încercat să dea o lovitură de stat în capitala Moldovei, după rețeta din aprilie 1866. Români plătiți de ruși și spioni ai Sankt Petersburgului au organizat agitații care să genereze o mișcare separatistă moldovenească. Dacă nu reușise să intimideze Bucureștiul, Imperiul Țarist spera acum să rupă țara în două.

Efortul a eșuat însă lamentabil. Trecuseră 12 ani de la violenta încercare de destrămare a unirii organizată de ruși la Iași cu ajutorul mitropolitului Calinic Miclescu și al familiei boierești Roznovanu, iar statul român apucase de atunci să se consolideze sub conducerea lui Carol I. Mai mult decât atât, toată suflarea se întorsese împotriva rușilor, astfel că mișcarea separatistă n-a reușit să coaguleze îndeajuns de mulți adepți încât să devină periculoasă.

Carol I a decis concentrarea trupelor în Oltenia, apoi a mutat armata spre București

Gruparea forțelor române în perioada martie-iunie 1878, în pregătirea războiului cu rușii care se transformaseră din aliați în ocupanți. În primă fază (cu linie punctată), trupele s-au concentrat la Turnu-Severin, Calafat și Craiova. Ulterior, au ocupat aliniamente de luptă spre București, în zona Corbu – Titu, Târgoviște, Pitești, Slatina și Curtea de Argeș. Sursa hărții: Armata română în războiul de independență 1877-1878

Evoluțiile în planul forțelor armate au fost, în primăvara lui 1878, la fel de dramatice și tensionate ca și înainte de intrarea în războiul cu turcii, din anul precedent. Imediat după încetarea luptelor cu Imperiul Otoman, România s-a pregătit să demobilizeze trupele. Dar agresiunea rusă a făcut ca lucrurile să apuce pe alt făgaș.

Pe 4/16 februarie 1878, principele Carol I a dat un decret în care abroga starea de război, iar pe 9/21 februarie s-a decis desființarea trupelor de miliție.

Dar numai câteva zile mai târziu, pe 15/27 februarie 1878, odată cu deterioarea relațiilor cu de-acum foștii aliați ruși, Marele Cartier General român a decis chemarea în țară a armatei din Bulgaria (unde s-au mai lăsat doar câteva unități la Belogradcik și Vidin – 5 batalioane rechemate și acelea pe 25 martie/6 aprilie).

Carol I și guvernul au decis ca armata revenită din Bulgaria să nu fie demobilizată, ci concentrată în Oltenia – singura zonă din țară unde nu se aflau trupele țarului. Armata română a fost mobilizată în perimetrul Turnu Severin  – Calafat – Bechet – Craiova.

Pe măsură ce dinspre Sankt Petersburg au început să curgă amenințările, românii au ocupat treptat, sub diverse pretexte, poziții de luptă. Începând cu luna martie, trupele a fost redislocate pe noi aliniamente, mai aproape de Bucureștiul aflat sub asediul nedeclarat al foștilor aliați. Se contura un front care pornea din Carpați, trecea prin Ploiești, pe la vest de București, și se oprea pe Dunăre.

Exista temerea (justificată, după cum avea să se demonstreze în foarte scurt timp) că rușii, al căror culoar de trecere spre Bulgaria trecea pe lângă Capitală, vor încerca să ocupe orașul și să ia ostatici guvernul și pe prințul Carol I.

În București au fost trimise, pe 18 februarie/2 martie, unități din Divizia 3 infanterie. Pe 10/22 martie a fost trimisă și Compania 3 săpători-minari din Oltenia.

Planul rușilor de a cotropi țara. Comandantul forțelor ruse a făcut strategia pentru ocuparea Bucureștiului și a dat instrucțiuni ca trupele să fie cât mai brutale cu locuitorii

Începând cu 22 martie/3 aprilie 1878, rușii nu și-au mai ascuns planul de a ocupa total România. Trupele care se întorceau din Bulgaria nu și-au continuat drumul spre Rusia, oprindu-se pe teritoriul românesc. Au părăsit culoarele de trecere stabilite prin convenția româno-rusă din aprilie 1877 și au început să preia controlul asupra unor poziții-cheie în țară.

La sfârșitul lui martie 1878, Divizia 11 infanterie rusă a ocupat Giurgiu. Alte unități au fost trimise de comandamentul rus să ocupe zona strategică dintre râurile Sabar și Neajlov, cu scopul de a controla căile de acces dinspre Oltenia.

Generalul Aleksandr Romanovici Drenteln, comandantul forțelor rusești din România, a întocmit planul de ocupare a Bucureștiului. Conform acestui plan, Batalionul 47 urma să ocupe Cotroceniul și Gara Tărgoviștei, iar Batalionul 46 – Filaretul și Văcăreștiul.

Generalul Drenteln l-a instruit pe generalul Ehrnrooth ca, în momentul ocupării Bucureștiului, trupele ruse să fie cât mai brutale, cerând să se deschidă focul împotriva locuitorilor: „Sunteți obligați să luați cele mai severe măsuri pentru menținerea ordinii în rândurile populației orașului, acționând cu armele împotriva locuitorilor. (…) Orice încercare, fie cât de mică, de a construire de baricade, de tragere cu armele de la ferestre etc. va trebui reprimată cu energie“.

Rușii au pregătit și o legislație de ocupație: „Decretul cu privire la starea de asediu în orașul București“ și „Proclamație către populația capitalei României“.

Se suspenda dreptul de întrunire, oamenii nu mai aveau voie să poarte arme și se instituia cenzura presei. Aceste proclamații au fost deja tipărite în limbile rusă, română și franceză.

Următorul pas a fost încercuirea Bucureștiului. Forțele rusești au început să se plaseze în jurul orașului, iar detașamente au fost trimise spre Ploiești, Sinaia și Predeal, ca să verifice dacă și câtă prezență militară românească era în acele zone.

Două regimente de cazaci au intrat fără permisiune în București, așezându-și tabăra la doar câțiva kilometri de Parlament și reședința principelui Carol I

Gravură cu intrarea armatei ruse în București în 1877, când aceasta intra în oraș ca aliată, cu permisiunea guvernului român. Un an mai târziu, rușii vor institui blocada orașului, pentru a forța România să cedeze Basarabia de Sud

Românii n-au asistat impasibili la această escaladare care vădea clar intențiile rușilor. Ministrul de Externe român, Mihail Kogălniceanu, i-a propus principelui Carol I, la 25 martie/6 aprilie 1878, ca împreună cu întregul guvern și cu toată armata să se retragă în Oltenia, laolaltă cu depozitele de muniții, hrană și medicamente, iar acolo să pregătească defensiva.

Carol I a ezitat. Totuși, el i-a dat ordin generalului Alexandru Cernat, ministrul de Război, să ia măsurile cerute de Kogălniceanu. Pe 28 martie/6 aprilie s-au stabilit aliniamentele defensive pe care armata română urma să le ocupe în fața rușilor. În aceeași zi, Camera Deputaților a decretat mobilizarea a 18.000 de soldați din contingentul 1878. România putea strânge sub arme, în acel moment, circa 300.000 de oameni.

Rușii deveneau însă tot mai agresivi. Divizia 11 infanterie și o brigadă din Divizia 32 infanterie s-au poziționat între Giurgiu și București, fără ca guvernul român să-și dea acordul. Alte unități rusești au ocupat localitățile Tecuci, Galați, Chilia și Reni.

Apoi, două regimente de cazaci, încălcând ostentativ acordurile româno-ruse și sfidând autoritatea Bucureștiului, au traversat capitala și și-au așezat tabăra la Băneasa. Practic, în acest moment, cea mai mare parte a țării era ocupată de ruși, care se găseau la doar câțiva kilometri de sediul guvernului și reședința domnitorului.

Deja nu se mai putea face o distincție clară între actele ostile comise de ruși la ordinul comandamentului și cele venite din inițiativa proprie a ofițerilor care conduceau diverse unități.

Ultimul pas, intrarea cazacilor în București, fusese perceput ca o încercare directă de a prelua controlul asupra orașului, dar de data asta pe comandanții regimentelor respective îi luase valul și acționaseră înainte să primească ordin. Așa că generalul Drenteln a fost silit să ceară audiență la principele Carol I și să-și prezinte scuzele. În timpul acestei întâlniri s-a creionat și o linie de demarcație între armata română și cea rusă, de la sud spre nord, pe aliniamentul Giurgiu – București – Ploiești.

La jumătatea lunii mai, românii încheiaseră pregătirile de război. În replică, rușii au instituit blocada Bucureștiului

Principele Carol I în august-septembrie 1877, la Poradim, Bulgaria, unde-și avea sediul cartierul general al trupelor aliate ruso-române. Carol I conducea Armata de Vest

Acest lucru nu însemna însă deloc că s-a ajuns la o relaxare a situației, ba dimpotrivă. Rușii puseseră mâna, practic, pe tot ce se afla la est de linia arătată mai sus. De cealaltă parte, și românii strângeau rândurile.

Pe 3/15 aprilie 1878, guvernul de la București a decis ca armata română să avanseze dincolo de granița Olteniei, spre Câmpia Română, concentrându-se în zona Slatina (Divizia 4) – Târgoviște (Divizia 3) – Curtea de Argeș (Divizia 2). La Pitești a fost mobilizată Divizia 1. Pe 19/31 mai s-au format două noi mari unități, Diviziile 1 și 2 cavalerie, cu scopul creării unei forțe mobile de intervenție. Acestora li s-a alăturat Brigada de roșiori deja existentă. Toate aceste unități de cavalerie au fost așezate pe linia localităților Corbu – Găești – Titu. Folosind experiența dobândită în Bulgaria, principele Carol I și generalii săi preconizau ca diviziile de cavalerie să acopere flancurile trupelor române în momentul ciocnirii cu rușii.

Până la jumătatea lunii mai, armata română terminase atât asamblarea dispozitivului, cât și aprovizionarea cu muniții, medicamente și echipamente.

Rușii s-au înfuriat în fața acestei desfășurări de forțe, amenințând că vor institui blocada Bucureștiului (care începuse deja neoficial). „Aceasta însemna luarea ca ostatici a parlamentarilor, membrilor guvernului și a autorităților centrale românești. Pentru a fi mai convingător, el (comandamentul rus – n. red.) a ordonat unor unități să înainteze spre Pitești și Târgoviște, zone din afara teritoriului convenit pentru accesul trupelor imperiale prin convenția din 4 aprilie 1877“, scriu autorii lucrării „Armata Română în războiul de independență, 1877-1878“.

În toată țara au izbucnit conflicte violente între români și armata rusă. „Aliații“ se dedau la jafuri, crime și violuri, localnicii nu ezitau să-i asasineze pe ofițerii ruși

Din punct de vedere diplomatic, România avea un ascendent major față de ruși, care încălcaseră grav un acord internațional semnat cu un aliat. De aceea, pentru a păstra avantajul, guvernul de la București le-a cerut prefecților din zonele ocupate ilegal de ruși să prevină orice manifestări ostile ale populației față de trupele țarului, evitând astfel să li se dea pretexte.

Totuși, printre români se instalase deja un sentiment profund de revoltă și ură la adresa rușilor, care se comportau sălbatic. Jafurile, violurile și crimele comise de ocupanți erau la ordinea zilei în localitățile unde erau încartiruiți. Românii au reacționat și au început incidentele. Ofițeri ruși erau asasinați pe străzile orașelor, iar altercațiile cu soldații acestora erau la ordinea zilei.

Actele de agresiune au continuat din partea Rusiei și la cel mai înalt nivel. Pe 22 aprilie/4 mai s-a aflat că o nouă brigadă de infanterie a fost adusă de ruși în România.
Comandamentul armatei române a răspuns scoțând din București companiile 2, 3 și 4 săpători-minari, pe care le-a pus să construiască noi depozite de muniții și să repare drumurile strategice din zona rămasă liberă, la vest de Capitală, pentru ca deplasarea trupelor pe linii interioare să fie mai rapidă când urma să înceapă războiul cu rușii.

Sub diverse pretexte, trupele române care încă mai staționau în estul României au fost aduse în zona controlată de forțele guvernului de la București. Ultima unitate care a fost extrasă din teritoriul amenințat de ruși a fost Batalionul 1 vânători, care pe 26 aprilie/8 mai a sosit la Târgoviște din direcția București.

Din acel moment și până la sfârșitul crizei, Capitala n-a mai fost apărată decât de cele 5 legiuni (13 batalioane) ale gărzii civice. Această măsură a fost luată pentru că, din cauza dispunerii trupelor rusești, orașul devenise imposibil de apărat.

Brătianu și Kogălniceanu l-au scos pe Carol I din Bucureștiul asediat și l-au dus în sânul armatei române

August-septembrie 1877, cartierul general al trupelor aliate ruso-române din Bulgaria. Principele Carol I, comandantul Armatei de Vest, este înconjurat de ofițeri români și ruși. În spatele lor se vede un cort căzăcesc. Peste doar 6 luni, cele două tabere vor ajunge la un foarte mic pas de război

La sfârșitul lui aprilie, războiul cu rușii părea deja inevitabil. Premierul Ion Brătianu și ministrul de Externe Kogălniceanu și-au reluat insistențele pe lângă Carol I să plece din Bucureștiul aflat sub un asediul neoficial al rușilor.

Pe 29 aprilie/11 mai 1878, sub pretextul că merge într-un turneu de inspectare a trupelor române aflate la vest de direcția București – Ploiești, principele Carol a părăsit Capitala. În realitate, românii încheiau astfel pregătirile de război – comandantul țării și al oștirii, principele Carol I, fusese extras din București și acum se afla în mijlocul trupelor sale credincioase, pe care urma să le comande direct în momentul izbucnirii conflictului.

Domnitorul și anturajul său au fost surprinși să constate încă de la început, la contactul cu locuitorii, dar și cu trupele, că românii nu erau deloc timorați de ruși, ba dimpotrivă. Cu toții erau extrem de îndârjiți și gata de răfuială.

Situația tot mai precară a rușilor i-a făcut pe aceștia să dea înapoi

Între timp, însă, lucrurile au început să se schimbe. În realitate, Rusia nu era atât de puternică pe cât voia să pară nici în raport cu românii, nici pe plan internațional. În această privință, criza de la 1878 a mai avut o caracteristică unică – pentru prima și singura dată în istoria sa, după cum remarca istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de stat din România“, țara noastră a fost în avantaj militar față de ruși.

Contextul le era defavorabil forțelor țarului:
– Flota britanică sosise în zona Bosfor-Dardanele, ceea ce pusese o mare presiune pe guvernul de la Sankt Petersburg.

– Englezii au început să reechipeze cu armament modern o nouă armată otomană de 130.000 de oameni în zona Adrianopole.

– Furioase că fuseseră, la rândul lor, trădate de aliații ruși pe care-i ajutaseră în războiul contra otomanilor, Grecia, Serbia și Muntenegru porniseră pregătirile de luptă, de data asta împotriva Rusiei.

– Mai presus de toate, forțele armate ale țarului erau din ce în ce mai slabe. Comandanții ruși neglijau starea de sănătate a trupelor, care au început să fie decimate de epidemii. Tifosul, frigurile și dizenteria au tocat forțele rusești, care în scurt timp a pierdut 70.000 de oameni în Balcani și alți 24.000 în Caucaz.

– Războiul epuizase economia și așa înapoiată a Rusiei. Rubla se devalorizase masiv, iar în împărăție s-a instaurat criza financiară. Guvernul nu mai avea bani pentru un nou război contra a ceea ce se profila a fi o coaliție europeană.

Aranjamentele marilor puteri. România s-a văzut nevoită să accepte cedarea Basarabiei de Sud

Harta Balcanilor după Congresul de la Berlin, din 1878. Zonele hașurate sunt cele pierdute de Bulgaria, comparativ cu ce impuseseră rușii prin Tratatul de la San Stefano. Ce e hașurat cu alb-roșu s-a întors la turci, ce este hașurat cu verde-roșu a fost dat României, ce este hașurat cu violet-roșu a fost dat Serbiei

Confruntată cu aceste perspective, Rusia a recurs la una din armele sale tradiționale – a încercat să-i dezbine pe inamicii săi.

La jumătatea lui aprilie 1878, țarul a început tratativele diplomatice cu Marea Britanie. Timp de o lună, Sankt Petersburgul a negociat cu Londra sferele de influență și împărțirea teritoriilor. La finalul acestor discuții, britanicii au acceptat ca Rusia să anexeze Basarabia de Sud, care aparținea României.

Negocieri au început și între Rusia și Imperiul Austro-Ungar. Pentru a scăpa de amenințarea intrării în război a imperialilor, rușii au recunoscut dreptul acestora de a anexa Bosnia-Herzegovina.

Și turcii au angajat discuții cu britanicii, cedându-le acestora din urmă insula Cipru în schimbul sprijinului contra Rusiei.

Până la urmă, când s-a ajuns la Congresul de pace de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878), lucrurile erau deja aranjate în cea mai mare parte.

Românii, principala forță care luptase alături de ruși în războiul contra otomanilor, s-au văzut lăsați pe dinafară. Rusia s-a opus cu îndărjire ideii ca o delegație a României să participe la congres. Totuși, Brătianu și Kogălniceanu au reușit să obțină o audiere în fața tuturor puterilor strânse la masa negocierilor. Audiența a avut loc pe 19 iunie /1 iulie 1878 și a fost una extrem de dură.

Cu toate acestea, zarurile fuseseră aruncate și în final tratatul de pace, semnat în capitala Germaniei pe 1/13 iulie 1878, a consfințit pierderea Basarabiei de Sud, oferindu-se în loc, drept compensație, Dobrogea și Delta Dunării. Totuși, s-au obținut unele ameliorări. România a primit un teritoriu mai mare, granița din Dobrogea cu bulgarii fiind mutată la sud de Mangalia (inițial, acest oraș îi revenise Bulgariei, prin aranjamentul gândit de ruși la San Stefano).

Ultimele provocări rusești și avertismentul lui Carol I

În acest timp, în România, pe 27 mai/8 iunie 1878, o nouă acțiune a rușilor a fost cât pe ce să pornească războiul. Trupe rusești au încălcat o dată în plus înțelegerile cu românii și au înaintat spre Titu, încercând să reteze liniile  defensive ale acestora. În cale le-a ieșit cavaleria română, care i-a somat pe ruși să se retragă 15 kilometri, de unde veniseră. Surprinși să-i vadă pe români atât de hotărâți, agresorii au dat înapoi.

Principele Carol I i-a dat ordin ministrului de Război să transmită foștilor aliați „că dacă trupele rusești nu se retrag dincoace de linia de demarcație, eu voi pleca la armata mea, lăsând toată răspunderea despre o eventuală ciocnire asupra comandamentului rusesc“.

Dar rușii blufau. Nu erau capabili de o confruntare cu românii, iar generalul Drenteln, în acel moment devenit adjunctul șefului trupelor ruse în România, s-a prefăcut surprins de cele întâmplate și a promis o anchetă. Deși bolnav, generalul Cerkasov, titularul postului de comandant al forțelor rusești din România, s-a prezentat la palat – între timp, Carol I revenise la București după tensiunile diplomatice internaționale se aplanaseră. Cerkasov a dat asigurări că, pe viitor, trupele rusești vor evita orice conflict cu românii.

A urmat la rând baronul Dimitri Stuart, ambasadorul Rusiei la București, care a cerut audiență la Carol I pentru a-și exprima regretul privind incidentul de la Titu. El nu s-a putut însă abține să nu testeze din nou terenul, strecurând o amenințare: trupele române sunt urmărite îndeaproape de comandamentul rus, a spus trimisul țarului.

Carol nu s-a lăsat și i-a răspuns că armata română a fost silită să ocupe poziții defensive pentru că rușii nu au respectat convenția din 1877 și au amenințat că vor dezarma forțele fostului lor aliat.

Congresul de pace de la Berlin a acordat României noi compensații teritoriale, mutând granița din Dobrogea la sud de Mangalia, pe linia frontierei care există și astăzi

Congresul de Pace de la Berlin, din iunie 1878. România, în ciuda insistențelor, n-a fost acceptată ca parte egală la negocieri, dar delegația română a fost primită și și-a expus punctul de vedere. În urma Congresului de la Berlin, România a primit compensații teritoriale suplimentare față de ce-i dăduse inițial Rusia. Suprafața Bulgariei nou-apărute a fost puternic redusă, ceea ce a făcut ca și rușii să piardă din instrumentul de presiune pe care-l gândiseră. Bulgaria a obținut autonomia, urmând ca independența să fie câștigată câteva decenii mai târziu, în octombrie 1908

Totuși, comparativ cu prevederile Tratatului de la San Stefano, România primise o compensație teritorială mai substanțială în schimbul provinciilor ocupate de ruși. Marile puteri mutaseră granița din Dobrogea mai către sud. Dacă prin Tratatul de la San Stefano frontiera era stabilită între Constanța și Mangalia, după Congresul de la Berlin aceasta a fost mutată după Mangalia, pe o linie care se respectă, în proporție covârșitoare, și astăzi.

La 1/13 octombrie, românii au evacuat cele trei județe anexate de Rusia – Cahul, Ismail și Bolgrad. Pe 14/26 noiembrie, în Dobrogea a început să fie instalată administrația românească. Deja la acest moment în România nu se mai aflau decât câteva batalioane de ruși, și acelea pe picior de plecare.

Criza fusese depășită.

Comportamentul din 1878 al Rusiei a influențat decisiv relațiile ruso-române până în zilele noastre. Românii n-au mai avut niciodată încredere în ruși și au căutat mereu aliați împotriva lor

Dar, în același timp, modul în care Rusia a înțeles să se poarte cu aliatul său în acest an 1878 a dus la o schimbare decisivă a raporturilor României cu vecinul de la răsărit. Tot ceea ce s-a întâmplat din acel moment și până în zilele noastre își are originea în episodul de la 1878 și în încălcarea cuvântului dat de ruși când au cerut ajutorul României împotriva Imperiului Otoman.

Dacă, la nivelul opiniei publice, față de ruși s-a instaurat o ostilitate nedisimulată transmisă din generație în generație (întărită ulterior periodic de alte episoade din istorie), la nivelul elitelor țării evenimentele din 1878 au schimbat, pur și simplu, comportamentul și strategia de politică externă pe termen nedefinit.

De atunci, România n-a mai avut niciodată încredere în ruși și a căutat permanent aliați împotriva acestora. Așa se explică intrarea în Tripla Alianță cu Germania și marele inamic Austro-Ungaria (1883), negocierile duse până în pânzele albe de Ionel Brătianu (fiul lui Ion Brătianu) în 1916, înaintea intrării în Primul Război Mondial, cererea adresată Parisului de a trimite o misiune militară aici (idee salvatoare) în toamna lui 1916 și refuzul de a evacua administrația în Rusia în 1917.

Comportamentul Rusiei din 1878 a cântărit decisiv și în 1938, când Franța și Marea Britanie au cerut României să permită traversarea teritoriului său de către trupele sovietice în drum spre Cehoslovacia amenințată de Germania lui Hitler. Bucureștiul, deja pățit, a refuzat cu îndărătnicie să acorde acest drept de tranzit, anticipând că, odată ajunși într-un loc, rușii nu-l mai părăsesc de bună-voie.

„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia este sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă“

Episodul agresiunii rusești din 1878 și urmările sale sunt descrise excelent de jurnalistul Constantin Bacalbașa, contemporan cu evenimentele: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia este sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă. Rușii sunt de acum priviți cu răceală sau cu dușmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată țara cu militarii ruși. Ingratitudinea rusească, cât și călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convențiunea de la 4 aprilie (1877 – n. red.), revoltă toate sufletele românești. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna“ („Bucureștii de altădată, 1878-1884“).

Istoricul Alex Mihai Stoenescu trage și el o concluzie după acest episod: „Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naționalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, și apoi infiltrația comunistă în presa și politica românească de până la Al Doilea Război Mondial vor duce la apariția sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române până dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din țară în 1958, și care funcționează și astăzi la aceleași dimensiuni aparent interminabile“.

CITIȚI ȘI:

3 Comments

3 Comments

  1. DYI

    13 aprilie 2023 at 14:23

    In ciuda semnificatiei sale deosebite in istoria relatiilor romano-ruse, Criza din 1878 este ignorata de multi istorici si nu este inca suficient de cunoscuta publicului larg. Este important sa aducem in discutie acest moment important, pentru a ne constientiza consecintele dramatice pe care le-a avut asupra relatiilor noastre.

    • Matei Udrea

      19 aprilie 2023 at 8:04

      Asta am încercat să fac în articolul scris. Culmea este că episodul este relatat de mulți istorici, pe larg, în lucrări de specialitate, dar spre publicul larg nu a răzbit. Nu s-a regăsit în manualele școlare, nu s-au făcut filme, nu s-au scris romane istorice despre el. Astfel că publicul larg nu știe.

  2. Stelian

    27 septembrie 2024 at 23:33

    Inca de la inceput se scriu lucruri neconforme cu realitatile vremii. La congresele de pace nu intrau decit marile puteri ale vremii. (a se vedea mos Neagu Djuvara cu precizarile privind ambasadele si legatiile.) Romania n-avea cum sa fie chemata, deoarece: 1. Nu se numea asa, ci principatele unite. 2. Se declarase singura independenta si n-o recunoscuse nimeni. Abia prin 1883 cred ca s-a intimplat asta. 3. Statele pentru care rusii declansarera un alt razboi balcanic (al citilea in sec al XIX-lea?) nici ele nu erau independente, ci urmau sa devina independente.
    Subiectul este deosebit de interesant, dar necesita acribie si exactitate.
    Nu stiu cit de stearpa era Dobrogea si depopulata, dar Podul de la Cernavoda s-a facut fiindca era cale ferata pina acolo facuta de turci. Pe malul principatelor nu era nimic important…

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată.

You May Also Like

Istoria României

În spațiul Europei de Est, simțămintele popoarelor față de “marele vecin de la Răsărit” sunt împărțite. În ciuda unor momente și chiar confruntări tensionate,...

Istoria lumii

Banii nu există. Sau, mai bine spus, există, dar au valoare doar în mintea noastră, a oamenilor, și funcționează exclusiv în baza construcției mentale,...

Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate