Cât de pregătită a fost Germania de Al Doilea Război Mondial. „Tăvălugul de oțel“ care n-a existat

Multe decenii după înfrângerea Germaniei în Al Doilea Război Mondial, direcția generală a istoriografiei a fost aceea potrivit căreia Wehrmachtul a obținut victoriile sale inițiale datorită unei zdrobitoare superiorități tehnice și numerice. O mulțime de lume a pus umărul la construirea acestui mit: istorici reputați, oameni politici importanți precum Winston Churchill, generali cu multe stele, regizori de filme și autori ai unor cărți de război. Toți aceștia au insistat asupra programului de reînarmare al Germaniei începând cu 1933, a încălcării tratatului de la Versailles, a mobilizării tuturor resurselor acestei mari economii pentru a sprijini mașina de război hitleristă. Cele de mai sus sunt adevărate, fără îndoială, dar zugrăvesc doar o parte a tabloului. În realitate, lucrurile au fost mult mai complexe, iar Germania a rămas, de la începutul până la sfârșitul războiului, într-o copleșitoare inferioritate la toate capitolele față de inamicii săi.

Reichul lui Hitler n-a fost niciodată în situația de a avea suficiente resurse umane, materiale, tehnologice și economice pentru a-și domina inamicii și nici pentru a purta un război pe termen lung. Iar politicienii, istoricii și militarii care au propagat mitul Germaniei înarmate până în dinți au știut de la bun început acest lucru.

Documentele. Armata americană știa încă din 1956, cu precizie, că marea forță blindată germană nu existase la începutul războiului și nici mult timp după aceea

În aprilie 1956, la Departamentul Armatei din cadrul Departamentului Apărării al SUA era depus studiul „Campania germană în Polonia (1939)“, redactat de maiorul Robert M. Kennedy sub coordonarea șefului Diviziei de Studii Speciale. Documentul era strict secret și avea să rămână așa 40 de ani, până pe 29 mai 1996, când a fost desecretizat și pus la dispoziția publicului.

Maiorul Kennedy face, în cele 140 de pagini, o amănunțită expunere a evoluției militare, economice și politice a Germaniei după înfrângerea din Primul Război Mondial și semnarea Tratatului de la Versailles, menționând încă din preambul că a consultat un enorm volum de documente și a interogat generali-cheie din conducerea armatei germane, inclusiv pe Franz Halder, șeful Statului Major General între 1 septembrie 1938 și 24 septembrie 1942.

Prezentarea foarte amănunțită și tehnică din studiul armatei americane conturează, surprinzător, o imagine contrară celei construite la nivel public. Germania a intrat în război foarte departe de nivelul optim, cu resurse umane insuficiente numeric și incomplet pregătite, cu un echipament modest și fără banii ori materiile prime necesare. Această criză s-a menținut și agravat permanent pe parcursul celor 5 ani și jumătate de conflict, mascată la început de victorii rapide și surprinzătoare, datorate în primul rând erorilor grave comise de comandanții forțelor care i se opuneau.

Diferența a fost făcută, în primii trei ani de război, strict de doctrina militară și de capacitatea unora dintre ofițerii superiori germani. Mitul puternicei armate germane echipată până în dinți a fost construit atât de propaganda internă, cât și de cea externă. Deși din motive diferite, acestea au alimentat o imagine falsă care dăinuie până azi.

Confirmarea. Celebrul istoric militar britanic Liddell Hart a demontat mitul superiorității numerice și tehnice a Germaniei în 1970

Aceleași concluzii ca ale maiorului american rezultă cu claritate și din cartea „Al Doilea Război Mondial“, publicată de celebrul istoric și teoretician militar britanic Sir Basil Liddell Hart, unul dintre cei doi promotori ai războiului-fulger cu blindate (alături de J.F.C. Fuller) de la care s-au inspirat generalii germani. Hart s-a documentat foarte amănunțit și a folosit mărturiile ofițerilor foști inamici pe care le obținuse imediat după război și le publicase într-un alt volum, „The Other Side of the Hill“, dar și observațiile sale foarte judicioase din timpul conflictului, cu care a fost contemporan. Cartea „Al Doilea Război Mondial“ a apărut în 1970 în Occident (în România, mult după 1990) și a spulberat mitul formidabilei mașinării de război germane.

De fapt, explică Sir Basil Liddell Hart, Hitler i-a tras pe sfoară pe toți, inclusiv pe propriii săi generali. În tabăra germană, e clar că toată lumea voia războiul, numai că nu așa de repede. Conform planificării, Germania urma să fie gata de luptă abia în 1944. Până atunci, le-a promis Hitler generalilor într-o întâlnire decisivă, nu va exista niciun conflict de amploare cu anglo-francezii ori altă mare putere.

„În 1939, armata germană nu era pregătită de război – un război la care șefii ei militari nu se așteptau, căci se bizuiseră pe asigurările lui Hitler. Consimțiseră, fără tragere de inimă, să accelereze ritmul de dezvoltare a armatei, deși ar fi preferat un proces treptat de formare a unor cadre bine instruite, dar Hitler le spusese în repetate rânduri că aveau tot timpul pentru o asemenea pregătire militară, întrucât el nu intenționa să se hazardeze într-un război major înainte de 1944, cel mai devreme. De asemenea, înzestrarea era foarte redusă, în comparație cu dimensiunile armatei“, scrie Sir Basil Liddell Hart.

Dar la ce face referire celebrul istoric militar britanic?

Germania a intrat în război cu 5 ani mai devreme. Calculele arătau că abia în 1944 s-ar fi încheiat pregătirile pentru marea revanșă

Resursele umane

Prin tratatul de la Versailles, din 1919, Germaniei i s-a interzis să mai dețină o armată mai mare de 100.000 de oameni, din care maximum 4.000 puteau fi ofițeri. Mai mult decât atât, germanilor li s-a interzis să mobilizeze și să instruiască recruți, precum și să livreze cunoștințe militare populației. Toate armele ofensive majore, precum avioanele de luptă, tancurile și submarinele, au fost interzise. „Noua organizație militară germană era, de aceea, puțin mai mult decât o forță de poliție și patrulă de coastă, incapabilă să întreprindă orice acțiune agresivă în afara Reichului. Chiar și ca organizație defensivă, armata germană post-război ar fi necesitat o considerabilă întărire pentru a proteja Reichul în cazul unui război cu unul dintre vecinii săi mai puternici“, scrie maiorul Robert M. Kennedy în studiul său. Acesta adaugă că industria de muniție și armament a fost, de asemenea, redusă la minimum necesar. Totul se întâmpla sub strictul control al unei comisii Aliate care verifica periodic respectarea tratatului.

Germanii au încălcat aceste prevederi în multiple feluri încă din timpul Republicii de la Weimar (1919-1933), iar studiul ofițerului american le prezintă pe toate. Au cumpărat companii navale în țări precum Olanda, Finlanda și Spania, unde și-au dus inginerii specializați în submarine și alte nave, protejându-și astfel resursa umană înalt calificată. Au încheiat cu Rusia sovietică un acord militar secret, ducându-și specialiștii și ofițerii la o bază din URSS, unde s-au făcut cercetări în domeniul războiului cu blindate. Mica forță militară admisă prin Tratatul de la Versailles a fost perfecționată, transformându-se într-un corp excepțional de bine pregătit. Miliții locale au fost înființate cu mobilizare pe termen scurt, dar această practică a fost interzisă de Aliați. Folosindu-se de scăpări ale tratatului de pace și de relaxarea treptată a controlului, guvernul din Berlin a început să organizeze apoi și un sâmbure al artileriei antiaeriene și să inițieze cercetări pentru descoperirea ori îmbunătățirea unor noi arme.

Deja în 1930, cu 3 ani înainte de venirea lui Hitler la putere, armata făcea planuri să-și mărească forța militară de la 7 la 21 de divizii, încălcând astfel fățiș Tratatul de la Versailles.

Dar dincolo de toate aceste subterfugii și mici șmecherii, Germania era în 1933, în ansamblu, complet nepregătită. Când Hitler a denunțat Tratatul de la Versailles și a dat undă verde reînarmării, s-a plecat de la puțin mai mult decât nimic, iar dificultățile erau enorme.

O problemă uriașă – dar pe care istoricii au ignorat-o aproape complet – era lipsa personalului instruit. Din 1919, Germania nu mai avusese încorporări, iar tineretul nu primise instrucție militară. Veteranii din Primul Război Mondial erau deja prea bătrâni. Asta însemna că nu exista posibilitatea de a crește rapid numărul de trupe, cum puteau face, de exemplu, vecinii Germaniei care în tot acest timp menținuseră serviciul militar obligatoriu pentru tineri odată cu împlinirea vârstei de 18 ani. Franța putea pune pe picior de luptă în câteva zile o armată de mai multe milioane de oameni. Germania nu avea nicio rezervă de acest fel, în afara câtorva sute de mii de foști membri ai micii sale armate retrași din activitate sau ieșiți la pensie.

Pentru a înțelege acest enorm handicap, e suficient să spunem că, potrivit planului inițial, creșterea armatei germane de la 100.000 la 300.000 de militari (de la 7 la 21 de divizii) urma să se facă în 4 ani, din 1933 până în 1937.

Ritmul a fost crescut constant la presiunile lui Hitler și armata s-a mărit mai rapid, însă sacrificând calitatea trupelor. Nu existau, pur și simplu, ofițerii și subofițerii necesari pentru această expandare, așa că s-a făcut rabat masiv de la respectarea standardelor.

Hitler a denunțat oficial clauzele privind dezarmarea Germaniei din Tratatul de la Versailles doi ani după ce a luat puterea, adică pe 16 martie 1935. Începând de la acea dată, Hitler a reinstituit serviciul militar obligatoriu și a decis o nouă creștere a armatei, de la cele 12 divizii, pe care le avea în 1935, la 36 de divizii. Dar durata pe care și-o petreceau tinerii la arme a fost restrânsă inițial la un singur an din aceleași motive – lipsa resurselor. Abia din vara lui 1936 s-a trecut la serviciul militar de doi ani.

Când citim aceste date, trebuie să avem tot timpul în minte timpul rămas până la declanșarea războiului. Așadar, programul de instruire extensivă a fost introdus cu doar 3 ani înainte de atacarea Poloniei.

Dar, pentru milioane de germani, acest moment venise prea târziu. Cei născuți în perioada 1901-1913 (22-34 ani) n-aveau niciun fel de pregătire militară. În special cei născuți în primii ani după 1901 deveniseră un pic prea bătrâni pentru a mai face un program centralizat de instrucție pe o durată de 1-2 ani. Erau milioane de bărbați care aveau deja slujbe, familii, copii, nu puteau fi scoși din producție și din societate fără să fie dată toată țara peste cap. Așa că aceștia au primit un curs rapid, de doar 2-3 luni, în care au fost puțin familiarizați cu armele și repartizați la diviziile de rezervă. Misiunile la care puteau fi folosiți acești oameni erau foarte limitate – practic, nu se putea conta pe ei într-un război.

Armata activă germană, cea care urma să poarte efectiv campaniile, a crescut într-un ritm mult sub dorința și așteptările lui Hitler. În octombrie 1937 (așadar, cu nici doi ani înainte de începerea războiului), Wehrmachtul număra abia 5-600.000 de oameni. Alte 29 de divizii erau de rezervă – dar, așa cum am explicat mai sus, acestea erau compuse în bună parte din oameni pe care nu se putea pune mare bază.

O mare problemă era reprezentată și de lanțul de comandă. Trebuiau create rapid noi conduceri de corpuri de armată, noi cartiere generale, era nevoie de ofițeri de stat major etc. Germania nu dispunea de acești oameni, trebuia să-i califice rapid.

În final, conform planurilor din toamna lui 1938, în momentul unui război se miza pe 4 valuri de mobilizare – în primul erau activate cele 50 de divizii active, în al doilea 16 divizii de rezervă cu oameni care-și terminaseră de curând stagiul militar, iar valurile 3 și 4, care numărau 21 și, respectiv, 14 divizii, erau de umplutură.

Forțele blindate

Forțele blindate germane erau la 1 septembrie 1939 departe de cerințe și de imaginea din jurnalele de știri prezentate la cinema. Nu existase timpul fizic pentru crearea unui puternic corp de tancuri.

Sir Basil Liddell Hart scrie, în „Al Doilea Război Mondial“: „După derularea evenimentelor, s-a ajuns să se presupună, la nivel general, că victoriile năvalnice ale Germaniei din primele faze ale războiului s-au datorat unei zdrobitoare superiorități a armelor și a efectivelor umane. Această iluzie s-a spulberat, însă, lent. Chiar și în memoriile sale de război, Churchill spunea că, în 1940, nemții dispuneau de cel puțin 1.000 de «tancuri grele». Realitatea e că nu aveau tancuri deloc. La începutul războiului, existau doar câteva tancuri mijlocii, cântărind numai 20 de tone. Majoritatea tancurilor pe care le-au folosit în Polonia aveau o greutate mică și blindajul subțire“.

Se plecase literalmente de la zero. În 1933, armata germană nu avea tancuri. Celebrul Heinz Guderian relata mulțumit, după apariția primelor tanchete Panzer I, în 1934, că acestea erau măcar din fier, spre deosebire de machetele de carton folosite până atunci la antrenamente, pe care școlarii obraznici le găureau cu creioanele.

Dar tanchetele Panzer I erau doar niște vehicule de instrucție cu echipaj de doi oameni care nu aveau nici măcar tun (erau echipate cu numai două mitraliere) și erau protejate doar de un blindaj antiglonț. Nimeni nu-și imagina la acea oră că, din cauza crizei de mașini blindate, Germania va trimite tanchetele Panzer I pe front. Și totuși, acest lucru s-a întâmplat nu doar în campania din Polonia, în 1939, ci și în următorii doi ani, în Franța 1940 și chiar în Operațiunea Barbarossa, invadarea URSS din 1941!

Pe lângă aceste tanchete pe care istoricii le-au pus, nu se știe de ce, zeci de ani la socoteală când au numărat „marea forță blindată“ a Germaniei, în dotarea Wehrmachtului se mai găseau în 1939 și tancurile Panzer II, de asemenea cu blindaj antiglonț și un tun minuscul, de calibrul 20 mm (tunurile de acest calibru erau folosite, de fapt, pe avioane). Nici Panzer II, vehicule cu echipaje de 3 oameni, nu fuseseră inițial gândite pentru luptă, ci ca o soluție provizorie până când industria începea să producă tancuri adevărate. Și aceste blindate aveau să fie însă folosite în război până în 1942, tot din cauza lipsei altor soluții.

Singurele tancuri reale pe care le avea Germania în 1939 erau Panzer III, cu tun de calibrul 37 mm și echipaj de 5 oameni, destinate luptei cu alte blindate, și Panzer IV, cu tun scurt de calibrul 75 mm, echipaj de 5 oameni și destinate luptei cu infanteria inamică. Acestea erau însă foarte puține.

Conform organizării, în 1939 armata germană avea 6 divizii de blindate, fiecare a câte 300 de tancuri. „Divizia 1 Panzer avea 56 de tanchete Panzer I, 78 Panzer II, 112 Panzer III și 56 Panzer IV. Celelalte divizii blindate aveau câte 125 de tanchete Panzer I, 138 Panzer II, 20 Panzer III și 24 Panzer IV. Aducerea diviziilor la acest nivel programat, în special privind dotarea cu tancuri Panzer III, n-a putut fi atinsă în toate cazurile până la momentul invadării Poloniei“, scrie maiorul Robert M. Kennedy în studiul său.

Pe lângă cele 6 divizii de blindate care arătau conform descrierii de mai sus, în armata germană mai existau în 1939 doar 4 divizii motorizate. În rest, toată oștirea mergea pe jos sau cu bicicletele și își transporta armamentul, muniția și logistica folosind căruțe trase de animale. O imagine care contrastează puternic cu filmele documentare care se mai difuzează chiar și azi pe Discovery ori Netflix, și unde nemții sunt mereu zugrăviți ca un tăvălug de oțel care călca totul în picioare.

Aviația

În privința aviației, lucrurile stăteau ceva mai bine, dar oricum foarte departe de necesar. Erhard Milch, directorul Lufthansa (aviația civilă), a fost selectat de Herman Göring pentru a se ocupa de extinderea forțelor aeriene militare. Conform calculelor lui Milch, era nevoie de 8-10 ani pentru a construi un nucleu adecvat – așadar, Germania n-ar fi fost pregătită de un război mai devreme de 1941-1943. Și asupra lui s-a pus presiune să accelereze programul.

Alocarea unor resurse masive a făcut ca aviația să devină, în 1939, partea cea mai puternică a armatei germane. În acel moment existau deja 4.303 avioane operaționale, din care 1.180 de bombardiere, 336 de bombardiere în picaj, 1.179 de avioane de vânătoare, 552 de transport, 721 de observare/recunoaștere, 240 pentru scopuri navale și alte 95 pentru diverse întrebuințări, conform studiului întocmit de maiorul Kennedy.

Cu toate acestea, nici Luftwaffe, aviația de luptă germană, nu era capabilă să susțină un conflict de durată. Documentul armatei americane din 1956 relevă: „Forțele aeriene germane nu aveau probleme imediate cu personalul. (…) Industria germană aproviziona Luftwaffe cu unele dintre cele mai avansate avioane din acel moment. Forțele aeriene britanice și franceze erau mai mari, dar un număr considerabil din avioanele lor erau depășite sau pe cale de a fi depășite tehnologic. Dar, în orice caz, Luftwaffe ducea lipsă de corpuri de rezervă pentru fuselaj și motoare în cazul unor operațiuni susținute pe termen lung. Facilitățile pentru reparații, deși bine organizate, nu erau suficient de dezvoltate pentru un efort de război major“.

Flota navală

Germania și-a făcut și un ambițios plan de construire a unei flote maritime care să rivalizeze cu cea britanică. S-au construit câteva nave de luptă foarte puternice și mai moderne decât tot ce aveau similar britanicii, dar numărul acestora era total insuficient. În martie 1939 se fabricaseră însă și 43 de submarine, aceste arme având să le dea aliaților mari bătăi de cap în anii următori.

Amiralul Raeder i-a înaintat lui Hitler un plan de înarmare în privința flotei, dar lipsa resurselor l-a obligat pe dictator să taie finanțarea pentru a direcționa banii către aviație și armata de uscat. Marina germană n-a fost niciun moment un competitor pe măsura flotei britanice și, apoi, a celei combinate americano-britanice.

Resursele economice

Mai presus de toate datele de mai sus privind numărul și pregătirea trupelor, tancurile, aviația și flota, cea mai importantă era situația economică. Sir Basil Liddell Hart face, din acest punct de vedere, o magistrală expunere, explicând foarte clar că de fapt războiul modern nu înseamnă imaginile spectaculoase cu tunuri trăgând ori diviziile de blindate rulând implacabil, ci mult mai puțin impresionantul lanț logistic și baza economică de unde curg resursele către front.

„Forța de a susține războiul, dacă nu chiar aceea de a-l declanșa, ieșise din sfera armatei, trecând în domeniul economic. La fel cum mașinile de război prevalau asupra efectivelor umane pe câmpul de luptă, tot așa, într-o concepție realistă, industria și resursele economice propulsau armatele în culisele marii strategii. Dacă aprovizionarea din fabrici și exploatările petroliere nu se asigurau fără întrerupere, forțele armate riscau să devină simple mase inerte. Oricât de impresionante i-ar părea unui spectator civil asemenea coloane în marș, în viziunea omului de știință specialist în războaiele moderne, acestea erau simple marionete pe o bandă transportoare“, explică Liddell Hart.

Germania stătea cel mai prost la acest capitol. Industria era puternică, dar nu trecuse încă pe picior de război și era foarte departe de acest moment (care va fi atins, de fapt, abia spre toamna lui 1943). În plus, nu avea, pur și simplu, resursele necesare – în primul rând materiile prime – ca să facă față. Istoricul militar englez face o trecere în revistă excelentă:

„Dar la temelia balanței strategice se aflau considerente de ordin economic, fiind puțin probabil ca, sub presiunea evenimentelor, economia să mai poată suporta multă vreme efortul de război german. Aproximativ 20 de produse de bază erau esențiale în condiții de război:

– Cărbune pentru producția generală.

– Țiței pentru forța mobilă.

– Bumbac pentru explozivi.

– Lână.

– Fier.

– Cauciuc pentru transport.

– Cupru pentru înarmarea generală și pentru toate echipamentele electrice.

– Nichel pentru fabricarea oțelului și pentru muniții.

– Plumb pentru muniții.

– Glicerină pentru dinamită.

– Celuloză pentru pulberi fără fum.

– Mercur pentru detonatoare.

– Aluminiu pentru avioane.

– Platină pentru aparatura chimică.

– Antimoniu, mangan pentru fabricarea oțelului și pentru metalurgie în general.

– Azbest pentru muniții și utilaje.

– Mică pentru izolații.

– Acid nitric și sulf pentru explozivi“.

Cel mai bine stăteau Statele Unite și Rusia sovietică, deoarece dispuneau de majoritatea materiilor prime de mai sus chiar pe propriile lor teritorii. Imperiul Britanic și Franța aveau acasă ori puteau aduce din coloniile lor foarte multe dintre aceste componente vitale pentru industria de război.
În schimb, spune Liddell Hart, puterile Axei erau într-o situație foarte dificilă.
Italia trebuia să importe toate produsele enumerate mai sus, inclusiv cărbunele.

Japonia era, de asemenea, dependentă de import la toate cele 20 de materii prime, nu avea nimic în țară.

Germania nu avea producție de bumbac, cauciuc, staniu, platină, bauxită, mercur și mică. Rezervele de fier, cupru, antimoniu, mangan, nichel, sulf, lână și țiței erau insuficiente. Ocuparea Cehoslovaciei și alianța cu Spania aduseseră un supliment la fier și mercur, iar invențiile oamenilor săi de știință oferiseră înlocuitori pentru lână, cauciuc și petrol. Dar nu erau cantități îndestulătoare și situația în ansamblu era dramatică. Un război de lungă durată nu putea fi suportat de industria germană din lipsa efectivă a materiilor prime.

Sir Liddell Hart: „Armata germană era departe de a reprezenta o forță modernă și cu adevărat eficace. Nu numai că nu se simțea pregătită de război, dar cea mai mare parte a diviziilor active aveau structuri demodate“

În septembrie 1939, la startul războiului, lucrurile nu se prezentau prea bine pentru germani. „Făcând un bilanț, se poate constata că polonezii și francezii laolaltă (autorul nici nu mai pune la socoteală și britanicii – n. red.) dispuneau de echivalentul a 130 de divizii față de un total german de 98 de divizii, dintre care 36 erau practic neinstruite și neorganizate. Sub raportul soldaților instruiți, polonezii și francezii dispuneau de o pondere mult mai mare față de germani“, scrie Liddell Hart. „La o estimare cantitativă, polonezii dispuneau de suficiente forțe pentru a stăvili forța de atac lansată împotriva lor – care consta din 48 de divizii active. Acestora le-au urmat aproximativ 6 dintre diviziile de rezervă care au fost mobilizate, dar campania s-a încheiat înainte ca ultimele să intre în acțiune.“

Făcând analiza structurii de comandă a armatei germane, Liddell Hart arată că și acolo erau probleme: „Armata germană era departe de a reprezenta o forță modernă și cu adevărat eficace. Nu numai că nu se simțea pregătită de război, dar cea mai mare parte a diviziilor active aveau structuri demodate. (…) Dar până la izbucnirea războiului a izbutit să înființeze un mic număr de unități de tip nou, 6 divizii blindate și 4 divizii de infanterie motorizate pentru acoperire. Era un mic procent din întreg, dar a contat mai mult decât tot restul armatei germane. Totodată, Înaltul Comandament german, deși fără prea multă convingere, recunoscuse noua teorie a războiului rapid și era dispus să o testeze. (…) Pe scurt, armata germană a obținut uluitorul șir de victorii nu datorită forței sale copleșitoare sau organizării întru totul moderne, ci fiindcă era cu câteva grade vitale mai avansată decât adversarii săi“.

Maiorul american Robert M. Kennedy: „Germania era pregătită doar pentru un război limitat și de scurtă durată. Planificarea militară germană a trebuit de aceea să includă numeroase improvizații, o practică devenită apoi tipică pentru operațiile Reichului în Al Doilea Război Mondial“

Concluzia e trasă de maiorul american Robert M. Kennedy la finalul capitolelor în care prezintă evoluția armatei germane până la începutul războiului: „Puterea Wehrmachtului, deși formidabilă în primăvara lui 1939, a fost exagerată de presa germană și străină în mod cu totul disproporționat. Zidul de Vest (fortificațiile de la granița cu Franța – n. red.) avea o valoare defensivă limitată pentru Reich. Cinci ani au fost cu greu suficienți pentru a construi cele trei servicii (aviația, marina, armata de uscat – n. red.) și pentru a integra un larg număr de ofițeri profesioniști și de rezervă. (…) Armata activă putea fi considerată una dintre cele mai bine antrenate din Europa, dar îi lipsea personalul calificat specializat și forțele de tancuri erau un experiment neverificat. Majoritatea tancurilor (Panzer I și Panzer II) se știa că sunt mult prea slabe, dar nu putuseră fi înlocuite cu Panzer III și Panzer IV. Era criză de material rulant și de camioane de transport și ar mai fi fost nevoie de ani întregi pentru a organiza noi divizii de rezervă și a antrena mari mase de oameni care până atunci nu văzuseră încă serviciul militar. Marina era net inferioară ca putere celei britanice și n-ar fi fost vreo provocare pentru marina combinată franco-britanică. (…) Submarinele germane, deși în curând egale cu cele britanice ca număr, erau mult mai mici și mare parte dintre ele aveau o rază de acțiune restrânsă“.

Pe scurt, concluzionează maiorul american Robert M. Kennedy în lucrarea din 1956, „Germania era pregătită doar pentru un război limitat și de scurtă durată. Rezervele de benzină și muniție nu erau suficiente pentru operațiuni pe scară largă simultane, în est și vest, iar dezastrul din 1918 încă acționa ca un atenuator al entuziasmului public pentru aventuri militare. Seria sa de succese în Austria și Cehoslovacia și continua reticență a Marii Britanii și a Franței să treacă la acțiune l-au înclinat însă pe Hitler să devină tot mai nesăbuit. Planificarea militară germană a trebuit de aceea să includă numeroase improvizații pentru a rezolva probleme neașteptate, o practică devenită apoi tipică pentru operațiile Reichului în Al Doilea Război Mondial“.

CITIȚI ȘI:

• Cum s-au furat banii de căi ferate în România la 1870
  
• 4 greșeli decisive din cauza cărora Germania a pierdut victoria în Al Doilea Război Mondial
  
• Ultima luptă dusă de români, de unii singuri, împotriva unei mari puteri. Roșcani 1574, trădarea boierilor și cumplita soartă a lui Ion Vodă cel Cumplit
  
• Telegrama cea lungă: originea „viziunii nevrotice a Kremlinului“ asupra lumii. În 1946, însărcinatul cu afaceri al SUA la Moscova explica de unde provine natura criminală a puterii din Rusia, dezvăluind Washingtonului războiul hibrid purtat de ruși cu restul omenirii
  
• Cea mai mare șarjă de cavalerie din istorie: atacul husarilor înaripați polonezi asupra turcilor în bătălia pentru Viena. Victoria care „a salvat Europa“ ar fi inspirat scena asaltului rohirrimilor din Stăpânul Inelelor
  
• Puciul Rusiei și al Austriei împotriva Micii Uniri la 1859. „Aştept de la împărăţia Rosiei resplătirea slujbei ci-am făcut“, „este interesul Austrii să nu să poată alege domn. Și Rosiea are tot la interesul de a nu să poată alegi domn“
  
• Prima confruntare armată ruso-americană din ultimii 100 de ani. Bătălia de la Khasham, 7 februarie 2018: noaptea în care forțele SUA au nimicit sute de mercenari Wagner în Siria
  
• Lovitura de stat de la Iași: încercarea Rusiei și a preoțimii ortodoxe de a rupe Mica Unire. Bătălia din 3 aprilie 1866 s-a încheiat cu sute de morți, iar Mitropolitul pucist a fugit îmbrăcat în haine femeiești. Ion Creangă l-a ascuns într-un poloboc
  
• Moartea lui Hitler: ultimele zile ale fortăreței Berlin și zbaterile finale din buncăr relatate de comandantul trupelor germane. „Trebuia să fac un efort să nu privesc figura lui Hitler, prăbușit în scaun, ale cărui brațe și picioare se mișcau mereu. Omul era terminat fizic și mental“
  
• Complotul papistașilor – prima teorie a conspirației din istorie. Cum a speculat un mitoman notoriu prejudecățile oamenilor ca să isterizeze o țară întreagă
  
• Stenograma discuției Churchill – Stalin, din 9 octombrie 1944: „Cu România nu-mi fac prea multe probleme, aceasta este în foarte mare măsură o chestiune rusească. Să nu folosim expresia «împărțirea de sfere», americanii ar putea fi șocați“
  
• Chipurile diavolului. “Am păcătuit groaznic și nu știu ce pedeapsă mă așteaptă!” Aurangzeb, mogulul habotnic a cărui cruzime a început cu propria familie și a continuat, în numele Islamului, cu milioane de indieni
  
• Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: mărturia lui Pacepa. Primul lider comunist al României ar fi fost iradiat de ruși pentru că i-a evacuat pe „consilierii” sovietici din țară. Furia KGB-ului: „Semiceastnîi a făcut spume la gură. Omul de Fier e și mai furios“
  
• Cum au condus politicienii și generalii România în Primul Război Mondial. „Reprezentanții la vârf ai românilor sunt insuportabili. Indivizi fără caracter. Nu-i unul într-adevăr demn să comande. Guvernul – deplorabil, sentimentul datoriei – o necunoscută“
  
• Bătălia de la Sibiu: prima înfrângere a României pe frontul din Transilvania. Cum pot duce la pieire niște generali slabi o armată vitează
  
• Chipurile diavolului: „El e Beria. Himmler al meu”. Geniul malefic din spatele lui Stalin a rafinat teroarea în URSS, a gândit exportul modelului sovietic și a făcut spionajul politică de stat
  
• Ziua în care BOR și-a trădat poporul. Cum le-a cerut Biserica Ortodoxă românilor să se predea în bătălia de la Mărășești: “Fraților, a venit sfârșitul! Puterile noastre s-au surpat!”

• 8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
  
• Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
  
• De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
  
• Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
  
• Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
  
• Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
  
• Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
  
• Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
  
• Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
  
• Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
  
• Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
  
• Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
  
• 22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
  
• Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
  
• Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
  
• De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea I (1918-1930): cum să stârnești un monstru